19,920 matches
-
și doi de ani. Și, pentru cei care mă vor citi peste un secol sau două, adaug că este nepotul Scriboniei, prima soție a lui Augustus, mama bietei Julia, pe care a urmat-o în exil. Nefericitul băiat a fost acuzat de complot împotriva Republicii. Procesul a fost instruit cu mare zarvă, dar acuzația era anonimă, slabă și confuză; era pe punctul să fie achitat. Atunci au apărut martori noi, care au vorbit de rituri magice și de vrăjitorii împotriva împăratului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
Taci, dacă nu-i nevoie să vorbești. Niciodată nu știi cu adevărat la cine ajung cuvintele tale...“ Murmură: — Să intrăm în casă, cineva ar putea să ne audă. La tribunal, poetul Clutorius Priscus avu parte de două surprize. A fost acuzat de coruperea unor înalți funcționari, ceea ce nu era adevărat, dar și de a fi scris (ceea ce era adevărat) o cărțulie caustică intitulată La moartea împăratului, care, în acel moment, era cât se poate de viu. Ca elogiu funebru, poetul înșirase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
istoric care citește trecutul primește uneori de la zei privilegiul de a-i vedea umbrele în viitor“. Însă nu găsise în cărțile lui observația că, uneori, acest privilegiu se plătește foarte scump. Într-adevăr, curând, un mic grup de spioni îl acuză pe fiul lui Gracchus că i-a ajutat pe rebelii africani de la granița cu Numidia. Era o acuzație ce putea atrage pedeapsa capitală; și fiindcă cea mai dezgustătoare consecință a tiraniei era lipsa curajului civil, senatorii se întruniră pentru judecată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
Tiberius îl privea în liniște („truci vultu“, avea să scrie Tacitus). Și nici unul dintre cei șase sute de senatori nu-i răspundea. A știut că-l așteaptă moartea. „Sunt nevinovat“, a zis, „dar, negăsindu-se vreo vină în faptele mele, sunt acuzat pentru că am povestit faptele altcuiva“. Tiberius n-a vorbit, știind că tăcerile lui pot ucide, și a amânat audiența, fără să stabilească însă data. Cremutius s-a întors acasă, singur, și nimeni n-a avut curaj să-i vorbească. Oamenii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
îi dăruise calul pe care-l îndrăgise atât, acel mannulus numit Incitatus. Gajus ieși din casă fără să spună nimănui, avându-l pe urmele sale pe bătrânul și resemnatul Zaleucos. Pe drum, îi spuse că voia să-l întâlnească pe acuzat în singurul moment posibil, în timp ce aveau să-l ducă în fața tribunalului senatorial. Pe drum însă, desfășurarea de forțe era de netrecut. Neputincios, Gajus văzu doar mișcarea pretorienilor și două ziduri de oameni speriați și muți; preț de o clipă îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
moment posibil, în timp ce aveau să-l ducă în fața tribunalului senatorial. Pe drum însă, desfășurarea de forțe era de netrecut. Neputincios, Gajus văzu doar mișcarea pretorienilor și două ziduri de oameni speriați și muți; preț de o clipă îl zări pe acuzat, singurul care avea capul descoperit, fără însemnele gradului, dar care se distingea prin statură și mergea cu fruntea sus, mândru. Cortegiul înainta încet; privirea tribunului Silius trecu pe deasupra capetelor mulțimii și se opri asupra lui. Băiatul își dori din tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
Zaleucos îl urma tăcut - nu mai găsea în mintea lui, citate din istorici sau filosofi. Murmură: — Cele mai frumoase zile pe care le-am trăit au fost cele de acolo, iernile acelea în castrum. A doua zi, Drusus scrise: „Îl acuză pe Silius de a fi spus că, dacă legiunile sale se mișcă, Tiberius își pierde puterea. Acuzatorul a fost consulul Marcus Varro, cel mai laș servitor al lui Tiberius. A fost îngrozitor. Se spune că Silius a intrat în aulă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
sale se mișcă, Tiberius își pierde puterea. Acuzatorul a fost consulul Marcus Varro, cel mai laș servitor al lui Tiberius. A fost îngrozitor. Se spune că Silius a intrat în aulă în lanțuri. Întotdeauna a vorbit puțin; în timp ce Varro îl acuza, el îl privea cu dispreț, fără să vorbească. La sfârșit a spus doar că impecabila sa carieră militară i-a atras ura“. Ochii lui Gajus se opriră pe ultimul rând, în timp ce Drusus punea jos calamusul. În clipa aceea sosi preceptorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
trădeze“. Însă relația Antoniei cu Tiberius ascundea o taină mai adâncă, rămasă necunoscută de-a lungul secolelor. În public, Antonia nu spusese nimic despre moartea fiului ei, Germanicus, și plânsese pe ascuns. Un senator observase: „E singura care nu-l acuză pe Tiberius. Însă e cea care ar trebui să strige cel mai tare“. În încăperile imperiale secrete se petrecuse apoi un lucru din cauza căruia relația lui Tiberius cu Maștera începuse să se răcească. Încet-încet, viața Liviei devenise inutilă și singuratică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
secole în urmă. Era locul sacru al discursurilor istorice: Julius Caesar și Augustus o făcuseră să devină simbolul gloriei Romei. În timp ce urca spre tribună, printr-un bizar joc al memoriei, Împăratul își aminti că sărmana Julia, fiica lui Augustus, fusese acuzată că provocase un scandal public, împreună cu prietenii ei cei veseli, chiar acolo. În acuzații se amestecaseră abil desfrânarea cu profanarea locului sacru, încât Roma se indignase, fără să-și dea seama de ridicol. La gândul acela, buzele tânărului Împărat se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
o privire calmă, de gheață, și încuviință în tăcere. Gândurile lor erau aceleași. Pentru paznicii care rămăseseră înspăimântați pe chei erau pregătite închisorile subterane din groaznicul Tullianum. Aveau să vorbească, aveau să povestească fiecare zi, fiecare cuvânt al acelei agonii, acuzându-se, disperați, unul pe altul, iar la sfârșit aveau să se roage să moară repede. Împăratul porunci să se ridice ancora. Hotărî în sinea lui să construiască, pe malul care se îndepărta treptat, un monument închinat prizonieratului mamei sale. Ordonă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
îi porunci lui Callistus să iasă. Cu ochii întredeschiși, încă slăbit, Împăratul îl privi pe Callistus cum se îndepărta; tocmai datorită lui Sertorius Macro sclavul acela eliberat umbla acum prin palatul lui Augustus și intra în camera Împăratului. „De ce îl acuză?“ Ce se întâmplase în zilele cât zăcuse? Ca să se liniștească, își zise că, din cauza ambiției nemăsurate, Callistus nu suporta să aibă rival. Și totuși, neliniștea sporea: Macro era omul căruia, practic, i se încredințase viața lui. Era un gând insuportabil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
interesele senatorilor. Calpurnius Piso, Silanus și Geminus complotează... Callistus păli de uimire; Împăratul se întrebă cine îl informase pe Sertorius Macro despre cercetările sale secrete. Își spuse însă că avea timp să afle. Ceea ce conta acum era că Macro îi acuza în gura mare pe ceilalți, pentru a demonstra că este străin de complot. Îi ascultă furia prefăcută, îl privi, și spaima de a se simți trădat se prefăcu în bucuria plină de cruzime de a fi descoperit acest lucru. Răspunse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
detalii cum ultimele zile din viața mamei și a fraților săi fuseseră mult mai crude decât își imaginase. Încercă să iasă din mărăcinișul gândurilor, se întrebă ce ar fi făcut Augustus sau Tiberius într-o asemenea situație. I-ar fi acuzat pe vinovați sau ar fi pregătit în timp răzbunarea, fără să dea nimănui de bănuit? — Fă publice toate documentele astea, imediat, insista Callistus, iar apoi, după ce-i vei distruge pe lașii aceia în fața întregului imperiu, declară că îi ierți. Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
șovăială irisurile limpezi între pleoapele larg deschise. — O idee despre cine ar putea fi trădătorul. Împăratul îl privea; cunoscând bine mecanismele puterii, Callistus spuse imediat că obiectul profeției era un om cu o funcție importantă, legatul Asiei. — Este Caius Cassius, acuză el. Prin venele lui curge sângele lui Cassius Longinus, care l-a ucis pe Julius Caesar; în familia aceea există o tradiție a comploturilor, o puternică aversiune față de cei aflați la putere. Cuvintele îi erau violente și dure, glasul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
Longinus, care l-a ucis pe Julius Caesar; în familia aceea există o tradiție a comploturilor, o puternică aversiune față de cei aflați la putere. Cuvintele îi erau violente și dure, glasul de gheață, chipul palid. Spuse, ca și cum s-ar fi acuzat pe sine de neglijență: — Trebuia să-l destituim de mult. Trebuie să trimitem pe cineva după el, să-l aducă în lanțuri la Roma. Ordinul de arestare a nevinovatului legatus porni imediat în noaptea înghețată, cu viteza fulgerătoare a mesajelor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
nu avem și trebuie să-l lăsăm cum e el, altfel Îi forțăm personalitatea“, vorbea Aura. M-a enervat acest mod patetic al ei de a-și da aere de tragi-comediană, mai ales pentru că șefa ASC de grupă m-a acuzat, În apărare, de „imaturitate“ și le-am trântit, nu fără a-i face să creadă inițial că vreau să le spun ceva În legătură cu comportarea mea viitoare (se așteptau să-mi fac autocritica și să-mi iau un angajament): „Bă, zic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
mă duceam la gheață ca să nu Îi văd pe aceia care Îmi ocupau locul acolo, În lot. Deci, senzația dureroasă a renunțării, a Înfrângerii mă domina mai mult decât dorința de a patina și găsesc asta foarte normal, nu mă acuz, pentru că niciodată nu o să-mi calc eu Însumi În picioare mândria. E de-ajuns că m-au jignit alții. Fruntea mea era tot ridicată, ba mai sus, părea mai stăpână, dar acolo unde nu poate pătrunde nimeni lacrimile Își croiau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
Eram gata să izbucnesc. Plânsul Îmi Îneca vorbele, un plâns fără lacrimi, pe buze ce Încercau zadarnic să zâmbească. Nela a zis că rămâne la meci. Noi am plecat amândoi. Am mers câteva stații pe jos și el m-a acuzat că l-am refuzat atunci când a venit la mine. Era convins că eu sunt vinovată de ce s-a Întâmplat. Am mers la mine acasă. Am vorbit mult. Vrute și nevrute. Trebuie să scriu că Îmi place deosebit de mult să vorbesc cu el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
au urmat parcă le simt albe, zbuciumate. Doamne, cât te iubeam... Tu ai fost un egoist. Ai văzut că nu se poate totul (oh, dac-ai ști că nu din vina mea) și ți-ai văzut de treabă. Nu te acuz. Așa sunt bărbații când dau de fete inocente, care se aruncă trup și suflet În jocul toanelor lor. Dragul meu, roagă-te Însă providenței să nu mi te scoată În cale peste vreo câțiva ani. Când voi fi femeie și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
gândurile de atunci. De multe ori o veți Întâlni ca acum, Într-un fund de cabană, scriind vrute și nevrute pe foi, cu un creion. Stiloul nu și-l ia pe munte, ca să nu-l piardă. Dacă o veți cunoaște, o veți acuza că râde prea mult. Da, e hotărâtă să nu plângă În văzul nimănui. Nu vrea să știe ce-i acela plânsul. Numai atunci când va fi sus, pe vârful muntelui, și va privi cerul, o să credeți că a amuțit. Ea atunci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
azi am camera liberă numai până la ora 6?“. „Bună ziua, dom’ profesor“, mă fac că Îl observ abia acum. El se face albastru, ea se face verde; o Înșfac de aripă și o trag după mine. (luni) Un profesor din facultate acuză de plagiat un alt profesor pe care eu Îl stimez; mă apuc să scriu un fel de răspuns foarte dur; Îl duc la revista Luceafărul; acolo stau de vorbă cu un redactor-șef analfabet; nu Înțelege nimic, mă las păgubaș
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
se Învârteau pereții, apoi am Început să zâmbesc și-am ascultat prostită până la capăt. Nu prea știu ce au spus, știu doar că fiecare vorbă cădea ca o lovitură care mă zdrobea treptat, sadic. Au fost porci amândoi. S-au acuzat reciproc de prostie. La plecare, și-au strâns călduros mâna, făcându-și unul altuia complimente. Am plecat cu Doru. Mă ștrangula plânsul. Nu scosesem nici o lacrimă În clipele acelea Înfiorătoare. M-a trimis acasă cu scârbă. Niciodată nu fusese el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
picioare, se supără și m-aruncă. Reptile. Bolnavi de senzualitate obscenă. Boala secolului sau boala bărbatului de totdeauna. Diformi. La fel de diformi, „Eu“ al lor se confundă cu Dumnezeu. Ignoranți. În cel mai bun caz, naivi. Oameni-reptile. Totuși, nu sunt de acuzat; sunt atât de Înghesuiți În societatea asta care-i dezagregă, Încât anomaliile sunt inerente. Ne-ar trebui Încă vreo câteva planete să ne Întindem, cât mai e timp, rufele spălate de murdărie la uscat. Și să ne Întindem mădularele chircite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
nu voi putea dormi. Am atâtea de spus; de aceea, poate, nu pot spune nimic, privirea-mi rătăcită-n lucruri nu-i pentru tine. Vorba-mi atât de fără noimă, nu, nu-i pentru tine. Fugi! Atât timp cât Încă nu m-acuzi, aleargă și mă du cu tine neîntinată! 13 mai 1965 (joi) Hai! Hai s-o dăm dracului de lume! În ceasul de taină, când stelele se-mbată În apa fântânilor, atunci trebuie să vii. Când oamenii or să mănânce lacom
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]