12,197 matches
-
fie prin depersonalizarea deciziei și deculpabilizarea actorilor politici, prin cultivarea fenomenelor de nominalizare și pasivizare. Lingvistica franceză introduce noțiunea de schemă textuală globală 376, aptă să asigure coerența textului ca întreg articulat și ierarhizat, și stabilește drept scheme textuale esențiale: narativul, descriptivul și argumentativul, fiecare dintre acestea impunând textelor dominante structurale specifice: * narativul discurs organizat secvențial, reprezentând acțiuni și evenimente, corelate prin relații cauzale, finale, temporale și actualizând un pattern global: schema de acțiune; * descriptivul discurs organizat spațial ca o constelație
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
nominalizare și pasivizare. Lingvistica franceză introduce noțiunea de schemă textuală globală 376, aptă să asigure coerența textului ca întreg articulat și ierarhizat, și stabilește drept scheme textuale esențiale: narativul, descriptivul și argumentativul, fiecare dintre acestea impunând textelor dominante structurale specifice: * narativul discurs organizat secvențial, reprezentând acțiuni și evenimente, corelate prin relații cauzale, finale, temporale și actualizând un pattern global: schema de acțiune; * descriptivul discurs organizat spațial ca o constelație de atribute și specificări determinate de un pattern global de tipul frame
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
de coeziune și coordonare precum paralelismul, parafraza, repetiția. Pattern-ul global este de tip plan și diferă de schemă prin faptul că locutorul evaluează elementele în termenii scopului vizat. Pe această linie de interpretare, sintagmatica discursivă eminesciană integrează o componentă narativă N (reprezentată de organizarea secvențială a referențialului politic al epocii), o componentă descriptivă D (constând în prezentarea evenimentelor vieții politice naționale și internaționale), o componentă teoretică T (introdusă pe cale inductivă, deductivă sau abductivă) și o componentă argumentativă A (vizând atingerea
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
mesajului publicistic, variantă a discursului social, potrivit lui P. Charaudeau 378, capacitatea acestuia de a amalgama cunoștințele și credințele ce definesc societatea secolului al XIX-lea, fără a exclude însă aluviunile memoriei și viziunea prospectivă a jurnalistului. Înregistrând o accentuată dimensiune narativă, care constă în prezentarea referențialului istoric, politic, social al epocii, și sugerând ierarhii ale problematicii sociale, limbajul publicistic eminescian prezintă și o componentă interpretativă, critică și evaluativă, de filtrare a referentului evenimențial prin grila de lectură a gazetarului. Publicistica presupune
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
un neam de oameni lipit, prin tradiții, moravuri și limbă, de un petec de pământ, pe care, cu titluri netăgăduite, îl putem numi țara noastră"381. Pornind de la modelul actanțial elaborat de A.J. Greimas, pentru a explica logica structurilor narative prin intermediul unui factor transformator 382, propunem următorul model de formalizare a fenomenului de semie specific limbajului politic eminescian: Referențial politic [R1] Resemantizare [R2] Responsabilizare [R3] Dinamica celor trei R surprinde natura limbajului politic eminescian, care înzestrează cu sens evenimentele de pe
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
se contestă sunt actele impuse de ordonare, codificare și lectură ale acestuia. În fapt, întotdeauna va exista un "sens particular" al trecutului și nu un sens unic, deoarece încercarea de a-l înțelege și apropia se face prin intermediul unui model narativ / explicativ adaptat cerințelor analizei, prin filtrarea și interpretarea evenimentelor. Astfel, "trecutul nu este ceva care poate fi evitat, de care să poți fugi sau pe care să îl poți controla așa cum diferite forme ale artei moderne sugerează prin concepția lor
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
sunt doar câteva exemple ale practicării unei politici a opiniei și a detașării de o politică a rațiunii. La Lyotard, destituirea logos-ului din poziția de origine a teoriei și a criticii este legată intrinsec de atitudinea de devalorizare a narativului, prezentă în La Condition postmoderne. Logos-ul și metanarațiunile totalizatoare care au pretenția de a se institui drept grile universale de receptare sau interpretare sunt respinse. În aceeași direcție, apelul la antilogos din operele lui Deleuze implică repudierea logos-ului
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
filosofice ale lui Wittgenstein (pentru care sensul nu mai este înțeles în mod clasic ca în Tractatus, ci contextual, provenind din folosirea cuvântului în enunțuri diferite și indicând lipsa de omogenitate a limbajului), are un caracter mai degrabă denotativ decât narativ. Dacă știința postmodernă este o specie a discursului, atunci aceasta va fi mai bine înțeleasă prin prisma celor două principii adăugate de către Lyotard concepției lui Wittgenstein, principii care transformă vorbirea într-o agonistică și care lasă loc suficient mutărilor enunțiative
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
pe creație, ce presupunea la rândul ei sinteza, precum și înscrierea strictă într-un gen, scriitura postmodernă se bazează pe deconstrucție, ce are drept țel jocul semnificanților care valorizează lipsa granițelor dintre texte sau discipline (intertextualitatea). Discursul modern era în special narativ, prezentând o "grande histoire", conținând ierarhia și presupozițiile profunzimii, ale straturilor de înțeles și ale semnificatului central. Discursul postmodern este în mare măsură anti-narativ, axându-se pe "petites histoires" locale, pe epuizarea și anarhia logos-ului, declarându-se împotriva interpretării
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
antiteorie": "ca urmare, într-un anume sens, antiteoria emisă de Baudrillard este un mod de abordare și de configurare teoretică. Pe de o parte, el oferă un nou tip de discurs care combină discursul teoriei sociale cu povestirea, cu elementele narative, cu observațiile și critica culturală și a aforismului. El face însă adesea afirmația că, în fapt, oferă o mai bună înțelegere a situației prezente, marcându-i noutățile și diferențele față de trecut, proclamând "moartea" fenomenului modern și nevoia unor strategii și
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
devenit puțin credibile. Suntem atunci tentați să acredităm marea povestire a declinului marilor povestiri" (ibidem, p. 33). În concluzie, trebuie menținută direcția "antimitologizantă", dar fără a cădea în capcanele construirii unor teorii similare celor criticate, la fel cum și genului narativ, căruia i s-a acordat atât de multă importanță, nu trebuie să i se confere un statut absolut față de alte tipuri de discurs. 120 Richard Rorty, "Habermas și Lyotard despre postmodernitate", în Pragmatism și filosofie post-nietzscheană. Eseuri filosofice 2, trad
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
2004, p. 38. 295 Ibidem, p. 40. 296 Ibidem. 297 Despre problemele utilizării pronumelui personal "eu", în literatură în special, s-a scris foarte mult, teoria naratologică modernă propunând multe abordări în acest sens. De observat aceste dificultăți ale comportamentului narativ și ale identificării eului textual cu eul auctorial într-un fragment din Mihail Bahtin: "Dacă eu povestesc (sau redau în scris) un eveniment care mi s-a întâmplat mie însumi, eu, ca narator (sau scriitor) al acestui eveniment, mă aflu
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
2,22). Mă gândesc totuși că este mai bine să nu mai discutăm despre ei. D) Filippe Mousket Provine dintr-o familie ce aparținea clasei mijlocii din regiunea Tournai. El a fost unul dintre cei mai renumiți compozitori ai liricii narative populare în prima jumătate a secolului al XIII-lea. El este cunoscut îndeosebi datorită „Istoriei regilor francezi”, compusă de el pe versuri în franceza veche. Opera se încheie cu evenimentele din 1243; autorul pare să fi murit anul următor sau
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
C. revine la actualitate, punctând cu ironie existența unei societăți menite să creeze decalaje umilitoare între valoarea individului și recunoașterea sa publică, între statutul lui social și mizeria materială la care e condamnat. Necuviința oferă nu doar o altă modalitate narativă, ci și un alt univers uman decât cel investigat anterior. Sub pretextul căutării și regăsirii rădăcinilor pierdute ale eroinei - Marta -, autoarea reface atmosfera unui sat românesc cu vechi tradiții și cu un respect religios față de datinile străbune. La o primă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286507_a_287836]
-
26; Aurel Pantea, Viziuni și sarcasme, APF, 1996, 4; Roxana Sorescu, Nimicuri și nu prea, LCF, 1996, 41; Ana Bantoș, Epifanie și grotesc în poezia lui Emilian Galaicu-Păun, „Limba română”, 1997, 3-4; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 246-247; Constantin Dram, Lumi narative, Iași, 1998, 14-19; N. Leahu, Literatura română postbelică..., Chișinău, 1998, 571-577; Emilian Galaicu-Păun, PRA, I, 135-148; Daniel Corbu, Tânăr, neliniștit și experimentalist, CL, 1999, 7; Cărtărescu, Postmodernismul, 472; Mihaela Ursa, Cine mai crede în poezie, ST, 2000, 7-8; Bucur, Poeți
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287130_a_288459]
-
primelor două romane într-unul singur (Viață dublă) marchează, am văzut, un moment de hotar, după care toată literatura amfitrionului de la Sburătorul se scrie aproape mecanic, cu același gen de "idei", personaje și situații-tip, integrate însă în niște partituri narative mult mai complexe, la rândul lor orchestrate simfonic, în compoziții-ciclu. Or, cum aproprierea metodei acesteia "muzicale" (ce va contribui, implicit, la edificarea poeticii romanului-melodramă) coincide, în timp, cu etapa redactării primelor două volume de Memorii, putem spune fără teama de
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
scrisă. Așa se explică diferența majoră dintre Memoriile lovinesciene și proza memorialistică a moldovenilor: în primul caz avem de-a face cu o operă "obiectivă" prin excelență, fiindcă recurge la "purificarea prin depersonalizare" a discursului confesiv, atribuind criticului atât funcția narativă, cât și rolul de personaj implicat pe scena vieții literare; în cazul celălalt e vorba despre o literatură de atmosferă, paseist-lirică, "subiectivă", "personală" în sens îngust, mărturisind refugiul în mit și atemporalitate, regresiunea panteistică ce dizolvă eul de unde și neputința
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
intențiile autorului și de orizontul de așteptare al unei epoci în care romanul românesc și-a trăit momentul de glorie. 1.1. Memorie involuntară și proustianism Ceea ce iese în evidență de la primele pagini în Bizu e amprenta proustiană a discursului narativ, împrumutată aici din rațiuni mai curând tactice, în scopul de a ilustra "pe viu" funcționalitatea memoriei și a imaginației în geneza actului creator, cu succesiunea de momente specifice. Imitarea ilustrului model îi va fi părut criticului modernist un exercițiu util
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
indică o deviație simptomatică în raport cu proustianismul, ce relevă caracterul raționalist-artificial ("analitic" în sensul cel mai îngust) al "metodei" lovinesciene. Într-adevăr, autorul lui Bizu mimează autenticitatea pentru a înscena cât mai convingător procesul rememorării, preluând numai unele elemente de tehnică narativă (centralitatea eului, subminarea omniscienței, preeminența unui "subiect" ce-și asumă funcția narativă, ipostaziindu-se deopotrivă și ca "obiect" al investigației psihologice), însă fără a merge mai departe de atât. Raportându-se la imagini (fie că e vorba de percepții, fie de
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
sensul cel mai îngust) al "metodei" lovinesciene. Într-adevăr, autorul lui Bizu mimează autenticitatea pentru a înscena cât mai convingător procesul rememorării, preluând numai unele elemente de tehnică narativă (centralitatea eului, subminarea omniscienței, preeminența unui "subiect" ce-și asumă funcția narativă, ipostaziindu-se deopotrivă și ca "obiect" al investigației psihologice), însă fără a merge mai departe de atât. Raportându-se la imagini (fie că e vorba de percepții, fie de amintiri) ca la niște "semne" mai mult sau mai puțin descifrabile, într-
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
aflat într-un stadiu contemplativ-reflexiv (de "visare"), premergător actului creator propriu-zis. Primul roman al ciclului "autobiografic" relatează povestea vieții lui Bizu la modul dramatic și reflexiv totodată, în maniera unui "romanț" dublat de discursul asupra metodei. Atent la regia textului narativ, Ioan Holban identifica, nu fără temei, niște "etaje cronologice" corespunzătoare "celor trei voci narative (autor, narator, personaj) prin care se exprimă memoria". În consecință, împărțirea pe capitole (1. autorul; 2. naratorul; 3. personajul) ar releva "calitatea prezenței autorului în propriul
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
ciclului "autobiografic" relatează povestea vieții lui Bizu la modul dramatic și reflexiv totodată, în maniera unui "romanț" dublat de discursul asupra metodei. Atent la regia textului narativ, Ioan Holban identifica, nu fără temei, niște "etaje cronologice" corespunzătoare "celor trei voci narative (autor, narator, personaj) prin care se exprimă memoria". În consecință, împărțirea pe capitole (1. autorul; 2. naratorul; 3. personajul) ar releva "calitatea prezenței autorului în propriul discurs narativ", autorul și naratorul fiind, "ca și în O dragoste florentină, martorii personajului
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
Holban identifica, nu fără temei, niște "etaje cronologice" corespunzătoare "celor trei voci narative (autor, narator, personaj) prin care se exprimă memoria". În consecință, împărțirea pe capitole (1. autorul; 2. naratorul; 3. personajul) ar releva "calitatea prezenței autorului în propriul discurs narativ", autorul și naratorul fiind, "ca și în O dragoste florentină, martorii personajului, citați în instanța lecturii"34. Procedeul e, bineînțeles, artificial, simplist, anacronic, dar devine un instrument eficient de disociere între planul contemplativ-reflexiv și cel al trăirilor propriu-zise, de unde și
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
romancier. Autorul lui Bizu trebuia să mai facă dovada capacității sale de obiectivare și de invenție epică, astfel încât "ficțiunile" din textele anterioare (amintiri, documente etc.), într-o primă fază "romanțate" involuntar (după spusa lui Lovinescu), să intre într-o configurație narativă complexă (romanul-melodramă), ca niște "episoade" sau "scene-pivot" aparent autonome, legate însă între ele cu un anume sens, relevabil abia la final. Cu alte cuvinte, o dată schițată, psihologia invariabilă (schematică, schizoidă) a eroului lovinescian se cerea ilustrată epic printr-o serie
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
în evidență cât mai pregnant ceea ce nu era posibil (aceasta e, în fapt, "fatalitatea" literară atât de des invocată) decât în cadrele și în orizontul estetic al melodramei. Și, pe lângă amprenta melodramatică, nu trebuie omisă nici componenta cvasimuzicală a orchestrației narative, în care personajele și secvențele epico-dramatice se armonizează melodic-sugestiv, asemeni acordurilor într-o simfonie (nu degeaba ultimul roman al ciclului se intitulează Acord final). Înțelegând foarte bine ce are de făcut, Lovinescu va prelua modelul actanțial melodramatic, care impune existența
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]