118,056 matches
-
Economie (specializarea “Organizarea și conducerea economiei”), din cadrul Institutului pentru Pregătirea Cadrelor în Domeniul Conducerii Social-Politice București (1968-1973). Tema lucrării de licență: Reducerea cheltuielolor materiale, factor determinant al creșterii eficienței economice (cond. științific: prof. univ. dr. Ion Stroia. Președintele comisiei de licență: Tudorel Postolache, viitorul academician). În 1977 suține un examen și este atestat ca ziarist profesionist. Debutează cu articolul Dincolo de aparențe, într-un cotidian din Bârlad (1950). Periodic, de regulă din doi în doi ani, participă la perfecționări în domeniul presei
Ion Constantinescu (publicist) () [Corola-website/Science/323071_a_324400]
-
din Oceanside, New York, iar tatăl său a fost vicepreședinte executiv și manager general al Greenvale Marketing Corporation, dar și un profesor de publicitate și relații publice. Iger și-a terminat studiile universitare la Ithaca College, unde a absolvit, primind o licență în televiziune și radio din partea Roy H. Park School of Communications. El și-a început apoi cariera ca prezentator meteo la un post local de televiziune. S-a alăturat companiei American Broadcasting Company în 1973, crescând treptat prin rândurile sale
Bob Iger () [Corola-website/Science/323078_a_324407]
-
Tunul antitanc Schneider, calibrul 47 mm, model 1936 a fost un tun antitanc proiectat și fabricat în cantități reduse de către firma Schneider et Cie pentru armata franceză înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial. Regatul României a achiziționat licența pentru această piesă de artilerie, procesul de fabricație fiind realizat în totalitate de către societatea Concordia din Ploiești după livrarea documentației, mașinilor și instalațiilor de către firma de armament Schneider. Tunul antitanc Schneider model 1936 a fost proiectat pentru a înlocui în cadrul
Tun antitanc Schneider calibru 47 mm model 1936 () [Corola-website/Science/323169_a_324498]
-
în producție după omologarea și modificarea sa în fucție de cerințele armatei. Contractul a fost semnat de către Gheorghe Tătărescu, președintele Consiliului de Miniștri ai României, și de către A. Dumaine, reprezentantul oficial al firmei "M.M. Schneider et Cie". Documentul prevedea acordarea licenței pentru fabricarea muniției de calibrul 47 mm, livrarea a 100 de tunuri antitanc Model 1936 până la 1 ianuarie 1939 și producția sub licență a pieselor de artilerie în România după această dată. Planurile de fabricație erau în proprietatea Ministerului Apărării
Tun antitanc Schneider calibru 47 mm model 1936 () [Corola-website/Science/323169_a_324498]
-
ai României, și de către A. Dumaine, reprezentantul oficial al firmei "M.M. Schneider et Cie". Documentul prevedea acordarea licenței pentru fabricarea muniției de calibrul 47 mm, livrarea a 100 de tunuri antitanc Model 1936 până la 1 ianuarie 1939 și producția sub licență a pieselor de artilerie în România după această dată. Planurile de fabricație erau în proprietatea Ministerului Apărării, iar societatea Concordia era obligată contractual să respecte "Legea contra spionajului". De asemenea, mașinile, instalațiile și sculele necesare producției erau date în grija
Tun antitanc Schneider calibru 47 mm model 1936 () [Corola-website/Science/323169_a_324498]
-
depășind numărul din contractul semnat cu firma de armament Schneider pentru a suplini pierderile și pentru a dota corespunzător forțele armate române. Inițial, au fost comandate 160 de tunuri din Franța, iar Concordia urma să fabrice 140 de tunuri sub licență. Totalul proiectilelor (explozive și de "ruptură", adică perforante conform terminologiei epocii) de calibrul 47 mm achiziționate era de 80.313 lovituri. În luna octombrie a anului 1942, rata de producție a tunurilor Schneider model 1936 era de aproximativ 14 exemplare
Tun antitanc Schneider calibru 47 mm model 1936 () [Corola-website/Science/323169_a_324498]
-
a regimentelor de infanterie. Tractarea tunurilor urma să fie asigurată de către șeniletele Renault UE. Zece exemplare au fost achiziționate în 1937 din Franța, iar ulterior a fost semnat un contract pentru 300 de bucăți care urmau să fie fabricate sub licență în România cu denumirea oficială "șenileta Malaxa Tipul UE". Doar 126 de exemplare au fost însă fabricate la uzinele Rogifer (denumite anterior Malaxa) din cauza sistării livrărilor de motoare, cutii de viteze și instrumente de bord din Franța în martie 1941
Tun antitanc Schneider calibru 47 mm model 1936 () [Corola-website/Science/323169_a_324498]
-
Renault și nepotul lui Albert Schweitzer, un filozof german care a încetat din viață în 1965. Schweitzer a studiat la Universitatea din Strasbourg, la Universitatea din Paris și la Școala de Științe Politice din Paris, de unde a primit mai multe licențe în drept, economie și științe politice. La începutul carierei sale, Schweitzer s-a alăturat guvernului francez ca un asistent de inspector în 1936, urmând ca în anul 1939 să devină inspector de finanțe. Apoi, el a fost: director adjunct al
Pierre-Paul Schweitzer () [Corola-website/Science/323203_a_324532]
-
care a trăit. A fost medic psihiatru, dramaturg, eseist,critic literar și dramatic, producător de file și neobosit cercetător în domeniul medicinei și cinematografiei. După terminarea Liceului militar “Mănăstirea Dealului” urmează strălucite studii universitare În 1931 își susține teza de licență în litere și filozofie,specialitate psihologie, estetică și istoria artei, cu subiectul Problemă temperamentului. Devine doctor în medicină și chirurgie în 1935, după susținerea tezei de doctorat cu sibiectul "Reperajul ventricular în epilepsie". Un an mai târziu în 1936, Universitatea
Ion Filotti Cantacuzino () [Corola-website/Science/323222_a_324551]
-
, a fost un dizident român în timpul comunismului. Născut în Fălticeni, a absolvit Liceul N. Gane din Fălticeni, iar în 1943 a susținut examenul de bacalaureat în Iași, secțiunea științifică. A absolvit cu diplomă de licență studiile Facultății de Drept la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în septembrie 1964. A satisfăcut stagiul militar în perioada aprilie 1943 - iunie 1945 la Batalionul 3 Instrucție, Reparații Auto, fiind operativ în perioada 23 august 1944 - 09 mai 1945
Jan Aristide () [Corola-website/Science/323265_a_324594]
-
noul său proces. Pe parcursul următorilor cinci ani, institutul a efectuat experimente pentru a îmbunătăți procesul electrofotografiei. În 1947, Haloid Corporation (un mic fabricant și distribuitor de hârtie fotografică, cu sediul în New York) a abordat institutul Battelle în scopul obținerii unei licențe pentru dezvoltarea și comercializarea unei mașini de copiat bazată pe această tehnologie. În opinia companiei Haloid, cuvântul „electrofotografie” era prea complicat și nu putea fi reamintit ușor. După consultatea unui profesor de limbă clasică de la Universitatea Statului Ohio, Haloid și
Fotocopiator () [Corola-website/Science/323264_a_324593]
-
sau Lilica Codreanu) (n. 1902, Dedulești, Brăila - d. 5 septembrie 1994, București) a fost o membră a Mișcării Legionare și soția lui Corneliu Zelea Codreanu. Elena Ilinoiu a fost fiica lui Constantin Ilinoiu, funcționar la Căile Ferate. A obținut o licență de litere și, în perioda studiilor, îl cunoaște pe Corneliu Zelea Codreanu. Căsătoria a avut loc după achitarea lui Codreanu în procesul asasinării prefectului de poliție Manciu: căsătoria civilă a fost la Huși iar cea religioasă a fost organizată la
Elena Ilinoiu Codreanu () [Corola-website/Science/323304_a_324633]
-
Tunul antiaerian Rheinmetall, calibrul 37 mm, model 1939 a fost denumirea versiunii de export a seriei de tunuri antiaeriene germane FlaK 36/ 37. Firma Rheinmetall a acordat în 1938 uzinelor Astra din Brașov licența pentru fabricarea a 360 de tunuri de acest tip. Concernul german Rheinmetall a vândut licența pentru 360 de tunuri antiaeriene de calibrul 37 mm uzinelor Astra în anul 1938. Până în luna mai a anului 1941 fuseseră fabricate și livrate doar
Tun antiaerian Rheinmetall calibru 37 mm model 1939 () [Corola-website/Science/323306_a_324635]
-
a fost denumirea versiunii de export a seriei de tunuri antiaeriene germane FlaK 36/ 37. Firma Rheinmetall a acordat în 1938 uzinelor Astra din Brașov licența pentru fabricarea a 360 de tunuri de acest tip. Concernul german Rheinmetall a vândut licența pentru 360 de tunuri antiaeriene de calibrul 37 mm uzinelor Astra în anul 1938. Până în luna mai a anului 1941 fuseseră fabricate și livrate doar 102 de exemplare. În luna octombrie a anului 1942 rata de producție a tunurilor antiaeriene
Tun antiaerian Rheinmetall calibru 37 mm model 1939 () [Corola-website/Science/323306_a_324635]
-
lucrurile, deoarece acesta a învățat Legile și Ordonanțele Orașelor Ankh și Morpork și, în prima sa zi de lucru, încearcă să îl aresteze pe capul Breslei Hoților pentru furt (Breslei Hoților i se permite o cotă de furt legal sub licență, lucru despre care nu se pomenește în vechea carte de Legi). Entuziasmul lui Morcove îl trezește pe Vimes, care realizează că Garda trebuie să prevină fărădelegile, nu să le ignore. Vimes investighează problema apariției dragonului, iar ancheta îl conduce la
Gărzi! Gărzi! () [Corola-website/Science/323309_a_324638]
-
cu încărcare manuală, tractată, fabricată de Uniunea Sovietică în anii 1950. A fost observat pentru prima dată în Vestul Europei în anul 1955, fiind denumit M1955 (Model 1955). Indexul GRAU al obuzierului este 52-P-546. D-20 a fost produs sub licență și în alte țări, inclusiv în România cu denumirea Model 1981, și a fost copiat de către China, fiind fabricat sub denumirea Tip 66. Tunul-obuzier a fost dezvoltat la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind înlocuitorul modelului ML-20 (denumit
Obuzier 152 mm M1955 (D-20) () [Corola-website/Science/324063_a_325392]
-
bază asigură o stabilitate mai mare și o manevrabilitate mai bună. Tunul poate fi rotit 360° prin fixarea plăcii de bază, ridicarea fălcelelor cu ajutorul cricurilor mecanice și coborârea roților ajutătoare. Obuzierul calibrul 152 mm Model 1981 a fost fabricat sub licență de către uzinele Reșița, acest lucru fiind posibil după experiența realizării tunului antitanc de calibrul 100 mm Model 1975/ 77. Documentația de licență a fost obținută din China până la sfârșitul anului 1975. Piesa de calibrul 152 mm urma să înlocuiască obuzierul
Obuzier 152 mm M1955 (D-20) () [Corola-website/Science/324063_a_325392]
-
fălcelelor cu ajutorul cricurilor mecanice și coborârea roților ajutătoare. Obuzierul calibrul 152 mm Model 1981 a fost fabricat sub licență de către uzinele Reșița, acest lucru fiind posibil după experiența realizării tunului antitanc de calibrul 100 mm Model 1975/ 77. Documentația de licență a fost obținută din China până la sfârșitul anului 1975. Piesa de calibrul 152 mm urma să înlocuiască obuzierul de calibrul 122 mm, artileria standard la nivel de divizie. Acesta din urmă avea o bătaie limitată (11,8 kilometri) și urma
Obuzier 152 mm M1955 (D-20) () [Corola-website/Science/324063_a_325392]
-
unei butelii de aer comprimat aflate pe fălceaua din partea dreaptă. Cadența tunului în primul minut a ajuns astfel la 8-10 lovituri, fiind similară variantei modernizate a obuzierului D-20 (Khitin) aflată în prezent în dotarea armatei ruse. Modelul fabricat sub licență poate fi deplasat cu viteza maximă de 50 km/h pe șosea și 20 km/h pe teren. Punerea în baterie durează 2 minute și jumătate. Obuzierul poate folosi următoarele muniții: proiectilul exploziv OF540, proiectilul perforant BR540, proiectilul cumulativ BK540R
Obuzier 152 mm M1955 (D-20) () [Corola-website/Science/324063_a_325392]
-
130 mm Model 1954 este o piesă de artilerie tractată, cu încărcare manuală, fabricată de Uniunea Sovietică în anii 1950. China a fabricat o copie a tunului M-46, denumită Tip 59, iar România și Egipt au fabricat variante sub licență ale acestui model chinezesc. Tunul M-46 a deținut până la sfârșitul anilor 1970 supremația mondială în ceea ce privește bătaia maximă. Tunul M-46 calibrul 130 mm a fost proiectat concomitent cu modelul M-47 de calibrul 152 mm după sfârșitul celui de-
Tun 130 mm M1954 (M-46) () [Corola-website/Science/324071_a_325400]
-
modelul M-46 și s-a renunțat la producția în serie după un număr mic de exemplare construite. Producția în serie a tunului M-46 a început în 1951, tunul fiind exportat pe scară largă aliaților Uniunii Sovietice. Documentația de licență pentru tunul chinezesc Tip 59-1 și muniția necesară a fost obținută la sfârșitul anului 1975 de autoritățile de la București. Reprezentanții chinezi au trimis gratuit și trei tunuri pentru a verifica muniția care urma să fie fabricată în România. Tunul Tip
Tun 130 mm M1954 (M-46) () [Corola-website/Science/324071_a_325400]
-
Aruncătorul () a fost un aruncător de mine la nivel de companie al armatei franceze în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Proiectat de către Edgar Brandt, a fost fabricat sub licență în Statele Unite ale Americii, China și Regatul României. Aruncătorul a continuat să fie folosit și după război de armata franceză până în anii 1960. Aruncătorul era o armă simplă și eficientă care consta într-o țeavă lisă fixată de o placă
Brandt Mle 1935 () [Corola-website/Science/324081_a_325410]
-
1940 câte 200 de bombe (de 1,33 sau 2,2 kilograme) pentru fiecare din cele nouă aruncătoare Model 1935. Brandt Mle 1935 a fixat un model pentru celălalte aruncătoare ușoare de mine din epoca respectivă. Armata americană a achiziționat licența pentru acest mortier și l-a fabricat sub denumirea M2 începând cu anul 1940. Aruncătorul M2 a fost folosit inclusiv în Războiul din Vietnam. Armata germană a folosit exemplarele capturate sub denumirea "6-cm Granatwerfer 225(f)". Regatul României a achiziționat
Brandt Mle 1935 () [Corola-website/Science/324081_a_325410]
-
M2 a fost folosit inclusiv în Războiul din Vietnam. Armata germană a folosit exemplarele capturate sub denumirea "6-cm Granatwerfer 225(f)". Regatul României a achiziționat înainte de începutul celui de-al Doilea Război Mondial 125 de mortiere Brandt Mle 1935 și licența pentru fabricarea altor 175 de exemplare în țară. Acestea au fost realizate la uzinele Voina din Brașov. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, uzinele Voina au continuat să fabrice aruncătoare Brandt Mle 1935, depășind numărul din contractul semnat cu
Brandt Mle 1935 () [Corola-website/Science/324081_a_325410]
-
august 1985, din care 15 509 cu un motor diesel. Între 1966 și 1967 au fost oferite Mercedes 110 „Coadă de rândunica” că și combi din seria "Universal"; puținele bucăți (sub 3000), au fost fabricate în Belgia la IMA sub licență Daimler și au rămas exemplare „exotice”. Alte combi-uri Mercedes, dricuri și ambulanțe au fost toate conversii ale companiilor de carosare, la fel a fost și pentru W 114/115, din care nu a existat niciodată un combi oficial de
Mercedes-Benz W123 () [Corola-website/Science/324073_a_325402]