19,447 matches
-
umorist și un melancolic. De nu cumva, scrisul e mai degrabă consecința și expresia umoristului decât a melancolicului. E aproape dezamăgit că ardelenii, pe care nu-i disprețuiește, „n-au avut niciodată simțul ridicolului” (12iulie 1974 Ă 605). Cine are simțul ridicolului, crede el, ajunge să refuze lumea, să o nege, sau să se nege pe sine. Oricum, cine are simțul ridicolului ajunge să trăiască pentru ceilalți. Cioran transformă acest simț în reversul său, cinismul exploatat pentru sine. În fine, umorul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
dezamăgit că ardelenii, pe care nu-i disprețuiește, „n-au avut niciodată simțul ridicolului” (12iulie 1974 Ă 605). Cine are simțul ridicolului, crede el, ajunge să refuze lumea, să o nege, sau să se nege pe sine. Oricum, cine are simțul ridicolului ajunge să trăiască pentru ceilalți. Cioran transformă acest simț în reversul său, cinismul exploatat pentru sine. În fine, umorul apare mai ales sub fețele sale complementare. Pe Cioran îl salvează cinismul, jucat nu o dată, mortificarea, ca mijloc de a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
avut niciodată simțul ridicolului” (12iulie 1974 Ă 605). Cine are simțul ridicolului, crede el, ajunge să refuze lumea, să o nege, sau să se nege pe sine. Oricum, cine are simțul ridicolului ajunge să trăiască pentru ceilalți. Cioran transformă acest simț în reversul său, cinismul exploatat pentru sine. În fine, umorul apare mai ales sub fețele sale complementare. Pe Cioran îl salvează cinismul, jucat nu o dată, mortificarea, ca mijloc de a ieși din istorie, ironia. „Mă simt mai singur ca niciodată
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și de „presimțirea extatică”. De fapt, ciudat doar în măsura în care, între delir și detașare, identificăm o ruptură, un hău. În realitate, între ceea ce va căuta Cioran la Paris, adică „detașarea de lume” și „presimțirea extatică” pe de o parte, și beția simțurilor, adică vitalismul orgiastic pe de altă parte, diferența nu-i decât de instrumente, sau de cauze, nu și de consecințe. În fine, creștinismului, Cioran îi va prefera, finalmente, budismul. Dar nici budismul cu convingere. Reluând parcă afirmația referitoare la baudelaireenele
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
materia din jur. În copilărie, spune într-un loc, mânca el singur cât toată familia... Din copilărie se încuibase în el, fără să știe, spaima de propriul spectru, spaima de absență. Prin urmare, insomniac, abulic, hiperlucid, Cioran percepe realitatea cu simțurile întinse la maxim, așa încât, în locul lumii concrete, el vede, asemenea lui Caragiale, fantasme sau mecanisme: „După o noapte albă, am ieșit în stradă. Toți trecătorii semănau cu niște automate; nici unul nu părea viu, toți păreau împinși de un resort nevăzut
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lui Cioran, “în sublim, în livid”. Ceea ce i se întâmplă într-un anume fel și lui Sartre, pe care, știm, Cioran îl disprețuia. Vorbind de el, Cioran se întreabă, aproape revoltat: „Cum poți să fii lipsit în așa hal de simțul ridicolului?” (III, 228). Concluzia e una singură: „Filozofia nu pare să fie compatibilă cu umorul” (idem). Cât despre Cioran, el este un slujitor al umorului, nu al filozofiei, al culturii, nu al naturii. Câtă deliberare, însă, și câtă fatalitate aici
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
s-o transcrie, la modul cel mai elementar cu putință. Să fie, adică, chiar dincolo de ceea ce este o reptilă: „O, cât mi-ar plăcea să mă limitez la senzație, la o lume anterioară conceptului ș...ț! Să scriu direct după simț, să mă prefac în interpret al sufletului necoordonat! Să transcriu doar ceea ce văd, ce ating, să fac ce ar face nu o reptilă, ci o insectă, căci reptila are proasta reputație de intelectual” (I, 48). În fine, ar vrea să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
orice altceva, trup. Pentru că ființa i se reduce la trup. Că uneori se consideră mai degrabă apropiat misticilor? Nu ne va interesa aici faptul că la un moment dat Cioran se declară „ros de concupiscență”, nici că invocă „ispitele”, „chinurile simțurilor” (I, 38). Nu aceste date care l-ar apropia, crede el, de mistici ne preocupă. De altfel, există prea puține date în acest sens. Să le fi mascat Cioran atât de bine?! În alt loc, declara că îi plac „senzualii
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
destin. Or, în fața acestei crize, care are drept cauză absența din istorie, Cioran se refugiază în propria țară ca într-un spațiu paradiziac. țara îi oferă prilejul extazului. Iată: „Nu aș putea să fiu fericit decât într-o lume unde simțul timpului n-ar exista. țara mea oferă acest avantaj. În biserici nu erau pendule și probabil că nu sunt nici acum. În fine, nu se știa cât e ora Ă la țară cel puțin. ș...ț Să privești fără să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
neputința de a-și construi propria prezență. E fatalist, asemenea neamului său, pentru că se retrage, din teamă, din fața istoriei și a faptei. Doar că, dincolo de orice altceva, această mistificare Ă șiretlic, cum îi spune Cioran, care nu și-a pierdut simțul umoruluiă îl salvează. În alt loc, cam aceeași idee: „De ce sunt un ratat? Fiindcă am aspirat la fericire, la o fericire supraomenească, și fiindcă, neputând s-ajung la ea, m-am înfundat în contrariul ei, într-o tristețe sub-umană, animală
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cu care s-a hrănit, încercări febrile de regăsire a sensului pierdut al vieții, se destramă pe rînd. Celălalt cuplu al piesei, un cuplu "martor" pentru experimentul moral al ratării și morții aberante a celor doi, exprimă un soi de simț practic minor, cel al mediocrității incapabile să sesizeze o cît de modestă scară a valorilor ce dau sens moral vieții. Prin neașteptate tranziții din real în imaginar, de la un context social care poate genera și alienarea morală la tragismul existențial
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
cu abordarea unui surîs al suficienței, Florin Mircea joacă cu aplomb rolul inginerului Ștefan, cumnatul lui Ilie, iar Liana Mărgineanu, prezentă, ca totdeauna, cu vioiciune, împlinește în caricatural o schiță reușită a Verei, sora Minei, contrastînd față de aceasta, prin banalitatea simțului comun. În acest sens poate că unele sublinieri mai apăsate ale poantelor s-ar cuveni încă moderate, fiind vorba de un text și de un spectacol care își datorează valoarea descifrării personajelor și situațiilor în registrele mai pretențioase ale unui
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
fiind singura rază de sinceritate și curaj capabilă să se opună agresiunii. Îl susține Bunica interpretată, cu rafinament al mijloacelor și cu o discreție a sentimentului, de Cornelia Gheorghiu. Personaj cu o simbolică limpede, Bunica încearcă să impună măsura bunului simț, tradiționalul optimism și judecata sănătoasă în această lume a derutei, compromisului și violenței. În rolul principal, Const. Popa, sfîșiat evident de dihotomia autor-interpret, conferă personajului un puternic dramatism interior; el parcurge cu bună știință actoricească stările complexe ale personajului, oscilațiile
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
să vezi de ce nu mai vine Val? Mihai: Nu mă duc nicăieri... Nu pot să vă las singuri... Alex: Ha! Mi-ai plăcut! Ești, pur și simplu, comic! Iubitul și mărețul și atotputernicul meu tătic! Oare chiar nu ai deloc simțul realității! Măcar al propriei tale realități! Mihai: Iar începi? Să știi că nu-ți permit! Alex: Ba îmi permiți. Permiți la toată lumea. Ai permis tu ăstora să ni se bage în gît și în suflet și n-ai să-mi
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
gri, înnegurând procesul de luare a deciziilor. George a câștigat respectul reprezentanților și clienților săi din întreaga țară în postura sa de director național de vânzări pentru mai multe companii de renume. Acest respect își are originile în ciudatul său simț al binelui și al răului și pentru reputația de a fi procedat corect în câteva situații obscure și dificile. Ceva mai înainte, George găsise un sistem de filtrare care să-l ajute în procesul de luare a deciziilor. Îl botezase
151 De Idei Eficiente Pentru Motivarea Angajațilo by Jerry Wilson [Corola-publishinghouse/Science/1850_a_3175]
-
image, imagine, imagination, imitate, imitation, emulous, emulate (a rivaliza).1 În DEX2 imaginea este definită ca "reflectare de tip senzorial a unui obiect în mintea omenească, sub forma unor senzații, percepții sau reprezentări", "reprezentare vizuală sau auditivă, obiect perceput prin simțuri", "reproducere a unui obiect obținută cu ajutorul unui sistem optic", "reprezentare plastică a înfățișării unei ființe, a unui lucru, a unei scene de viață, a unui tablou din natură, obținută prin desen, pictură, sculptură", "reflectare artistică a unei realități prin sunete
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
realitatea existentă și de a crea pe această bază noi reprezentări". La Platon, imaginația este principiul care creează lumea ideilor pure, iar pentru Aristotel, imaginația stă la temelia cunoașterii. Scolastica medievală, prin Toma d`Aquino, a considerat imaginația ca "un simț intern" care face legătura dintre lumea senzațiilor, a percepțiilor și lumea inteligibilă, conceptuală. Sub pecetea raționalismului lui René Descartes, imaginația este privită cu neîncredere "filosofică", aparținând doar lumii copilăriei, visului, poveștii. Empiriștii T. Hobbes, J. Locke și D. Hume readuc
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
pe de o parte, cunoșterea adevărată, științifică, opusă lui doxa, respectiv, cunoașterea teoretică, aflată în opoziție cu praktike și cu poietike. La Platon, eidos și episteme sunt "solidare", episteme, adevărata cunoștere a Formelor, este înnăscută, nu poate fi dobândită prin simțuri.2 Pentru Aristotel, adevărata cunoaștere științifică este cunoașterea cauzelor pe care o numește episteme; epistema, în sens metafizic, reprezintă un corp organizat de cunoștințe raționale, formată din praktike (praxis), poietike (techne) și theoretike (theora).3 Michel Foucault 4 a definit
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
legende în care este prezentată fata îndrăgostită de chipul frumos al soarelui și transformată în floare sau în pasăre (Legenda ciocârliei, Legenda Florii-Soarelui, Legenda cicoarei).80 În majoritatea legendelor, Soarele apare ca un bărbat frumos, persoană sacră (Sfântul Soare), cu simț justițiar, încălzind și luminând Pământul peste tot, la fel. În mentalitatea arhaică, Soarele era un cavaler ceresc care a zidit Mănăstirea Albă din "prundul mării", pentru Iana Sânziana.81 În mitologia protodacică, alături de cultul focului, s-a dezvoltat un adevărat
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
visare, de dor, de pace”, așa cum spunea și Ion Diaconescu, fostul președinte al PNȚCD și președinte al Camerei Deputaților, despre cumnatul său (Rădulescu, 1997). Și mai ales “cu harul magic de a ne transpune în altă lume, una a bunului simț...”. Cine poate vorbi mai frumos despre rolul unui preot în viața satului decât marele nostru povestitor Ion Creangă! Deși se aprecia ca fiind: ”Piele rea și răpănoasă, Ori o bate ori o lasă”, despre părintele Ioan Humulescu afirma: „Scoala din
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
dinspre „mass-media”: filme, muzică, TV, radio, ziare, reviste, spoturi publicitare etc. Rușinea este un sentiment sufletesc și moral care se educă prin interiorizarea interdicțiilor și cultivarea moral-religioasă a vieții în intimitate. Degradarea normelor moral-religioase are ca efect pierderea valorică a simțului rușinii, și odată cu acesta, și a sentimentului de a comite prin ne-rușinare o greșeală, un păcat, faptul de a fi vinovat social și moral. Una dintre formele psihomorale șocante de manifestare a indecenței este striptease-ul. Spectacol de exhibare a
Tratat de psihosexologie (ediţia a IV-a revăzută şi adăugită) by Constantin Enăchescu () [Corola-publishinghouse/Science/2269_a_3594]
-
Impresii din copilărie", titluri care confirmă înmănuncherea poeziilor în cadrul unui comentariu filozofic, a unei confesiuni ușor elegiace, sau simpla demonstrație distantă și rece. Critica a semnalat elementul pictural existent în poezia lui Doinaș; Eugen Simion demonstrează monumentalul dezvăluit de poezie: "Simțul grandiosului ordonat și o vocație a statuarului"2. În ciclul "Piscul sau descrierea poeziei", poemul " Cuvintele" desemnează calități importante, vaste ale sunetului: "Dumnezeul sunetului", "despre o fisură a vocalelor" sunt fragmente care ne trimit la reliefarea condiției poetului și a
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Omul, pendul Absalom,/ Macina noaptea, intrând și ieșind din sine/ Omul, pendul Absalom/ totul nimicul, totul nimicul" ("Astarteea"). În "Lanțul magic", nunta e o permanență a existenței; poetul face legătura între explozia senzațiilor, raportate la natura și explozia creatoare ("Dimineața simțurilor") pentru ca în "Edict" să-și definească arta poetică: "Eu, voievodul adolescenței și/ prin însăși voia simțurilor flaut/ al unei neaflate maladii/ pe care cu viața mea o caut". Ca și natura, poetul se află într-o permanentă metamorfoză: "Sunați-mi
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
nimicul" ("Astarteea"). În "Lanțul magic", nunta e o permanență a existenței; poetul face legătura între explozia senzațiilor, raportate la natura și explozia creatoare ("Dimineața simțurilor") pentru ca în "Edict" să-și definească arta poetică: "Eu, voievodul adolescenței și/ prin însăși voia simțurilor flaut/ al unei neaflate maladii/ pe care cu viața mea o caut". Ca și natura, poetul se află într-o permanentă metamorfoză: "Sunați-mi fulgerele de vară trunchiul/ eu nu îmi sunt aidoma nicicând". Alteori zeu, pe jumătate sunet, se
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
senzorială mai persistă ("Vârstele anului" 1957): "Tot o să treacă iubirea... nici n-o să știm/ Fără de veste o să treacă... Pe aprinsul nostru chilim/ Se lasă o lumină săraca." Liberul joc al sentimentelor, infinitul, vagul, aducerile aminte devin stări afective care rarefiază simțurile, ca în "Tristeți de primăvară": "Și când a fost zi-ntr-adevăr-/ Și-așa avea să rămână -/ mi-am scos cu o mână bătrână/ floarea din păr." Un prematur sentiment al bătrâneții sună ca un gong în versurile poetei și spaima în fața
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]