15,628 matches
-
din noua ei postură. Nu-i vorbă, și în viață fiind, mămăica era o forță. Înaltă, voinică, autoritară, dintr-o bucată, nu lipsită de o anume aroganță de fostă mare negustoreasă, necazurile (moartea prematură, tragică a unicului ei copil, mama Doinei, anii de detenție, de canal, de deportare) nu izbutiseră s-o frângă. O marcaseră însă, lăsaseră urme vizibile, îi zdruncinaseră sănătatea. Suferea de tensiune, de inimă, de bolile cardio-vasculare, făcuse pare-se un cheag de sânge. Murise, de altfel, la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
și dunăreană a refugiului (1944), care m-a familiarizat cu atmosfera micului oraș. De aici, oare, o anumită fascinație a provinciei, tentația patriarhalului? Sau de unde? Căci îmi plac, într-adevăr, orașele liniștite, târgurile domoale... Ce seară minunată am petrecut împreună cu Doina, pe la începutul anilor ’70, la Beclean (pe Someș), plimbându-ne pe străzile din jurul gării, așteptându-ne „legătura” spre București (veneam, firește, de la Sângeorz). Treceam pe lângă case scunde, cu grădini, gospodării solide, durate de-a lungul unei vieți de om. Luminile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
durate de-a lungul unei vieți de om. Luminile aprinse, în încăperi sau pe terase, le făceau și mai atrăgătoare, dându-le un farmec, pentru mine, aproape dureros. „Ce-ar fi să rămânem aici, de tot?” i-am spus eu Doinei, pe jumătate (numai) în glumă, ca și cum, după ani de căsnicie, i-aș fi propus să fugim împreună în lume: în lumea ispititoare, ca un hău, ca un abis, a provinciei... * Bizarul scriitor Urmuz mi-a jucat și mie o festă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
până atunci cunoscut doar din cărți: aici la el acasă al unei lumi în care, după un zbor de 20 de ore, am nimerit, spre propria mea mirare. * „Parcă aș fi văzut pe Dumnezeu”, i-am spus, mult mai târziu, Doinei, evocându-i odată, după ani lungi de discreție, ce am simțit când am văzut-o, atunci, la Otopeni, în noaptea de 1 spre 2 mai 1972, la întoarcerea din prima călătorie în Cuba. Mă hotărâsem să plec, aș putea spune
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
la Otopeni, în noaptea de 1 spre 2 mai 1972, la întoarcerea din prima călătorie în Cuba. Mă hotărâsem să plec, aș putea spune, în ultimul moment, după dramatice ezitări... Din toamna lui 1971 până spre începutul primăverii anului următor Doina (v. mai sus) nu se simțise deloc bine. Multe am pătimit în acele luni... Îmi aduc aminte de o după-amiază de așteptare nesfârșită, la o policlinică cu plată, într-o sală uriașă, ticsită de lume, de parcă ne-am fi găsit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
așteptare nesfârșită, la o policlinică cu plată, într-o sală uriașă, ticsită de lume, de parcă ne-am fi găsit într-o gară. Abia în martie, când, printr-o relație, am ajuns la un doctor cu multă experiență de la „Caritas”, starea Doinei a început să se amelioreze și eu să mă mai liniștesc. Dar tot nu vroiam să plec. A trebuit să insiste Doina ca să mă hotărăsc până la urmă să întreprind acea călătorie în Lumea Nouă. Vizita în Cuba mi-am petrecut
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Abia în martie, când, printr-o relație, am ajuns la un doctor cu multă experiență de la „Caritas”, starea Doinei a început să se amelioreze și eu să mă mai liniștesc. Dar tot nu vroiam să plec. A trebuit să insiste Doina ca să mă hotărăsc până la urmă să întreprind acea călătorie în Lumea Nouă. Vizita în Cuba mi-am petrecut-o numărând zilele rămase până la întoarcere. Pe măsură ce acestea se împuținau, starea mea sufletească devenea mai bună. Ce fericire, când am aflat că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
a publica un studiu despre Cervantes... În ajunul Paștelui (care cădea în acel an la mijlocul lui aprilie și pe care l-am „petrecut” atât de departe de casă), profitând de întoarcerea în țară a unei delegații române, i-am scris Doinei una din puținele mele scrisori. Și iată-mă, în sfârșit, după o călătorie extrem de obositoare, la Otopeni, scăpat și din labirintul controalelor și formalităților de tot felul; în față, o ușă batantă; o împing, trec prin ea, și deodată, în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
în față, o ușă batantă; o împing, trec prin ea, și deodată, în sala imensă în care mă trezesc și în care în aceeași clipă explodează parcă o silențioasă, uriașă bombă de lumină, o văd, la numai câțiva pași, pe Doina, însoțită de o prietenă de-a noastră din acei ani; Doina e îmbrăcată într-un balonzaid gri, zâmbește; înțeleg pe loc că „e bine”, că e mult mai bine, aproape sănătoasă de tot. Nu, n-am exagerat câtuși de puțin
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
deodată, în sala imensă în care mă trezesc și în care în aceeași clipă explodează parcă o silențioasă, uriașă bombă de lumină, o văd, la numai câțiva pași, pe Doina, însoțită de o prietenă de-a noastră din acei ani; Doina e îmbrăcată într-un balonzaid gri, zâmbește; înțeleg pe loc că „e bine”, că e mult mai bine, aproape sănătoasă de tot. Nu, n-am exagerat câtuși de puțin când, după un număr de ani, în timpul unei plimbări, am îndrăznit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
miraculos, scăldată într-un ocean de lumină, a fost de parcă „l-aș fi văzut pe însuși Dumnezeu”. * E timpul să descriu cămăruța în care lucrez la Snagov, „biroul lui Valeriu”. Este fostul antreu din față al casei începute de părinții Doinei în 1950, ridicată treptat, cu mari eforturi materiale și fizice, în vremuri de - ca și acum (1990) - criză. În fostul antreu, de formă dreptunghiulară (aproximativ 2/4) se intra de pe o terasă acoperită, iar din el se pătrundea în camera
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
curte la noi intră rareori cineva, faptul mai curând mă amuză decât mă deranjează (e întotdeauna amuzant să vezi pe cineva care nu te vede). La fereastră e așezat biroul, la care cândva își făcea socotelile sale de contabil tatăl Doinei, un om drag mie deși nu l-am văzut decât în fotografii. Pe vremuri, tăblia biroului fusese acoperită cu o frumoasă placă de marmură cenușie stropită cu alb, dar în perioada în care eu am început să folosesc biroul această
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
așezat pe cel mai mare, mai temeinic și mai comod scaun din casă, un scaun cu brațe, care îmi „aparține” de mult și pe care nimeni nu îndrăznește să mi-l dispute, o acuarelă, semnată și datată, 1943, de tatăl Doinei și înfățișând, cu talent, o stradă dintr-un tipic oraș spaniol (când stau la masă și scriu, această acuarelă rămâne puțin în spatele meu); pe cel din stânga, unde e ușa de la intrare, foarte aproape de mine scriind - dacă întorc capul o văd
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
stau la masă și scriu, această acuarelă rămâne puțin în spatele meu); pe cel din stânga, unde e ușa de la intrare, foarte aproape de mine scriind - dacă întorc capul o văd bine -, o reproducere excelentă după un tablou de Van Dyck, pe care Doina l-a decupat dintr-un album și l-a înrămat special pentru mine; tabloul ne propune un extraordinar Sf. Petru, în bust, cu capul ușor dat pe spate ca atunci când privești spre înălțimi; or, în tablou, el tocmai asta face
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cel care avea un termen de comparație (acest „termen de comparație” fiind însăși viața!). Tanti Nuța și tanti Didina, femei voinice, aprige, poruncitoare, venite din Lipia la înmormântare, insistaseră să se deschidă, cu acest prilej, groapa nepoatei lor Emilia (mama Doinei și al lui Marius), înhumată neprohodită. Se deschisese apoi și groapa soțului Ștefan, și osemintele amândurora, la un loc, fuseseră slujite acum după cuviință. În 1975, când i-a fost dat să vadă - ca o premoniție? - cumplita priveliște, lui Marius
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
ca o premoniție? - cumplita priveliște, lui Marius îi mai rămăseseră mai puțin de 12 ani de trăit. A privit atunci în fundul gropii în care zace acum. * Coșmar. După o lungă zi petrecută pe câmp cu elevii, la cules de căpșuni, Doina visează într-o noapte că are picioarele umflate, groase ca niște butuci: privindu-și-le cu mai multă atenție constată - îngrozită - că pe ele crescuseră ciorchini de căpșuni, în straturi suprapuse, formând un conglomerat de excrescențe, de bube vegetale uriașe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
multă vreme... * Vocația fantastică de care dispun copiii de a transforma realitatea în ficțiune! Într-o seară de vară, la Snagov, așezat la masa de lemn de sub nuc, cu fața spre fereastra bucătăriei, unde becul ardea de mult și unde Doina pregătea cina, trebăluia, se dusese să aducă de acolo solnița sau ceainicul, un Dani de 4-5 ani, observând-o cum se mișcă dincolo de geamul luminat și exclamând surprins, încântat: „Uite-o pe Nașa!”. De parcă ar fi văzut-o la televizor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
4-5 ani, observând-o cum se mișcă dincolo de geamul luminat și exclamând surprins, încântat: „Uite-o pe Nașa!”. De parcă ar fi văzut-o la televizor, pe un ecran, și nu aievea, de parcă ar fi asistat la o întâmplare suprafirească. Imaginea Doinei, încadrată de rama unei ferestre luminate, devenea, pentru Dani, privitor din întuneric, o uimitoare apariție de personaj dintr-o lume ireală. * Niciodată nu l-am putut mulțumi pe Ion Caraion, scriind despre Ion Caraion. Deși l-am lăudat întotdeauna din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
convins însă că mă și prețuia. Și totuși, ce dar extraordinar mi-a făcut odată, oferindu-mi o carte a sa, cu cea mai frumoasă dedicație pe care am primit-o cândva. Mie, nu mai țin minte ce-mi scria, Doinei însă i se adresa cu cuvintele, cât de adevărate, dovedind o profundă cunoaștere a oamenilor dintr-o privire (căci nu eram prieteni, nu ne vizitam): „soției sale de lumină”. Această dedicație reprezintă pentru mine acoperirea în aur a rândurilor pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
adevărate, dovedind o profundă cunoaștere a oamenilor dintr-o privire (căci nu eram prieteni, nu ne vizitam): „soției sale de lumină”. Această dedicație reprezintă pentru mine acoperirea în aur a rândurilor pe care le-am scris și le scriu despre Doina. * Gesturi ireparabile. Telefonându-i într-o seară Doinei, la ora convenită, de la Snagov (unde mă aflam, de câteva zile, împreună cu tata, el ocupându-se cu gospodăria, eu - cu scrisul: o de mult stabilită între noi diviziune a muncii), îmi răspunde
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
o privire (căci nu eram prieteni, nu ne vizitam): „soției sale de lumină”. Această dedicație reprezintă pentru mine acoperirea în aur a rândurilor pe care le-am scris și le scriu despre Doina. * Gesturi ireparabile. Telefonându-i într-o seară Doinei, la ora convenită, de la Snagov (unde mă aflam, de câteva zile, împreună cu tata, el ocupându-se cu gospodăria, eu - cu scrisul: o de mult stabilită între noi diviziune a muncii), îmi răspunde spre surpriza mea transformată fulgerător în neliniște, mama
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Snagov (unde mă aflam, de câteva zile, împreună cu tata, el ocupându-se cu gospodăria, eu - cu scrisul: o de mult stabilită între noi diviziune a muncii), îmi răspunde spre surpriza mea transformată fulgerător în neliniște, mama, care îmi spune că Doina a trebuit să plece cu o colegă în oraș, să cumpere (îmi amintesc amănuntul) o față de masă pentru școală, pentru serbarea de sfârșit de an. Indispus și mai ales îngrijorat de absența Doinei (întotdeauna - sunt un exagerat, ca să nu zic
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
în neliniște, mama, care îmi spune că Doina a trebuit să plece cu o colegă în oraș, să cumpere (îmi amintesc amănuntul) o față de masă pentru școală, pentru serbarea de sfârșit de an. Indispus și mai ales îngrijorat de absența Doinei (întotdeauna - sunt un exagerat, ca să nu zic un isteric, în această privință - mă sperii când întârzie sau când n-o găsesc acasă), cu atât mai îngrijorat cu cât, oficiul poștal fiind pe punctul de a închide, nu mai aveam posibilitatea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
închide, nu mai aveam posibilitatea să mai sun în acea seară, ca să mă asigur că s-a întors, că nu i s-a întâmplat nimic rău etc., vorbesc iritat cu mama, nu-mi pot ascunde ciuda că am dat, în loc de Doina, de ea... Acum aș da orice să pot da de ea... De aproape 15 ani nu-i mai știu însă numărul de telefon, e la secret, la cel mai strașnic, bine păzit secret: acela al nomenclaturii morților... * Mama, care numai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
nor negru, de ploaie, s-a închis într-un fel de resemnare ostilă. Ca s-o scoatem din starea asta, am chemat-o pe Jeni, care a încercat, în felul ei, s-o înveselească. N-a prea reușit. Eu și Doina am plecat să cumpărăm niște medicamente de la o farmacie din cartier cu program de noapte. Deși ne aflam la începutul lui ianuarie, era deosebit de cald și o ceață deasă, lăptoasă, cum nu mai văzusem, învăluia casele, umplea străzile. Parcă pluteam
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]