19,447 matches
-
să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă/ Îmi place să le rup frâiele și să umblu cu ele în dinți,/ să amețească, privindu-mă astfel, bărbații." Poeta se cufundă ostentativ în materia curgătoare și, cu o mare acuitate a simțurilor, transpune în act poetic trăiri spirituale rare: "Dar sub mângâierea savantă a ploii,/ satir vegetal, copacii cu seva-n uncrop/ Încep să își joace pe șolduri inelele anilor/ Zănatic dansând hula-hop". În "Călcâiul vulnerabil" pune problema cuvintelor și a sunetelor
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
contemporană linia liricii filozofice, educată în spiritul de profunzime al germanității în care au crescut Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Alexandru Philippide"1. Ion Pop îl vede ca un poet al "spiritualității rurale ardelene". "Ioan Alexandru are ceva ce se cheamă simț al elementelor. Totul este supus meditației: materia în stare de agregație și disoluție, anxietățile vârstei, elanurile erotice, misterul fiziologic, succesiunea anotimpurilor și, prin corespondență, a generațiilor și vârstelor biologice, vicleșugurile timpului"2. Poezia lui Ioan Alexandru "poartă cu sine o
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
infernului, a cumplitei supuneri și a încleștării cu materia și oamenii cărora le plătim vamă pentru fiecare treaptă urcată. Ion Alexandru este un poet înzestrat, cu un anume sistem în gândirea poetică, un poet modern în expresie, cu un fin simț al culorii și al nuanțelor. În poezia lui Ioan Alexandru simțim o creștere de la notația senzațiilor în context cu natura, cu existența, la neliniștea generată de elementul perisabil al vieții; contactul cu Hölderlin, cu Rilke, îi creează acea liniște și
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
curate,/ Doamne ce respect putea să-ncapă/ în vocile noastre de puțoi cu glasu-n schimbare" ("Bruscă vorbire"). "Necuvintele" vin cu o problematică cunoscută: raportarea insului la arhetip, identificarea cu divinul ("Bufonul și moartea"), "inscripție nedefinită". Se receptează universul cu toate simțurile, dar mai ales ochiul este organul teribil, care simbolizează conștiința și pe retina căruia se mișcă un întreg univers. Ochiul întoarce lucrurile spre interior, le dezbracă de materie; ochiul, ca și cuvântul, devine un fel de "oglindă" a lui I.
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
protestul tragic se transformă în discurs epigramatic și caricatural, absurd sau trivial. ori pur și simplu ne face să zâmbim. Volumul " Tușiți" repetă în aceeași manieră tot ce e spus în cele anterioare apariției lui. Același dozaj de inventivitate, același simț al colosalului într-un lung proces de "Demistificare a literaturii 9.. Totuși, trebuie remarcată reprezentația mai puțin veselă, ironia mai aspră, satira mai acidă; totul stă sub semnul neputinței care accentuează profilul tragic al poeziei soresciene: "Altfel nu-mi explic
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
în părinți" ("Familialul obicei"). Marian Popa subliniază că Adrian Păunescu "are facultatea prodigioasă tipic hugoliană, de a emite spontan cantități maxime de imagini, emoții, exclamații, șiruri retorice personale, de obicei forțând cu ajutorul metaforelor tiparele gândirii comune." Critica remarcă "aglomerările colosale, simțul enormului, seriile prelungite de impresii și permanenta aspirație a poetului, totul hiperbolizat".2 Adrian Păunescu rămâne "Poetul" care-și calmează patetic sentimentele și ideile, cu prezumția de a se afla mereu în fața unei mulțimi chemate să-l asculte, să-l
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
rămas voi fi, pe-al apei rug/ Om cu genunchii de cer." În volumul "Ultrasentimente" descoperim și romanțe false, ușor antonpannești, fixate într-o lumină romantică cu peisaje nocturne și lunare: Până la zori mai e un ceas/ Mai spală-mi simțurile sparte/ Conservă-și acest gând rămas.". Treptat, romanțele nu mai sunt romanțe, versul devine declamativ, poezia se despletește, punctată de un anume teribilism și de încercarea de a spune cu dezinvoltură de toate. Exemplu, romanța "8, 9, 10". Adrian Păunescu
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
vibrează la focul sferei, fruntea devine dealul unui mod cosmic, nasul cu nările sunt semnele grotești ale spaimei și scara de incendiu a inspirației. Tot ciclul "Asediul condiției umane" pulsează obsesiv în senzualitatea izvorâtă dintr-o aglomerare de organe ale simțurilor, fără să circumscrie o reverie fundamental erotică. Poetul traversează prin această lume a simțurilor stări existențiale care vizează de fapt absolutul. Setea cosmică este setea de absolut: "Eu recunoscător/ Focarului cosmic de ochi,/ Stolului de urechi,/ Aburul de tâmple/ Năvodului
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
semnele grotești ale spaimei și scara de incendiu a inspirației. Tot ciclul "Asediul condiției umane" pulsează obsesiv în senzualitatea izvorâtă dintr-o aglomerare de organe ale simțurilor, fără să circumscrie o reverie fundamental erotică. Poetul traversează prin această lume a simțurilor stări existențiale care vizează de fapt absolutul. Setea cosmică este setea de absolut: "Eu recunoscător/ Focarului cosmic de ochi,/ Stolului de urechi,/ Aburul de tâmple/ Năvodului cosmic de nări/ Atacului cosmic de buze.". În poemul "Râuri de ceasuri" definește condiția
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de trăire a unor sentimente care devin exemplificatoare: "patrie" și "participare". În 1945, publică poeme ca "Pâinea unanimă", care cere echilibru și justiție, poetul vorbește în sens withmanian despre oameni, pământ și cer, așa cum va vorbi la modul patetic despre simțul onoarei și al datoriei. Republicarea "Cânticelor țigănești", balade și romanțe în stilul folclorului suburban, reînvie balcanismul în poezie. "Laudele" și "Tristele" sunt meditații asupra alcătuirii lumii, asupra tainei și a echilibrului existenței. Un univers solar cuprinde "Laudele" închinate fructelor ce
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
niciun nivel de Realitate" (B.N., 2002b, p. 43). Dacă nivelurile de Realitate rezistă la reprezentările noastre, cea care le unește este o zonă de non-rezistență (o zonă care nu rezistă la reprezentările noastre, pur și simplu pentru că organele noastre de simț, precum și instrumentele de măsură sunt limitate). Această zonă de non-rezistență corespunde sacrului (realul învăluit al lui d'Espagnat) (B.N.,1999, p. 64-66). Conceptul de niveluri de Realitate permite depășirea opozițiilor binare (de tipul A sau non-A) în următorul sens
[Corola-publishinghouse/Science/1510_a_2808]
-
mai opresc 4 ani, pentru că am ce dezvolta în cuvinte cu dumnealui. Și m-am abținut doar până la al doilea curs, când mi-am citit tema. Și pentru că am ajuns aici, temele date erau senzaționale. Ne făceau să ne deschidem simțurile, observația, sensibilitatea, înainte de a vrea să punem mâna pe aparate de filmat sofisticate. Temele ne provocau să relatam o frântură de poveste observată în jurul nostru, să captăm în fotografie gingășia unei flori, să înregistrăm sunetul unui semafor... Când descopeream adâncimea
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
și vulnerabil în relația cu dânsul. A fost reciproc, defapt. Rangul. Este alt cuvânt ales, căruia i-am înțeles puterea, în urma contactului cu Maestrul. Este o distincție; rangul se cultivă, apoi se menține. Dânsul ține foarte mult la etichetă. Bunul simț la rang înalt. Până și conflictele care bineînțeles că au existat, ca în orice relație vie au fost de un anumit rang. Subtile dar cu înțelesuri puternice, cele câteva castane metaforice pe care le-am primit în diverse contexte, au
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
Memorabil din opera sa? Sunt sigur că alții au scris deja mai bine despre asta. Și totuși scena mesei din Năpasta. Scene cheie din Înghițitorul de săbii. Spectacol, simboluri și narațiune bogată. De-a lungul timpului, am avut un oarecare simț care a devenit pe parcurs din ce în ce mai pronunțat. Se referă la faptul că orice creație artistică este o oglindă a adâncului autorului. Cu siguranță au spus-o alții mai bine, dar nimic nu concurează cu momentul când ai revelația asta pe
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
Codreanu, că "geniul regizorului e să inoveze în spiritul operei", să fie în stilul, nu în maniera acesteia. "Iscodind, pătrunzând, înțelegând, aflând..." cum afirmă el însuși! Într-un univers scenic tot mai zărghit, Alexa Visarion rămâne un artist de bun simț, care nu-și trădează nicio clipă structura, echilibrul, normalitatea: "mi-am dat seama că singurul lucru pe care pot să-l fac este să rămân eu însumi", mărturisea el despre aventura regizorală americană. După o viață petrecută în orizontul artelor
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
jertă: "Eu nu pot să exist decât dacă mă ofer până la capăt" spunea într-un interviu. Mi-ar plăcea să am atâta curaj și umor cât să-l întreb dacă nu cumva îi par, totuși, patetică. Cum are un fin simț al umorului, mi-ar da, cu siguranță, un răspuns afirmativ. Ar fi și n-ar fi un joc, pentru că tot el spune: "jocul se descifrează prin joc". Și copiii, și artiștii sunt foarte curioși, doar așa pot descoperi lumea. "Încercam
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
contemporane românești, Alexa Visarion este o personalitate regizorală formată, artist ce și-a forjat un concept propriu, teatrul ca stare, și l-a ilustrat cu spectacole de o mare forță novatoare, tensionate, ordonate, de o integritate ireproșabilă, cu un acut simț al timpului și o teatralitate modernă ce impune admirație și respect. Nu numai în țară, ci, cum s-a văzut, și în Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietică, Italia, Elveția, Austria, Portugalia, Germania, Ungaria, el fiind astăzi, fără îndoială, liderul tinerei
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
-i rău. Rostul artei nu este să pună cataplasme cu mușețel, ci să strice somnul de după-amiază al spiritelor moțăitoare. Filmul poate să irite chiar spiritele subțiri, ascuțite, treze. El poate să stârnească insatisfacții probabil are și defecte care scapă simțului meu critic sau la care simțul meu critic nu este sensibil el nu poate stârni în nici un caz indiferență. Plăcut sau nu, înțeles întru-totul sau numai în parte, Alexa Visarion există astfel, ca voce cu un timbru foarte personal, un
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
să pună cataplasme cu mușețel, ci să strice somnul de după-amiază al spiritelor moțăitoare. Filmul poate să irite chiar spiritele subțiri, ascuțite, treze. El poate să stârnească insatisfacții probabil are și defecte care scapă simțului meu critic sau la care simțul meu critic nu este sensibil el nu poate stârni în nici un caz indiferență. Plăcut sau nu, înțeles întru-totul sau numai în parte, Alexa Visarion există astfel, ca voce cu un timbru foarte personal, un timbru înalt, pătrunzător, care obligă și
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
de lumină-întuneric-lumină, o senzație pregnantă de izolare, izolarea unor ființe sortite să fie solitare într-o lume care nu le înțelege și le sufocă. Ar mai însemna, în sfârșit, să nu remarcăm perfecta colaborare dintre un regizor cu un deosebit simț plastic și o nemărginită încredere în puterea de expresie a imaginii (al cărui prim film Înainte de tăcere a obținut un premiu internațional pentru imagine) și un operator care și-a dat aici adevărata măsură a capacităților sale. (Cristina Corciovescu) ...Am
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
nu ca o speranță de viață, ci ca împlinire a ultimei dorințe a condamnatului la moarte. Alexa Visarion a creat atmosferă, noutate și expresie unei lumi cehoviene pe care o descoperim prin spectacolul său, el conduce cu siguranță și impecabil simț al măsurii acest proces de disoluție, proiectându-l în ridicol, ceea ce dă o dimensiune în plus tragicului. (Dumitru Chirilă) Robert Linz Tuzenbach Alexa Visarion este, în această montare dublul lui Cehov. Textului un proiect impecabil săvârșit parcă abia acum i-
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
a mentalităților încape între perspectiva entuziastă a celor 15.000 de ruble ale mătușii, cu care Gaev vrea să răscumpere livada, și cele 90.000 cât dă pe ea Lopahin, în final. Lopahin a devenit, din țărănoiul revanșard și fără simț social al multor interpretări, o voce obosită a rațiunii, a inevitabilității schimbării, a lumii care-și urmează cursul. Întreg actul trei, cel al vânzării livezii și al victoriei lui Lopahin, are ca temă muzicală, reluată ad nauseam, valsul din Suita
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
faptului de a fi om. Iată, mi-am spus, acesta e teatrul, expresia cea mai veche și mai universală a făptuirii suferitoare și visătoare căreia noi îi spunem om. Și acestui teatru Visarion i-a adus harul gândirii sale, al simțului său teatral și al existenței sale. Citisem piesa și o văzusem de mai multe ori, atât în Anglia cât și în America, dar piesa pe care o vedeam acum îmi prilejuia șocul unei revelații teribile. Fiecare amănunt scenic a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
Se prezentau modele mecaniciste ale funcțiilor umane, dar nu-mi amintesc să fi afirmat cineva că e vorba de mecanismul acțiunii vieții. Se spunea cel mult că rezultatul unei funcții asumate de către un organ putea fi reprodus de un anumit simț mecanic. Am avut aceeași impresie și în Franța și în Belgia, unde se dezvoltase un centru foarte important la Namur. Erau puțini americani acolo. Era vorba de o cibernetică "franco-belgiană". B.C. Cum ați ajuns să vă interesați de cibernetică? J.S.
[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]
-
cum cibernetica și știința sistemelor pot adu-ce o lumină nouă asupra sociologiei și a politicii, dar rolul meu se oprește aici. Nu am un răspuns mai pertinent decît cel al unui profesionist al politicii, dimpotrivă. Am un răspuns de bun simț, ca al omului de pe stradă. Cînd mi se cere, îl dau în nume personal, dar nu cred că savanții, pentru că sînt oameni de știință și pentru că au o metodologie riguroasă, trebuie să fie capabili să răspundă la orice. B.C. Unii
[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]