15,628 matches
-
care are o vitală nevoie, acel spațiu despre care va scrie unul dintre cele mai frumoase eseuri de după război. Fără Doina, pătrunde cu ușurință în „zona terifiantului” (153). Îi este atât de necesară încât ar vrea-o numai pentru el: „Doina m-a înșelat cu familia ei...” (213). Se sperie când n-o vede, însă iubirea îl ajută s-o regăsească până și-n absență: „Absența ei se umple cu prea plinul celei mai vii și mai autentice prezențe” (169). Cele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
vede, însă iubirea îl ajută s-o regăsească până și-n absență: „Absența ei se umple cu prea plinul celei mai vii și mai autentice prezențe” (169). Cele mai anodine întâmplări pot să împrospăteze un sentiment oricum de mare intensitate: „Doina apare pe bicicletă, pedalând lent, iese zâmbitoare din tunel, făcându-mi un semn cu mâna... Doamne, ce fericire!” (96). De fapt, episodul ar fi banal numai pentru cine n-ar ști s-o vadă pe tânăra femeie „învăluită parcă toată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
umplea pe elev de „un fel de neliniște”, dar se și simțea legat de ea. Așadar: „Am s-o iau (...) cu mine în rai...” (21). Amestecul s-a produs și în împrejurări cu potențial de existență mult mai mare. Pe Doina a cunoscut-o fiindcă, în urma exmatriculării din facultate și a întârzierii absolvirii cu doi ani, a fost repartizat în satul unde avea să profeseze și viitoarea lui soție, ceea ce în alte condiții nu s-ar fi întâmplat. De aceea, el
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
soiul cel bun, împreună cu fratele cel mare al mamei și cu mama. Că nu m-am înșelat asupra ei, mi-a dovedit-o opt ani mai târziu, în 1964, când s-a declarat de partea noastră, a mea și a Doinei, susținându-ne căsătoria (la care unii membri ai familiei se opuneau). De departe, a înțeles mai bine lucrurile decât „orbii” de lângă noi. Pe Doina nu a văzut-o niciodată, dar ținea la ea ca și la mine. La rândul ei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
ani mai târziu, în 1964, când s-a declarat de partea noastră, a mea și a Doinei, susținându-ne căsătoria (la care unii membri ai familiei se opuneau). De departe, a înțeles mai bine lucrurile decât „orbii” de lângă noi. Pe Doina nu a văzut-o niciodată, dar ținea la ea ca și la mine. La rândul ei, Doina, căreia îi povestisem tot ce știam și credeam despre tanti Manea, arătându-i-o într-o fotografie (de grup, de familie, în fine
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
susținându-ne căsătoria (la care unii membri ai familiei se opuneau). De departe, a înțeles mai bine lucrurile decât „orbii” de lângă noi. Pe Doina nu a văzut-o niciodată, dar ținea la ea ca și la mine. La rândul ei, Doina, căreia îi povestisem tot ce știam și credeam despre tanti Manea, arătându-i-o într-o fotografie (de grup, de familie, în fine, dar pentru puțină vreme reunită, pe care o făcusem atunci, în 1956), a îndrăgit-o. Un fel
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de ceară și am înțeles că, în cazul său, suferința preferase să se exprime nu prin gesturi și vorbe, prin tăceri și lacrimi, ci doar printr-o culoare. De o anumită indiferență l-am bănuit și pe cumnatul meu, fratele Doinei, când a murit (în 1975) bunica lor paternă, „mamaie” (bunica maternă, „mămăică”, murise în 1970). Bănuială la care am renunțat, rușinat, când, peste niște ani, intrând intempestiv în camera cea mare a casei de la Snagov (ne petreceam cu toții vacanța acolo
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
în strada I.L. Caragiale, uneori însoțindu-l înăuntru pe prietenul meu, alteori așteptându-l afară, ca să nu deranjez. N-aveam cum să știu pe atunci, în 1958, că destinul mă adusese pe căi capricioase, numai de el cunoscute, foarte aproape de Doina, care avea 13 ani și era în acea vreme elevă internă, la liceul „Zoia Kosmodemianskaia”, liceu perfect vizibil de la celălalt capăt, dinspre Grădina Icoanei, al străzii I.L. Caragiale. Doar vreo două sute de pași mă despărțeau în spațiu de Doina. În
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
aproape de Doina, care avea 13 ani și era în acea vreme elevă internă, la liceul „Zoia Kosmodemianskaia”, liceu perfect vizibil de la celălalt capăt, dinspre Grădina Icoanei, al străzii I.L. Caragiale. Doar vreo două sute de pași mă despărțeau în spațiu de Doina. În timp - încă 5 ani. M-a îngrozit nu o dată gândul că accidentul din primăvara lui 1959, catastrofa politică și socială a tinereții mele, ar fi putut să nu se producă. Dacă în acea după-amiază de martie aș fi rămas
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de neuitat din biografia unui tânăr profesor de țară chinuit de arșița unei după-amieze de vară. * În primăvara lui 1964, după terminarea orelor (se învăța după-amiaza, eram amândoi profesori la școala din Gruiu), o conduceam, aproape în fiecare seară, pe Doina, acasă, la Snagov. Un drum de vreo patru-cinci kilometri, plăcut deopotrivă ca stare sufletească și ca ambianță (în prima lui jumătate mergeam nu pe șosea, ci pe o potecă paralelă cu ea ce străbătea liziera unei păduri), pe care îl
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
aceste garduri - pe partea stângă un șir de case, pe partea dreaptă cimitirul. Ajunși la capătul „tunelului” - de unde, peste drum, se vedea (și se vede și azi; n-a reușit ăla, deși fusese cât pe ce, s-o demoleze) casa Doinei, sau, dacă era deja întuneric, doar o fereastră (cea dinspre curte) luminând ademenitor - mai stăteam puțin de vorbă înainte de a ne despărți. Așteptam s-o văd traversând șoseaua și intrând în curte, după care făceam cale întoarsă, cu pas grăbit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
traversând șoseaua și intrând în curte, după care făceam cale întoarsă, cu pas grăbit din start, ca să ies mai repede din „tunelul” acela ușor terifiant, mai ales acum, când treceam singur prin el. Într-o seară, târziu - era întuneric deplin -, Doina s-a oprit pe neașteptate înainte de a ajunge la capătul tunelului. Surprins, m-am oprit și eu. „Vrei să-ți arăt ceva?”, mi-a spus, în șoaptă și zâmbind (deși era întuneric, nu mă înșelam: zâmbea, aiuritor, și tocmai acest
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
că mormântul se afla, într-adevăr, destul de aproape de gardul dincolo de care am încercat în acea noapte, într-un interval de câteva minute, uimire îngrozită mai întâi, apoi admirativă gratitudine. În primăvara lui 1964, trecuseră aproape trei ani de la moartea tatălui Doinei. Fidelitatea ei de minunată Antigonă rămăsese însă, a rămas până azi, neclintită. * O condusesem pe Doina până acasă, după care, ca să-mi adun forțele pentru întoarcere, am făcut un scurt popas la bufetul din centrul Snagovului, unde, fără grabă, în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
într-un interval de câteva minute, uimire îngrozită mai întâi, apoi admirativă gratitudine. În primăvara lui 1964, trecuseră aproape trei ani de la moartea tatălui Doinei. Fidelitatea ei de minunată Antigonă rămăsese însă, a rămas până azi, neclintită. * O condusesem pe Doina până acasă, după care, ca să-mi adun forțele pentru întoarcere, am făcut un scurt popas la bufetul din centrul Snagovului, unde, fără grabă, în liniște, am băut o sticlă de bere, călător ostenit, dar cu sufletul împăcat, senin. Era o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
stropit cu noroi până la brâu. În halul acesta de murdărie, epopeică aș zice, nu mai fusesem, cred, niciodată în viață. Sub „pielea” mea grosieră, se ascundea însă, ca în poveste, un superb prinț al fericirii. * Din amintirile din copilărie ale Doinei. Împreună cu fratele ei, mai mic cu doi ani, s-a ascuns într-o zi între fețele lungi, până la pământ, ca de cortină ale covoarelor întinse pe sârmă, scuturate și lăsate, gospodărește, la aerisit în curte. S-au ascuns și au
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
la cale o șotie. Abia într-un târziu, apelurile ușor alarmate ale celor mari (ca și dorința de a-și savura succesul, reușita deplină a șotiei - rămăseseră până la urmă nedescoperiți) i-au înduplecat să iasă din ingenioasa ascunzătoare. Ca fetiță, Doina își avea sadismele ei. Odată, gest memorabil, făcut fără nici o ezitare, l-a pocnit pe fratele ei cu ciocanul (din fericire capul a rezistat). Voinică, înaltă, la primară își domina și bătea camarazii, și avea destulă fantezie pentru a recurge
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
câteva clase pe care le făcuse, cândva... * De câte ori dau la radio peste replicile străvechiului și atât de specificului „Teatru la microfon”, mă simt înduioșat. Prin ricoșeu. În copilăria ei singuratică, de orfană, mai întâi de mamă, apoi și de tată, Doina asculta, cu regularitate, aceste emisiuni. Viața ei de timpuriu pustiită avea nevoie avidă de prezențe, obținute fie pe calea undelor, de exact acele voci apropiate, prietenoase, simpatice, cumva complice, atât de deosebite de cele ale actorilor de pe scenă. * Eram foarte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cuvânt ca în acei ani. În această ipostază, de om bun și de coleg receptiv, l-am cunoscut eu pe Tiberiu Utan. * Nichita Stănescu, cu care am avut cinstea să fiu coleg de redacție, văzându-mă pentru prima oară împreună cu Doina nu și-a putut stăpâni marea mirare, uimire, uluire, manifestându-și-le din plin, ca și cum noi nu am fi fost de față. „Nu se poate, extraordinar”, a murmurat el, izbit de nefireasca noastră asemănare pe care, cu ochiul său penetrant
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
s-a convins că noi suntem gata să-l preluăm -, fără să mai intre, a făcut cale întoarsă, s-a dus să-și cumpere doctoria. În toamna lui 1964, tanti Tony ni s-a raliat de la bun început, mie și Doinei, necăsătoriți încă și întâmpinând o anumită opoziție din partea unor rude influente care aveau anumite planuri în legătură cu mine și care erau convinse că, însurându-mă după capul meu, fac „o prostie”. Vizita ei la București, în 1964, s-a concentrat, cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
planuri în legătură cu mine și care erau convinse că, însurându-mă după capul meu, fac „o prostie”. Vizita ei la București, în 1964, s-a concentrat, cu timpul, într-o singură seară, seara în care am fost toți trei, tanti Tony, Doina și cu mine, la cinema, la „Patria”, ca să vedem Umbrelele din Cherbourg. Un film cântat, straniu, elegant și melancolic, de dragoste desigur, un film cu care s-au asociat strâns, ca într-o îmbrățișare colectivă, disperată, dragostea mea dureroasă pentru
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
și cu mine, la cinema, la „Patria”, ca să vedem Umbrelele din Cherbourg. Un film cântat, straniu, elegant și melancolic, de dragoste desigur, un film cu care s-au asociat strâns, ca într-o îmbrățișare colectivă, disperată, dragostea mea dureroasă pentru Doina din acea toamnă încă nesigură în ce privește viitorul nostru (cu o frumoasă disperare cântau și actorii din acel film), atmosfera cunoscutei săli „albastre”, cu fotolii plușate, pe jumătate goale la acea reprezentație și tocmai de aceea mai familiară, mai intimă, pregătită
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
speciale: Umbrelele din Cherbourg continuă să adăpostească o clipă pentru mine unică, neprețuită. * La începutul lui noiembrie 1964, beneficiam, în calitate de proaspăt redactor la Gazeta literară, de primul meu concediu, de vreo zece zile, concediu pe care, după cum mă înțelesesem cu Doina, urma să-l petrec la Snagov. În ziua plecării - o zi ploioasă, dar caldă, din acelea cum îmi plac mie -, nu mai știu ce treburi ne aduseseră, pe tata și pe mine, în zona Bibliotecii de Stat și a Băncii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
seară de seară, fascinat de lumina unei ferestre, din chip capătul acelui „tunel” pe care urma să fac de îndată cale întoarsă. Acum e o frumoasă după-amiază de toamnă târzie, mă aflu în concediu la Snagov și o aștept pe Doina, care trebuie să se întoarcă de la școala din Gruiu (unde, după plecarea mea, ea a mai rămas un an). Stau în curte, cu coatele rezemate de gardul din față și nu-mi dezlipesc ochii de la locul cu pricina. Nerăbdarea mea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mai rămas un an). Stau în curte, cu coatele rezemate de gardul din față și nu-mi dezlipesc ochii de la locul cu pricina. Nerăbdarea mea crește, crește până când... ca atrasă de ea, învăluită parcă toată într-un nor de lumină, Doina apare pe bicicletă, pedalând lent, iese zâmbitoare din „tunel”, făcându-mi un semn cu mâna... Doamne, ce fericire! * Pe Florilor, seara, cu toții la televizor. Urmărim un film. Camera luminată numai de pâlpâirile ecranului, pe care secvențele se succed, la intervale
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
și de comoditatea relativă a fotoliului improvizat, simțindu-se în siguranță, „păzită” de noi a adormit și sforăie încetișor. Descoperirea mă înveselește, râd și o strig, ca să o readuc la datorie, să privească mai departe filmul căruia îi trăsese clapa. Doina mă mustră. E prea târziu însă: mama s-a trezit deja, nu e deloc supărată, zâmbește „vinovat”, amuzându-se ea însăși de situația în care se află: prinsă „în culpă” și „demascată”. Izbucnim în hohote, „incidentul” ne-a apropiat și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]