117,344 matches
-
în primele șase izvoare; în Vârstă, în Pasiuni, în Soarta actuală, în Condiția de viață, în Națiune și în Sex." 4.2.2. "Asemănarea" lor Pentru ca verosimilul acțiunii să fie asigurat, comportamentele trebuie să fie și "asemănătoare", adică, atunci când este vorba de personaje ilustre, istorice sau mitologice, în conformitate cu cele pe care ni le-a lăsat moștenire tradiția. Astfel, La Mesnardière scrie: "Cea mai importantă dintre Regulile pe care Poetul tragic trebuie să le păstreze în această privință, este să nu introducă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
este totuși foarte diferit: Andromaca, la Euripide, se teme pentru viața lui Molossus, un fiu pe care ea l-a avut cu Pyrrhus, și pe care Hermiona vrea să-l omoare ca și pe mama lui. Dar aici nu este vorba de Molossus. Andromaca nu mai cunoaște alt soț decât pe Hector, nici alt fiu decât pe Astyanax. Cu asta am crezut că mă conformez ideii pe care o avem acum despre această prințesă. Majoritatea celor care au auzit vorbindu-se
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Inegalitatea, adaugă Corneille, poate intra acolo negreșit, nu numai când introducem persoane cu un spirit ușor și inegal, dar și atunci când, păstrând egalitatea în interior, oferim egalitate în exterior, după caz." Pentru teoreticienii secolului al XVII-lea, nu poate fi vorba de adevărul personajului când aceste trei condiții, indispensabile păstrării verosimilului obișnuit, nu sunt îndeplinite. De aceea, personajul Ximenei, în Cidul, nu le apare credibil, căci comportamentul său nu este nici "potrivit", nici "statornic". El păcătuiește față de bunăcuviința internă. Chapelain, în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care nu este mai verosimilă o acțiune care durează douăzeci și patru de ore și este reprezentată în două-trei ore decât o acțiune al cărei timp se întinde pe mai mulți ani, Chapelain răspunde: "Imaginația este mult mai ușor de înșelat, nefiind vorba decât de un mic spațiu față de altul care nu este mai mare, vreau să spun de două ore la douăzeci și patru." Chapelain a înțeles corect că evaluarea duratei acțiunii fictive de către spectator condiționează credibilitatea ficțiunii. Godeau subliniază aici una din dificultățile
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
-l privește pe d'Aubignac, el sugerează ca acțiunea să fie situată cât mai aproape posibil de catastrofă, pentru a folosi mai puțin timp cu desfășurarea de pe scenă, și să avem mai multă libertate de a auzi pasiunile și celelalte vorbe care pot plăcea." Acesta este un sfat pe care-l va exploata Racine cu o rodnicie fără egal. În Prefața la Bérénice, el precizează că și-a ales un subiect "a cărui durată nu trebuie să fie decât de câteva
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
opere antice era atât de puternică, încât le-o comunica tuturor celor ce-l ascultau, când declama vreo tragedie. Se afla la Auteuil, acasă la Boileau, spune fiul său, cu D-l. Nicole și câțiva alți distinși prieteni. A venit vorba despre Sofocle, pe care-l admira atât de mult, încât nu a îndrăznit niciodată să ia unul din subiectele sale de tragedie. Cuprins de acest gând, ia un Sofocle grec și citește tragedia despre Oedip, traducând-o pe loc. A
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sfârșit." Pentru a explica această nerespectare a normelor bunei cuviințe, el aduce două motive, de natură foarte diferită, violența subiectului, pe care îl ia de la Fenicienele lui Euripide, și lipsa lui de experiență ca autor debutant. "Dar, de asemenea, este vorba de Tebaida, adică subiectul cel mai tragic al Antichității. Cititorul îmi va permite să-i cer puțin mai multă indulgență pentru această piesă decât pentru cele care o urmează; eram foarte tânăr când am făcut-o." Când reconsideră, mulți ani
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Dacă un om "foarte virtuos", persecutat de unul "foarte rău" , scapă dintr-un pericol în care acesta continuă să rămână, apare mila, fără să fie înăbușită de ura față de personajul care persecută. Configurația este atunci acceptabilă. Pentru a-și ilustra vorbele, Corneille citează ca exemplu Rodogune și Heraclius, piese în care a realizat-o perfect. "Nenorocirea lor aduce aici un sentiment de milă care nu este nicidecum înăbușit de aversiunea pe care o avem față de cei care îi tiranizează, pentru că se
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
considerare totuși că la teatru, furia unui spaniol așezat [pe locul lui] nu se calmează decât dacă i se reprezintă în două ore tot ce se întâmplă de la Geneză la Judecata de Apoi, cred, în ceea ce mă privește, că fiind vorba de a plăcea, orice efort care reușește să satisfacă acest lucru este lăudabil." El este totuși de părere să se păstreze, dacă este posibil, unitatea de timp în sânul fiecărui act. Subiectul l-ați ales (...); în trei acte de timp
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
spectacole (Lettre à d'Alembert sur les spectacles, 1758). El nu poate suporta ca Molière să-l facă pe spectator să râdă pe socoteala lui Alceste, care îi apare ca omul cel mai virtuos din lume, însuflețit, în gesturile și vorbele sale, de o puternică ură împotriva viciului. În schimb, îl consideră pe Philinte, pe care Molière îl prezintă ca pe un om rezonabil, un monstru de egoism și de ipocrizie, o ființă pe care prea multă curtoazie a pervertit-o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mânecă: "Doamnă, zise el, și ginerii?" Sângele rece și comicul cu care a pronunțat aceste cuvinte au făcut un asemenea efect asupra acestei doamne întristate, încât ieși izbucnind în râs; toată lumea o urmă râzând; iar bolnava, aflând despre ce era vorba, începu să râdă mai tare decât ceilalți." 2.2. Visul unui teatru civic și popular Investit fiind cu o înaltă funcție morală, teatrul se bucură de un loc de onoare într-un secol în care este iubită virtutea. Operație de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Iată "încercările virtuții" pe care le traversează cu curaj Dorval, pentru că acesta este subtitlul pe care îl dă Diderot piesei ("Les épreuves de la vertu"). El se explică în mod clar, prin intermediul ficțiunii unei conversații, asupra scopurilor dramei sale. Stând de vorbă, în prologul narativ pe care îl scrie ca introducere a piesei, cu Dorval care îi povestește viața, Diderot îi spune "că o operă dramatică în care aceste încercări i-ar fi subiectul ar face impresie asupra tuturor celor care au
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care anunță nașterea dramei, constituie un tot, după cum explică autorul lor în Scrisoare către Doamna Riccoboni (Lettre à Madame Riccoboni), datată din octombrie 1759. "Prima și a doua mea piesă formează un sistem de acțiune teatrală despre care nu este vorba să li se caute expres un loc, ci trebuie adoptate sau respinse în întregul lor." El se mângâie cu ideea acestui proiect, pe care nu-l va realiza niciodată, de a compune o a treia dramă care, din contra, s-
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pe un ton glumeț dureros: Dar ce naiba căuta el pe galera aceea? Și niciunul nu va intra în camera fiului său rupt de oboseală, adormit și sforăind pe un pat nenorocit: jelania acestui tată nu va fi întreruptă nicicum prin vorbele copilului care, cu ochii în continuare închiși și cu mâinile așezate ca și cum ar ține frâiele a doi cai năvalnici, îi îndeamnă cu biciul și cu vocea, și visează că încă îi mână. Aceste situații sunt inspirate de verva specifică lui
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mână. Aceste situații sunt inspirate de verva specifică lui Molière și Aristofan. Terențiu nu este posedat de un asemenea demon. El poartă în sinea lui o muză mai calmă și mai blândă. Îi lipsește fără îndoială un dar prețios; este vorba de adevăratul caracter pe care natura l-a gravat pe fruntea celor pe care i-a însemnat ca fiind poeți, sculptori, pictori și muzicieni." Există o singură piesă din repertoriul francez, Cidul, pe care Mercier o recunoaște ca fiind strămoșul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Mercier o recunoaște ca fiind strămoșul dramei și căreia îi face un vibrant elogiu, din cauza principiului tandreții filiale. "Cidul, scrie el în Noul Eseu despre arta dramatică, este admirabil prin aceea că oferă un fiu nemaiascultându-și dragostea de îndată ce este vorba de iubirea față de un părinte. Corneille nu vântură chestiunea duelului pe care nimic nu-l poate autoriza, ci îl zugrăvește ca un mare maestru pe fiul acesta alergând spre răzbunare; iar tandrețea filială ne face să uităm în acest moment
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cât și ca un consemn al jocului. Din momentul apariției Convorbirilor despre "Fiul nelegitim", el le cere, atât autorului, cât și comediantului, să uite de prezența spectatorului, pentru a crea o iluzie maximă. "Într-o reprezentație dramatică, nici nu este vorba de spectator, este ca și cum nu ar exista. Există acolo ceva care să i se adreseze? Autorul a ieșit din subiectul său, actorul este târât în afara rolului. Amândoi coboară de pe scenă. Îi văd la parter; și atâta vreme cât durează tirada, acțiunea este
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
adunat pe oameni, scrie el, ca să le arate pe o scenă ceea ce se petrece zilnic în jurul lor, mai ales în rândul oamenilor de rând. Natura este și mai adevărată și mai emoționantă decât imitația ei; și dacă nu ar fi vorba decât de adevăr, intersecțiile, spitalele, malul apei, ar fi săli de spectacol." El denunță banalitatea, întristătoare în ochii lui, situațiilor din dramă, care nu ar putea decât să-l plictisească pe spectator. "Teoria lor, scrie el cu privire la autorii dramatici, se
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
îi reproșează trivialitatea. Nu contestă interesul de a introduce în teatru limbajul poporului, dar exclude posibilitatea de a-l retranscrie în stare brută, fără să i se facă nicio operație de transmutare. "Poetul care scrie cum se vorbește scrie prost. Vorba lui trebuie să fie naturală, dar de acest firesc pe care gustul îl rectifică, în care să nu lase nimic indiferent, neglijent, difuz, plat, insipid. Chiar și limbajul poporului își are grația și eleganța lui, după cum își are și caracterul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
decor special, astfel încât același decor să convină aproximativ atât unora, cât și altora. Unității de zi, i-au substituit unitatea de durată; și au admis ca să fie considerată ca o singură zi un anumit timp, în care să nu fie vorba nici de răsăritul, nici de apusul soarelui, în care nimeni nu se va culca, sau nu mai mult decât o dată, oricare ar fi de altfel mulțimea și varietatea evenimentelor care s-ar putea petrece." ( Seara a 38-a) Germanii, pe lângă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cu privire la o asemenea schimbare. "Tonino Știi ce naiba am? O frică de nici nu mai știu ce e cu mine. Orazio Ți-e teamă ? De ce anume ? Tonino Scumpul meu Domn Orazio, să lăsăm naibii glumele, și să stăm ca lumea de vorbă. Comediile astea de caracter ne-au răsturnat cu fundul în sus meseria. Un biet comediant care a învățat după tradiție și care e obișnuit să improvizeze, să spună, bine sau rău, tot ce-i trece prin cap, când se vede
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
voce tare: un mouchoir (o batistă), ea care spunea chien (câine) și éponge (burete), fără ocolișuri? Iată treptele prin care a trecut cu o pudibonderie și o jenă destul de nostime. În sfârșit în 1829, datorită lui Shakespeare, ea a pronunțat vorba cea mare, spre spaima și starea de leșin a celor slabi de înger care au scos în ziua aceea strigăte prelungi și îndurerate, dar spre satisfacția publicului care, în marea lui majoritate, obișnuiește să numească o batistă: batistă. Cuvântul a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cuvânt poate completa cu ceva frumusețea unei astfel de exprimări? Este strigătul inimii, și strigătul inimii nu admite inversiunea 87. Oare pentru că face parte dintr-un alexandrin admirăm noi ceva de genul: Soyons amis, Cinna (Să fim prieteni, Cinna) ; sau vorba Hermionei către Oreste: Qui te l'a dit? (Cine ți-a spus asta?) Remarcați că sunt necesare exact cuvintele acelea și nu altele. (...) în genul dramatic scenele precedente conferă întregul efect cuvântului pe care îl auzim pronunțat în scena actuală
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
intelectuale, plasate de o parte, funcționând în abstract. Nu voi discuta aici dacă este mai nobil în literatură să rămâi în această abstracțiune a spiritului sau să-i redai trupului locul său important, din dragoste față de adevăr. Pentru moment, este vorba să constatăm simple fapte. Puțin câte puțin, evoluția științifică s-a produs, și am văzut personajul abstract dispărând pentru a face loc omului real, cu sângele și mușchii săi. Din acest moment, rolul mediilor a devenit din ce în ce mai important. Mișcarea ce
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în secolul al XX-lea decât o făcuse vreodată de la Renaștere încoace. Schimbările au avut loc când datorită unor autori dramatici, când datorită regizorilor. Influențele în teatru între scriitura dramatică și condițiile de reprezentare sunt totdeauna reciproce, fie că este vorba de o inovație arhitecturală, de o concepție nouă a raporturilor actori/spectatori, sau de apariția unor noi modalități de joc. Cu Naturalismul s-a sfârșit, definitiv fără îndoială, o întreagă concepție despre teatru care nu va mai avea curs de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]