13,698 matches
-
se adresase chemarea tainică deschide ochii. Privirea ei se oprește direct asupra lui Marius și atunci el se vede pe sine, așa cum arată acum. Cu uniforma murdară, pe alocuri ruptă, slab, palid, nebărbierit, cu ochii afundați în orbite și pielea obrazului drept tăiată de o cicatrice lată, hidoasă. Fusese împușcat în față din apropiere, glonțul ciupise din osul pometelui, dar scăpase cu viață. Dragostea mea... Smaranda încearcă un surâs, în timp ce emoția puternică îi aduce puțină, foarte puțină culoare în obrajii palizi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
pielea obrazului drept tăiată de o cicatrice lată, hidoasă. Fusese împușcat în față din apropiere, glonțul ciupise din osul pometelui, dar scăpase cu viață. Dragostea mea... Smaranda încearcă un surâs, în timp ce emoția puternică îi aduce puțină, foarte puțină culoare în obrajii palizi. Arată extrem de fragilă, doar ochii îi sunt vii și strălucitori, de parcă toată energia trupului se concentrase acolo. Atins de zâmbetul fetei, toate umbrele din sufletul lui Marius dispar ca praful luat de vânt. Aleargă către ea, prăbușindu-se lângă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
o mână tremurândă, îi atinge umerii slăbuți, la fel de ușor ca și cum și-ar trece degetele peste petalele fragile ale unei flori. Sărută genele încărcate cu umezeala sărată a lacrimilor încă necăzute și atent, le șterge pe cele care se preling peste obraji, către buzele arse de febră. Iubitul meu... Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a oferit fericirea asta. Ai rămas la fel de frumoasă, articulează el, șoptit, privind-o drept în ochi, bucurându-se de fiecare secundă petrecută în prezența ei dar conștient până la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
soarta trebuie să fie așa nedreaptă cu noi? De ce? Nu trebuie să te revolți, Marius. Viața îți oferă rar certitudini. Doar câteva favoruri, pentru care plătești întotdeauna. Și niciodată nu știi cum. Ridică cu greutate mâna și o pune pe obrazul lui. Face o pauză ca și cum și-ar trage sufletul. Vreau să te rog ceva. Fă tot posibilul să salvezi fetele noastre. Cu orice preț. Este singurul mod prin care putem păcăli moartea și exista mai departe. Arată cu ochii spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
ca nimeni să nu treacă peste el. Asta și montarea câtorva saltele la ferestre care să protejeze pe cei din interior fusese tot ce putuse face. Noaptea frământată lăsase semne vizibile pe chipul Americanului. Îmbătrânise subit. Ochi roșii și umflați, obraji acoperiți cu țepii unei bărbi sure ce iese din pielea galbenă, pergamentoasă. Ce se poate petrece în sufletul unui om consumat de ideea că poate tocmai glonțul plecat din arma lui fusese cel care cauzase moartea fratelui său? Nemții pornesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
îndreptate numai spre tine. Este destul ca pe unul să-l lase nervii și să apese trăgaciul, că toți vor începe să tragă pierzând eficacitatea maximă a focului pe care și-o dorește. În timp ce își ține patul automatului lipit de obrajii care ard, în speranța că poate să-i răcorească, spionează din spatele ferestrei baricadate înaintarea vertiginoasă a nemților ce seamănă cu valul unei mări furtunoase în fața căruia apărătorii par a nu avea nici o șansă. Sunt foarte aproape, la numai câțiva zeci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
se liniștește, odată ce auzise ceea ce dorise atât de mult să audă. Smaranda are ochii ațintiți asupra lui dar nu îl mai vede. Vălul rece al morții înghețase lumina lor iubitoare. Marius se apleacă deasupra ei, îi închide pleoapele și sărută obrazul marcat de paloarea fantomatică a morții. O durere sfâșietoare cum nu mai cunoscuse până atunci îi cuprinde tot corpul. Sentimentul unei depline singurătăți se prăvălește asupra lui cu atâta forță încât cade în genunchi și începe să plângă ca un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
spre esofag. Terminațiile lui nervoase strigă alarmate că acizii încep să-i perforeze organismul. Tușește din greu, cu mușchii abdomenului încordați ceea ce-i provoacă un nou spasm de durere înfiorătoare. Are gura uscată ca plita unei sobe încinse, iar pe obraji curg pâraie de sudoare. Durerea este bună, atât timp cât o simte înseamnă că trăiește. Starea de bine și visurile frumoase se vor instala cu puțin timp înainte să pășească pe cărarea morții. Încercă să-și umezească, cu grijă, buzele crăpate, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
frunte. Cei împușcați în stomac nu au voie să bea apă. Ridică privirea spre Marius cu dorința să-i aducă aminte unde este rănit, dar se oprește văzând chipul celui pe care moartea îl luase deja în brațele ei. Paloarea obrajilor se transformase într-un galben cenușiu și printre buzele vinete aerul se strecoară în reprize scurte, împotmolite. Lazăre, ia vezi ce e printre plăcile alea. Lazăr pune pe taler un disc și de la primele acorduri Marius tresare plăcut surprins. Serenada
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
să stea cu ochii pe claviatură, dovadă a unei experiențe îndelungate. Un timp, locotenentul continuă să stea lângă ușă. Pare că nimeni nu îl bagă în seamă. Pornește către biroul din fața lui unde se află un bărbat șaten, voinic, cu obrajii bine bărbieriți, roșii de la lama briciului. Pe mâneca vestonului are un însemn ce seamănă cu o liră, ceea ce arată apartenența ofițerului la N.K.V.D. Scrie ceva foarte preocupat și din când în când înmoaie în gură vârful creionului chimic pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
de emoții și curiozitate în privirea ei. Arată puțin trecută de treizeci de ani, discret machiată, îmbrăcată într-o rochie albă, simplă și comodă. Înaintează câțiva pași și întinde mâna, dar bătrâna doamnă o îmbrățișează, apoi o sărută pe amândoi obrajii cu sinceră afecțiune. În sfârșit, ne întâlnim! Aproape că nici nu-mi vine să cred. Pot spune că e o adevărată minune. Aveți dreptate, cu adevărat un miracol. Ca și faptul că am supraviețuit bombardamentului, dar mai ales acelei îngrozitoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
că te aflai În casa În care m-am născut și am trăit pînă la moarte. Asupra ta și a mamei am Închis ochii acestei vieți. Eu te-am adus! ZÎmbi ca-n grădina publică de altădată, și-mi sărută obrajii, după care prezența ei se topi. Rămăsei singur, luai o carte cu vederi din Italia, un fel de album, cu gîndul că răsfoind-o să-mi consum Într-un fel nedumerirea de timp: Roma: Aleea Vestalelor, Coloseumul, Biserica Saint Pietro
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
foarte vesel, se afla la bordul uneia dintre acestea, rîdea, vorbea tare, dar din cauza veseliei generale nu se auzea ce anume conversa cu un domn și o doamnă, ambii la moda Începutului de veac. Era vară, soarele bătea canicular, dar obrajii celor doi erau ocrotiți de pălării fine de paie „Made in England 1920”. RÎdeau zgomotos, uitîndu-și, se pare, de rangul lor social, vizibil printr-o anume distincție de neimitat de către cei care nu aparțineau cu adevărat acestei elite sau poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
Pavel. 22. CÎnd mă Întorsei În cameră, Keti se ivi lîngă mine În bluza și fusta ei de elevă din primăvara anului 1941. „Bine-ai venit, Keti, bine-ai venit „. Fui vesel. Ea mă Îmbrățișă și-mi sărută cu aprindere obrajii, eu Îi sărutai umerii În bătaia luminii de iunie: eram, pentru o clipă, În 1941, imediat după aceea din nou În camera aceasta, acum la Început de septembrie 1955, dar timpii nu contează. Ea mă Îmbrățișă Încă o dată, camera cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
că ea, mînată de nemărturisite Îngrijorări, Întîrzie cel puțin de două ori pe zi În fața oglinzii ovale, apoi În fața unei oglinzi mici, rotunde, cu două fețe, pe una din acestea imaginea Îi apare mărită pînă la deslușirea porilor; Își Îngrijește obrajii, fruntea, micile, din ce În ce mai stăruitoarele striațiuni din prelungirea ochilor, ca un evantai spre tîmple, se apără cum poate de valurile acestui timp care bate pentru ea (și pentru femeile, și ele În vîrstă, cu care se compară, ale acelor sindrofii), din ce În ce mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
bulevard, așa-numita cameră de la față, și fără să apuc s-o invit să se așeze În fotoliul dinspre ferestre, se apropie de mine, Îmi cuprinse, fără a rosti o vorbă, fața În mîinile ei albe și mă sărută pe obraji, pe frunte. Eu nu făcui nici o mișcare, uluit de ea și de amurgul zilei de mai care intra În cameră, imperial, pînă atunci așa ceva... Mă gîndii deodată la Keti: exact acum 14 ani, la cîteva sute de metri de aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
servesc? Dar ea, nemișcată, mă privi cu o fixitate caldă, pe care nu i-o cunoscusem pînă atunci: - Cu nimic, domnule judecător! Făcu o jumătate de pas, Îmi luă iar fața În mîini și-mi sărută din nou fruntea și obrajii. Apoi: Cel mai important e că vă iubesc, spuse. Iată, nu mă sfiesc să v-o mărturisesc. Vă uitați la mine mirat. Și Încet, Încet ca-ntr-o catifelare, fără să ne dăm seama, făcurăm doi pași pînă În dreptul canapelei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
tine nu pot deveni ceea ce nu sînt. CÎt de rău Îmi pare c-am murit, dar aceasta a fost voința lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, În Înțelepciunea Lui, știe ce face cu fiecare din noi.” Se apropie din nou, Îi simții obrazul ca o adiere cînd caldă, cînd rece, apoi ființa i se pierdu. - Are dreptate! Îl auzii vorbind deodată, lîngă mine. Era așa cum Îl știam, neschimbat. Are dreptate, repetă. Nu trebuie să te lași tîrÎt În beznă.” - „Cum aș putea?” Întrebai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
ea? CÎnd și unde a avut loc?” - „Nu-i nici o mirare, Îmi răspunse. Din lumea ei toate se văd și se Înțeleg perfect. S-a apropiat de tine să te sărute; a și făcut-o, dar tu i-ai simțit obrazul doar ca o adiere. Ți-a vorbit...” - „Și-atunci care e calea?” - „Ți-am spus și eu și Keti, dar n-ai fost atent: să fii tu Însuți, să nu faci rău nimănui, păstrîndu-ți calea morală”. - „Dar praful lumii acesteia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
dai seama, nici el nu știe că sîntem cuprinși În ele, deși, aparent, tu aparții, Încă, acestei lumi. Spune-mi!” - „Ce?” Nu-mi dădu nici un răspuns, se apropie doar și mă sărută prelung, că-i simții, stăruitoare, căldura buzelor pe obraji. - „Nimeni n-ar crede taina unei asemenea realități”. „Asta pentru că tainele acestei lumi, dacă le-am Închipui În cercuri concentrice, noi ne aflăm abia la primul sau al doilea cerc al cunoașterii, și nu le vom epuiza niciodată, pentru că cercurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
deloc!, e acum În puterea vîrstei, și parcă nu trecuse nici o zi peste el! Nu se poate.” GÎndea așa pentru că nu știa că unii oameni nu se schimbă niciodată. Apropiindu-mă, Îi sărutai mîna, aș fi vrut să-i sărut obrajii, s-o Îmbrățișez, doar ne cunoșteam de douăzeci de ani. Numai „ne cunoșteam?” Ea lăsă jos micul ei geamantan, și ghicind parcă Încurcătura În care mă aflam, rezolvă Încîlceala de ani luîndu-mă după gît și sărutîndu-mă de cîteva ori, uitînd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
că nimeni nu putea s-o vadă, veni În somn și Încercînd să-mi explice deznădejdea singurătății În care, nu peste mult timp, avea să se afle cînd și fiica - asemeni surorii altădată - va pleca definitiv la București - Îmi mîngîie obrazul, fruntea, se uita la mine cu ochii mari deschiși, o tristețe fără seamăn. Vor trece ani și-mi voi aduce aminte de tine, cel din prima parte a tinereții tale, cînd locuiai la noi, - pe atunci Îți spuneam „dumneavoastră”. Ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
venită din adîncuri. Dar ea, observîndu-mi clipa, mă privi nedumerită cu ochii deschiși mari, rotunzi, cum nu-i văzusem pînă atunci, ca-ntr-un miracol, În care mă pierdui a doua oară. Își trecu mîinile prin părul meu, mîngîindu-mi fruntea, obrajii. Șoptea: - Te iubesc! Te iubesc! Eu nu mai știam ce să spun, căci dumnezeirea clipei Îmi buimăcise mintea, și În timp ce ridicîndu-se În picioare Începu cu adevărat să-și lepede puținele haine de pe ea lăsîndu-le să cadă pe moalele covor persan
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
că a fost). Și-a făcut, practic, de o mică autobiografie, alături de o profesiune de credință: “A fost o dată ca niciodată o fată... Și trăia fata aceasta într-o țară unde zăpada albă scârțâie veselă sub picioare și gerul îmbujorează obrajii fetelor cu ochi albaștri. Dar într-o zi a venit o zână și a grăit: “O să pleci într-o altă țară, cu mare albastră, blândă și calmă...Și ai să fii acolo o prințesă cu glas de privighetoare, iar oamenii
O învingătoare by Octavian URSULESCU () [Corola-journal/Journalistic/83452_a_84777]
-
moarte, Grass încă îi șoptea la ureche, așa cum îi promisese în copilărie: Vom merge împreună în Italia, vom privi împreună picturile din biserici..." Un ideal de asemenea grație estetică, încât contrastul realității e primit de cititor ca un pumn în obraz. Pe când era elev, Grass s-a înscris ca voluntar la Marina de Război, tocmai pentru a evada din atmosfera lugubră a casei în care locuia, crezând că poate trăi eroic-idealist. Valul l-a dus în Reichsarbeitsdienst în 1942 și, în
Goethe Și Grass by Grete Tartler () [Corola-journal/Journalistic/8665_a_9990]