12,312 matches
-
francez nu părea insultat. A chemat-o pe Marie-France și a rugat-o să arate oaspetelui micuța ei cameră, ca acesta să se convingă că apartamentul are totuși Încă o Încăpere... Ascultam, și nu prea, miezoasa anecdotă. Expresia de nobilă tristețe a chipului abia văzut, Într-o clipire a destinului, continua să mă urmărească. „Nu mă pot obișnui cu viața”, auzeam În jur și În mine Însumi vocea lui Bérenger citind chipul de neuitat al autorului. Aveam să retrăiesc tulburarea, de
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
Împărțit cu prietenii români (români, nu din «naționalitățile conlocuitoare»), n-am Întâlnit nimic din amalgamul de vrăji și vrăjeli pe care o gașcă de pontifi, uzurpând și monopolizând reprezentarea culturii și spiritualității românești, le propagă drept specifice. În schimb, câtă tristețe și autoironie, răbdare și blândețe, zeflemea, mândrie și cultură adevărată, fără tricolor și cruce”. Și adăuga: „Apropo de «specificul românesc»: ce mult am iubit amestecul de zeflemea, autoironie și franchețe, cu ambele picioare pe pământ! Și ce mult Îmi lipsește
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
Holocaustului, chiar În comparație cu Primo Levi sau W.G.Sebald. Deportat ca evreu, condiție pe care pare s-o descopere, cu adevărat, prima dată, tânărul George Koves Înregistrează ceea ce i se Întâmplă, lui și celorlalți, cu o candoare abia atinsă de tristețe, fără a exprima ultragiu moral, suferință sau revoltă, nici ură, nici dezgust, ba, cu o vag melancolică „bunăvoință” față de oroare, Încearcă să transfere chiar asupra opresorilor săi propria sa umanitate „normală”, ambiguă, adâncă, parțial complice. „În lagăr existau doar situații
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
Mihăiță, copilul cel mai mare, cu o floare albă în mână, parcă ar fi vrut să se desprindă din brațele mamei sale, să vină spre el. Ea era îndurerată și peste frumusețea ei gingașă se pusese un văl subțire de tristețe, prevestind nu lucruri bune, pentru toți și pentru el. Copilul însă surâdea drăgălaș și pe fruntea lui, în marginea bretonului tăiat scurt, o rază din soarele toamnelor noastre de-acasă, era imortalizată în fotografie. Și-a întors privirea la celălalt
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
de beton și fier. În așa fel aranjat totul ca slugile stăpânilor de azi să nu se lase mai jos decât ale acelora de acum doua mii de ani. După despărțirea noastră de persoana fizică a ziditorului sufletului legionar, o tristețe fără de sfârșit ne-a cuprins inimile noastre, ale acelora cari l-am cunoscut și i-am auzit cuvântul. O vom purta atât cât vom trăi pe acest pământ și o vom duce până la pragul unde încetează și durerea și suspinul
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
regimului și despre necesitate de a ieși din închisoare. Se vedea că erau cuvintele unui om ajuns la capătul rezistenței, care nu voia să fie acuzat că prin atitudinea lui, a pus în pericol viata atâtor legionari. Am ascultat cu tristețe, dar nimeni dintre noi nu și-a schimbat hotărârea. Nimeni nu l-a condamnat pe profesorul Petrașcu. Atât că o piatra grea s a pus pe inima noastră”. Desigur că mulți din cei care și-au scris memoriile și au
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
jertfele puse pe altarul luptei, pentru dreptatea lui, ne-o oferă D-nul Călvărăsan Luca în cele ce urmează sub titlul: Profesorul Nicolae Petrașcu-Legionarul Sacrificiilor Sfinte „Din ținutul românesc cu frumuseți Carpatine, din zarea cu mănăstirea unde mai dăinuiesc încă tristeți Brâncovene, din locul unde se fac mereu rugăciuni pentru cei care nu se roagă niciodată, din locul de basm și legendă, de la Sâmbăta de Sus, de acolo ne-a venit ca un dar, Nicolae Petrașcu, luptător, gânditor și jertfitor, influențând
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
târziu, tot ne dispensăm de ele. — A, deci nu vom mai auzi nici ciripitul păsărelelor, nici susurul apei. Nici măcar muzică... — Bineînțeles. — O să fie cumplit de trist. — Evoluția își urmează cursul firesc. A fost întotdeauna dură și a lăsat în urma ei tristețe. Eu n-am mai auzit de evoluție care să aducă numai bucurii, spuse bătrânul ridicându-se. S-a dus la birou, a scos din sertar un cleștișor, s-a întors la canapea, s-a așezat și și-a tăiat cele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
acel craniu se conecta chiar la centrul Pământului. Tăcea, dar privea undeva, într-un vid nemărginit. Mă uitam la el atent, dar nu mi se părea că ar vrea să-mi spună ceva. Aerul din jurul meu era apăsător. Emana o tristețe greu de exprimat în cuvinte. — Bine, mă apuc de citit. Oricum, se pare că n-am de ales. Am luat craniul în mână și am încercat să-i mai estimez o dată greutatea. Fata a zâmbit ușor, mi-a luat craniul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
câteva animale. Am mai coborât și altădată până la bancul de nisip ca să le dau firimituri de pâine animalelor. Aveam întotdeauna prin buzunare. La început au ezitat, dar acum îmi mănâncă din palmă. Doar cele bătrâne și puii. Pe măsură ce toamna înaintează, tristețea din ochii lor pare să se adâncească tot mai mult. Frunzele se-ngălbenesc, iarba se ofilește. Sunt semne ale unei perioade lungi și grele. Fără mâncare. Bătrânul îmi prezisese că va fi și pentru mine o perioadă lungă și grea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
chiar dacă îmi promisese că va face lucrul acesta când zilele se vor mai scurta și forțele Umbrei vor mai păli. Se pare că acum îndeplineam toate condițiile. Apoi, cu ochii închiși, m-am gândit la bibliotecară. Simțeam cum mă năpădește tristețea, dar nu-mi dădeam seama care era motivul. Cu cât mă gândeam mai mult la ea, cu atât eram mai trist. O tristețe adevărată, pură. Trăiam cu senzația că am pierdut ceva legat de ea. Mai simțisem eu golul acesta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
acum îndeplineam toate condițiile. Apoi, cu ochii închiși, m-am gândit la bibliotecară. Simțeam cum mă năpădește tristețea, dar nu-mi dădeam seama care era motivul. Cu cât mă gândeam mai mult la ea, cu atât eram mai trist. O tristețe adevărată, pură. Trăiam cu senzația că am pierdut ceva legat de ea. Mai simțisem eu golul acesta în suflet și când ne întâlneam zilnic, când mergeam la bibliotecă să citesc vise vechi și când stătea lângă mine. Apoi cinam împreună
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
cum se șterg apoi. Bineînțeles că ele îmi mai arată și peisaje familiare: iarba vălurindu-se în bătaia vântului, nori albi plutind pe cer, lumina soarelui reflectându-se în apa râului... Numai că asemenea priveliști nu fac decât să stârnească o tristețe și mai profundă în sufletul meu. O tristețe cumplit de ciudată. Apar ca niște aburi care trec prin dreptul unei ferestre și apoi dispar fără să lase nici măcar o urmă. Dispar ca apa la reflux. Își pierd treptat căldura și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
mai arată și peisaje familiare: iarba vălurindu-se în bătaia vântului, nori albi plutind pe cer, lumina soarelui reflectându-se în apa râului... Numai că asemenea priveliști nu fac decât să stârnească o tristețe și mai profundă în sufletul meu. O tristețe cumplit de ciudată. Apar ca niște aburi care trec prin dreptul unei ferestre și apoi dispar fără să lase nici măcar o urmă. Dispar ca apa la reflux. Își pierd treptat căldura și se întorc în craniul alb și rece din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
am întrebat. — Nu, dar stați liniștit. Sunt frumoase, așa că deocamdată mă bucur de prezența lor. Am destul timp la dispoziție ca să învăț să le și folosesc. I-am spus că trebuie să plecăm. — Vă grăbiți? întrebă el privindu-ne cu tristețe. — Trebuie să ajungem în oraș până nu se întunecă, să trag un pui de somn și să merg la muncă. — Am înțeles. V-aș conduce până la ieșirea din pădure, dar nu pot pleca de la centrală. Îmi pare sincer rău. Ne-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
de zăpadă, vremea nu se îmbunătățește. Mi-am băut jumătate din cafea și apoi m-am așezat, cu cafeaua în mână, pe scaunul din fața ei. Am pus cana pe masă și am privit-o tăcut câteva clipe. Un sentiment de tristețe pusese stăpânire pe mine de parcă mă absorbise o forță necunoscută. — O să vezi la zăpadă cum n-ai mai văzut în viața ta! — S-ar putea să nu o mai văd. — De ce? Oricine poate vedea zăpada. — Azi n-am venit aici
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
de creioane drept premiu. Cântam foarte bine la armonică pe vremuri. Ciudați mai sunt unii, zise ea râzând. — Ai dreptate. Mi-a mai pus o dată melodia și iar am cântat-o, dar brusc, fără nici un motiv, m-a cuprins o tristețe profundă. — O să-mi scrii? întrebă fata. — Da, îți scriu. Dacă se pot scrie scrisori de-acolo. Am împărțit vinul rămas în sticlă și l-am băut tot. — Cât e ceasul? am întrebat. — E miezul nopții, răspunse ea. 36 La capătul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
curtoazie. Nu eram îngrijorat, pentru că eram convins că se descurcă. Era uluitoare de-a dreptul. N-avea decât jumătate din anii mei, dar se descurca de zece ori mai bine decât mine. Am pus receptorul jos cu o umbră de tristețe. Știam că n-am s-o mai văd niciodată. Trăiam o senzație ciudată. Aveam impresia că privesc un hotel grandios care a dat faliment și-și închide porțile, dar eu sunt obligat să asist la scoaterea canapelelor și candelabrelor, la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
revoluționarul și care dispăruse după ce a născut doi copii. Ea n-avea cum să-și mai ducă copiii în parc. Îmi imaginam că avusese motivele ei să facă ceea ce a făcut, dar m-am simțit copleșit de un sentiment de tristețe la gândul că dispăream și eu în foarte scurt timp. Sunt convins că ea nu ar fi acceptat ideea unei asemănări între noi doi. Nu ne-am văzut de mai bine de douăzeci de ani și în douăzeci de ani
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
voi mai pierde și de-acum încolo. Pierderile au fost inevitabile și au făcut parte integrantă din viața mea. Nu voiam să dispar din lumea asta. Am închis ochii și-am simțit că-mi fremăta sufletul. Era ceva care depășea tristețea și singurătatea. Pornea chiar din străfundurile existenței mele. Un val pornit din adâncuri, un geamăt care m-a zguduit puternic. Nu știu cât a durat. M-am rezemat de bancă, mi-am sprijinit coatele și am așteptat să treacă. Nu mă putea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Îmi venea să plâng, dar îmi dădeam seama că n-aveam nici un motiv. Trecusem de vârsta la care un bărbat își permitea să plângă și avusesem parte de prea multe experiențe neplăcute. Știu că există pe lume un fel de tristețe pentru care lacrimile nu sunt suficiente. Sau poate chiar mai multe feluri. Nu puteam explica nimănui așa ceva, și chiar dacă aș fi explicat cuiva, tot nu m-ar fi înțeles. Oricum, nu știam s-o concretizez, să-i dau o formă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
cuiva, tot nu m-ar fi înțeles. Oricum, nu știam s-o concretizez, să-i dau o formă. Ea creștea, liniștit, precum zăpada troienită într-o noapte fără vânt. Țin minte că în tinerețe am încercat să exprim o asemenea tristețe în cuvinte. N-am reușit nici să-i fac pe alții să înțeleagă, dar n-am înțeles-o nici eu însumi. Așa că m-am lăsat păgubaș. M-am închis în mine și am tras concluzia că tristețea nu poate lua
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
exprim o asemenea tristețe în cuvinte. N-am reușit nici să-i fac pe alții să înțeleagă, dar n-am înțeles-o nici eu însumi. Așa că m-am lăsat păgubaș. M-am închis în mine și am tras concluzia că tristețea nu poate lua nici măcar forma lacrimilor. Mi se făcuse poftă de o țigară, dar nu găseam pachetul. În buzunar nu mai aveam decât trei bețe de chibrit. Le-am aprins pe rând și le-am aruncat pe jos. Am închis
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
pretinsei “revoluții de la Iași”, din nefericire tot din anturajul meu, constata într-o notă informativă furnizată securității: DUPĂ CE I-A MURIT BĂIATUL, S-A MAI POTOLIT. Aceste opt cuvinte poartă în profunzimea lor organică germenii Hekatei, (otrăvurilor întunecate ). Domnule, am tristețea să vă reamintesc răscolitoarea dramă: FIUL MEU, TÂNARUL POET ALEXANDRU MĂLIN TACU, A FOST ASASINAT POLITIC LA VÂRSTA DE 17 ANI, altfel spus, ÎNFRÂNT PE FRONTUL DE ONOARE ÎN REZISTENȚA ANTICOMUNISTĂ. Mălin, înzestrat cu o dinamică fericită îsi umilea adversarii
RAVAGIILE NIMICULUI PRETENŢIOS by ALEXANDRU TACU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91634_a_93189]
-
tonuri care se vor dovedi constante peste decenii, când scriitorul, la deplina maturitate artistică, recuperându-și adevărata identitate lirică, le va recunoaște prezența statornică. Câteva poeme de la această primă vârstă sunt simptomatic intitulate În marginea vieții, Marea înfrângere, Rânduri de tristețe, Pe strada solitară, Melopee. Un motiv de acum, al marginalității ( „Stă la marginea vieții ca la țărmuri de ape/ Și privește cu teamă spre largul fumuriu”), revine, de exemplu, într-un poem din volumul Revers citadin (1966), replasat într-o
FELEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286977_a_288306]