15,628 matches
-
crucea”. Acum nu mă mai sperie, ca la început, când am descoperit-o pentru prima oară, deși se afla de mult acolo. Dimpotrivă. Sunt singur și împreună. Cu părinții - care se află în camera lor, alături, dincolo de ușa închisă, cu Doina - dusă la bunica, la Snagov, unde puteam fi sigur că era în deplină siguranță (seara vorbisem, de altfel, cu ea la telefon), parcă mai aproape de mine în absența ei, cu muzica - simfonia ce se transmitea la acea oră târzie de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
au fost minime. Și totuși, nu am uitat-o: un fir - deosebit de trainic - continuă să ne lege. Moartea ei nu a rupt acest fir. Mi se pare logic ca nici moartea mea să nu-l rupă. * În august 1967, când Doinei i-au dat, în sfârșit, drumul de la maternitate, după grozăvia primei ei nașteri, exact în momentul în care aveam mai mare nevoie de sprijinul unui umăr de femeie (mama era plecată, împreună cu tata, la Sângeorz, și eu insistasem să nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
spre șaizeci de ani, și - numele o caracteriza perfect - era, într-adevăr, micuță, un pumn de femeie, extrem de energică și de vioaie însă. Săritoare, gata să facă orice, s-a purtat extraordinar, ne-a ajutat mult, contribuind astfel la însănătoșirea Doinei. Este exclus ca noi s-o fi chemat (locuia în provincie, eu, cel puțin, nu-i cunoșteam adresa). Probabil că venise cu treburi în București și trecuse (coresponda cu mama?) într-o zi pe la noi, fără să bănuiască în ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de la ultima ei eliberare, cea din 1964. Și totuși, închisorile prin care trecuse lăsaseră urme încă nevindecate. Nu voi uita niciodată cât de uluit am fost când, într-o după-amiază, ducându-ne împreună până la Căuzași, ca să cumpărăm niște medicamente pentru Doina, am constatat că domnișoara Mica nu merge, ci fuge, cu pași mici. La început, pentru că o luasem din neatenție puțin înainte, am crezut că astfel, în acest mod total nepotrivit vârstei (avea pe atunci, după cum am spus, spre 60 de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
prieteniei. Se vede însă că orice fericire se plătește... Regretului de a nu putea avea copii (RH cu anticorpi era formula științifică a acestei fatalități) i-a pus o violentă surdină și faptul că, din dorința de a-i avea, Doina își punea în primejdie nu numai sănătatea, ci și viața. În 27 iulie 1967, la ora șase dimineața, am fost trezit de un telefon de la spitalul unde, de vreo săptămână, Doina, în luna a șaptea fiind, se internase în urma unei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
și faptul că, din dorința de a-i avea, Doina își punea în primejdie nu numai sănătatea, ci și viața. În 27 iulie 1967, la ora șase dimineața, am fost trezit de un telefon de la spitalul unde, de vreo săptămână, Doina, în luna a șaptea fiind, se internase în urma unei puternice hemoragii. Pe un ton rece, profesional, o femeie mi-a comunicat că „soția dvs. a născut astă noapte un copil mort”. La întrebarea mea precipitată, „dar ea, ea cum se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
părut că persoana de la celălalt capăt al firului se eschivează. Foarte îngrijorat, am traversat orașul, împreună cu Jeni, pentru ca, abia ajuns acolo, la acea maternitate din Bucureștii Noi, să mă înspăimânt de-a binelea. La întrebările insistente ale soră-mi, dacă Doina e în afară de orice pericol, medicul care se nimerise să fie de gardă când Doina născuse (născuse e un fel de a spune, căci pruncul fusese, de fapt, extras, scos cu forcepsul) a rămas foarte prudent, ferindu-se să ne dea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
orașul, împreună cu Jeni, pentru ca, abia ajuns acolo, la acea maternitate din Bucureștii Noi, să mă înspăimânt de-a binelea. La întrebările insistente ale soră-mi, dacă Doina e în afară de orice pericol, medicul care se nimerise să fie de gardă când Doina născuse (născuse e un fel de a spune, căci pruncul fusese, de fapt, extras, scos cu forcepsul) a rămas foarte prudent, ferindu-se să ne dea acele asigurări liniștitoare așteptate de mine cu o disperată aviditate. Mi s-a permis
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
atunci câteva zile de cumplită incertitudine. Am postit, m-am și rugat? Nu mai țin minte, nu cred. Practicam, în schimb, un fel de exerciții bizare, de colosală încordare a voinței și a întregului corp, ca s-o „ajut” pe Doina. Și poate chiar am ajutat-o. Mă văd în una din serile acelui scurt, dar teribil interval, pe la nouă - mă întorceam de la redacție, se întunecase -, pe stradă, aproape pustie la acea oră, ce ducea de la fostul magazin Dinischiotul la fosta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mobilizare a forțelor, împotrivindu-mă, la cea mai înaltă tensiune a ființei, primejdiei, ca și cum mă pregăteam să dau piept cu ea, fizic, s-o înfrunt și s-o resping. Copilul născut mort era băiat, avea un picior mai scurt și - Doina însăși mi-a spus (cu ce ochi îndoliați de mamă l-o fi privit din iadul suferințelor sale zadarnice?) - semăna cu mine. De văzut nu l-am văzut: nici eu nu am cerut, nici cei de la spital nu mi-au
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de mamă l-o fi privit din iadul suferințelor sale zadarnice?) - semăna cu mine. De văzut nu l-am văzut: nici eu nu am cerut, nici cei de la spital nu mi-au propus să mi-l arate. Preocupat de starea Doinei, m-am gândit prea puțin de el. De fapt, aproape deloc. A rămas pentru mine aproape o abstracțiune. Cât de puțină milă am cheltuit pentru propriul meu copil, pentru singurul meu fiu, născut mort. O singură dată, la mult timp
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Era târziu, ne culcasem deja și nu știu cum am început să vorbim - ca niciodată - despre el. Fără să-și dea seama (nu de un plagiat îi ardea ei în acele clipe, nu de dorința de a fi livrescă putea fi bănuită), Doina a evocat, exact ca în Dostoievski (autorul Fraților Karamazov are un asemenea pasaj undeva, poate chiar în Frații Karamazov), unghiile micuțe ale copilașului nostru uitat, perfect desenate, formate. Și abia atunci l-am văzut (abstracțiunea se transformase brusc într-o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
în urma unor puternice hemoragii, s-a soldat - în august 1975 - cu același rezultat: un alt copil mort, de data aceasta malformat. Era o fetiță, mi s-a propus s-o văd, am refuzat. Mersesem, în această a doua sarcină a Doinei dusă până la capăt, pe mâna unui medic în vârstă, cu o vastă experiență, de la spitalul „Caritas”. Ne asigurase că totul se va termina cu bine. Analizele pe care le făceam periodic la Institutul de Hematologie arătau însă altceva: în ciuda masivului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
din cap. Aveam o atât de mare încredere în doctorul V.T. de la „Caritas” deoarece, cu câțiva ani înainte, el ne fusese salvatorul, lui îi datoram ieșirea din cea mai dramatică perioadă a căsniciei noastre, din punctul de vedere al sănătății Doinei, mereu periclitată de sarcini. La sfârșitul anului 1971, ea încăpuse pe mâinile unui medic nepriceput și escroc. După o întrerupere de sarcină, nu se simțise bine luni de zile. Ca să ne sperie și să ne stoarcă mai mulți bani, individul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
a încercat să mă îmbărbăteze și, după un timp, m-a obligat să mănânc. Și am mâncat, cu ochii împăienjeniți, tocăniță de cartofi cu carne de pui. De atunci nu pot să sufăr acest fel de mâncare. Cu trecerea anilor, Doina nici nu mai apuca să ajungă în fața comisiei care trebuia să aprobe întreruperea sarcinii: aceasta din urmă era atacată cu atâta violență și atât de prompt de armata de anticorpi - ce reacționa ca față de un corp străin, ca față de o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
grefă - încât avortul natural se declanșa la nici două luni. Așa s-a și întâmplat, într-o seară de la începutul lui octombrie, în 1979 sau 1980 (mama deci mai trăia). Normal ar fi fost să mergem imediat la spital, dar Doina m-a convins - am fost suficient de inconștient și de slab ca să accept - să amânăm până a doua zi dimineață. Peste noapte, sculându-se de parcă ar fi presimțit sau auzit ceva, mama s-a împiedicat de Doina: căzuse, leșinată, mergând
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
la spital, dar Doina m-a convins - am fost suficient de inconștient și de slab ca să accept - să amânăm până a doua zi dimineață. Peste noapte, sculându-se de parcă ar fi presimțit sau auzit ceva, mama s-a împiedicat de Doina: căzuse, leșinată, mergând sau venind din baie. Atâta sânge pierduse! Când am ajuns, în fine, la spital, pe la șase (soarele uriaș, iritant din acea dimineață „frumoasă” de toamnă - pe care l-am observat când ne-am urcat în mașina salvării
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
uriaș, iritant din acea dimineață „frumoasă” de toamnă - pe care l-am observat când ne-am urcat în mașina salvării, în față: acoperea parcă tot parbrizul - mi s-a întipărit ca o pecete roșie pe pergamentul acestei amintiri de groază), Doina avea tensiunea șase. Bineînțeles, stângăcia mea, timiditatea mea, impardonabile, vinovate în acea împrejurare deosebit de gravă, au obligat-o să se descurce, chiar în starea de slăbiciune în care se afla, mai mult singură. Îmi vine greu să scriu aceste rânduri
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
acea împrejurare deosebit de gravă, au obligat-o să se descurce, chiar în starea de slăbiciune în care se afla, mai mult singură. Îmi vine greu să scriu aceste rânduri. Le închei, deci, încercând să schimb puțin tonul. Însoțind-o pe Doina, proaspăt externată, de la spital acasă, luăm tramvaiul de la stația Nerva Traian. O nouă imprudență, desigur, dar așa voise Doina, ca să-mi arate cât de bine se simte. În timpul călătoriei, o supraveghez încontinuu, pe furiș. Mi-e teamă să nu i
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mai mult singură. Îmi vine greu să scriu aceste rânduri. Le închei, deci, încercând să schimb puțin tonul. Însoțind-o pe Doina, proaspăt externată, de la spital acasă, luăm tramvaiul de la stația Nerva Traian. O nouă imprudență, desigur, dar așa voise Doina, ca să-mi arate cât de bine se simte. În timpul călătoriei, o supraveghez încontinuu, pe furiș. Mi-e teamă să nu i se facă rău în tramvai, apoi, după ce coborâm la Ozana, tremur la gândul că nu va putea să străbată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
drum de vreo zece minute până acasă. Ajungem cu bine în livada cu nuci, „parcul” cartierului, de unde mai e puțin de mers și în care pe atunci se mai aflau câteva bănci când... epuizat de emoții, de frica permanentă că Doina o să leșine dintr-o clipă în alta, leșin eu! Sau aproape: mi se întunecă vederea, simt că mă lasă picioarele. Ne așezăm pe o bancă, așteptăm să-mi treacă. Îmi trece. Ne ridicăm și ne continuăm drumul, fără a mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mă lasă picioarele. Ne așezăm pe o bancă, așteptăm să-mi treacă. Îmi trece. Ne ridicăm și ne continuăm drumul, fără a mai ști cine pe cine susține. Până la urmă, totuși, au venit și copiii: gata făcuți, aproape mari: nepoții Doinei, rămași orfani de ambii părinți. ca și cum cineva ar fi potrivit, nu fără crudă iscusință, anume lucrurile: noi să nu avem copii, ei să nu (mai) aibă nici mamă, nici tată. * După o vizită scurtă, de două-trei zile, la Leningrad, întors
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
zi, când a fost neobișnuit de rece pentru acel anotimp, pe fondul unui cer complet senin însă. Un albastru de gheață, așa mi-a rămas în minte acea zi de 22 august. Așezați în jurul unei măsuțe - ne aflam la grădina „Doina” de lângă fostul sediu, de pe Kiseleff, al Uniunii Scriitorilor (de unde probabil veneam, oprindu-ne „pentru o clipă” să bem ceva) - îl ascultam cu respectuoasă atenție pe fostul nostru profesor explicându-ne, ca de obicei, foarte argumentat și meticulos ce ar însemna
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mă ospăta cu plăceri: înaintea regalului marii finale a campionatului mondial de fotbal din Mexic, care urma să înceapă spre miezul nopții și a cărei vizionare, cu prieteni și șprițuri, fusese temeinic organizată din timp, țin neapărat să mergem cu Doina și la un film cu Funes, la grădina de lângă parcul „Libertății”. Decis să nu las să-mi scape în acea zi vreo satisfacție, nu concepeam să renunț nici la un consistent aperitiv! * Lucram la prima mea carte despre Dostoievski, Tânărul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
las să-mi scape în acea zi vreo satisfacție, nu concepeam să renunț nici la un consistent aperitiv! * Lucram la prima mea carte despre Dostoievski, Tânărul Dostoievski când, în toamna anului 1970, a murit mămăica, bunica pe linie maternă a Doinei. Lucram - îmi amintesc nu întâmplător - la capitolul despre „Domnul Proharcin”, capitol care se încheia în felul următor: „Frământările inexplicabile, care îl duc până în pragul nebuniei și din pricina cărora sucombă, provin în realitate din teama că odată scos din slujbă el
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]