1,477 matches
-
mâinile legate, trecu în clasă. O dată cu ceaiul, Daru aduse și un scaun. Dar Balducci se și cocoțase pe prima bancă, în timp ce arabul se ghemuise lângă catedră, în fața sobei aflate între ea și fereastră. Când întinse prizonierului paharul cu ceai, Daru șovăi o clipă în fața mâinilor lui legate. - N-am putea să-l dezlegăm? - Bineînțeles, spuse Balducci. Îl legasem doar pentru drum. Dădu să se ridice. Daru însă i-o luă înainte, așeză paharul pe dușumea și îngenunche lângă arab. Acesta, fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
-l predai pe omul ăsta la Tinguit. E așteptat acolo. Balducci îl privea pe Daru surâzându-i prietenos. - Ce tot spui! zise învățătorul. Îți bați joc de mine? - Nu, fiule. Ăsta-i ordinul. - Ordinul? Dar eu nu-s un... Daru șovăi; nu voia să-l mâhnească pe bătrânul corsican. Asta nu-i treaba mea. - Cu asta n-ai spus mare lucru. La război nu faci numai ce-ți place. - O să aștept atunci să înceapă războiul. Balducci dădu din cap. - Așa să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
neliniște. Daru simți cum îl năpădește un val de mânie împotriva acestui om, împotriva tuturor oamenilor, a răutății lor jalnice, a urii lor neistovite, a setei lor de sânge. Dar ceainicul bolborosea pe plită. Îi turnă iar ceai lui Balducci, șovăi, apoi îi turnă din nou și arabului, care bău și de data asta cu lăcomie. Cum își ținea brațele ridicate, veșmântul i se desfăcu și învățătorul îi zări pieptul slab și vînjos. - Îți mulțumesc, fiule, spuse Balducci. Și acum, am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
acum, am luat-o din loc. Se ridică și se îndreptă către arab, scoțând din buzunar o bucată de frânghie. - Ce vrei să faci? întrebă pe un ton sec Daru. Balducci, nedumerit, îi arătă frânghia. - Nu-i nevoie. Bătrânul jandarm șovăi: - Cum vrei. Măcar ești înarmat? - Am o pușcă de vânătoare. - Unde? - În cufăr. - Ar trebui s-o ții lângă pat. - De ce? Nu văd de ce m-aș teme. - Tu nu ești în toate mințile, fiule. Dacă se răzvrătesc, nimeni nu mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
înnopta. Aprinse lumina și-i întinse arabului mâncarea, spunându-i: - Mănâncă. Acesta luă o bucată de turtă, o duse repede la gură, dar se opri: - Și tu? spuse el. - Mănânc și eu după ce termini tu. Buzele groase se întredeschiseră, arabul șovăi, apoi mușcă zdravăn din turtă. După ce termină de mâncat, arabul îl privi pe învățător. - Tu ești judecătorul? - Nu, la mine rămâi doar până mâine. - De ce mănânci cu mine? - Mi-e foame. Prizonierul tăcu. Daru se ridică și ieși. Aduse din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
îl privi, străduindu-se să nu clipească. - Vino cu noi, îi spuse. Se făcuse miezul nopții și Daru tot nu adormise. Se băgase în pat după ce lepădase totul de pe el. Avea obiceiul să doarmă gol. Dar când se văzu dezbrăcat, șovăi. Se simțea vulnerabil, ar fi vrut să-și pună hainele. Apoi ridică din umeri. Văzuse multe în viață, și, dacă va fi nevoie, își va zdrobi adversarul. Din patul lui putea să-l vadă cum stă întins pe spate, tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
îi arătă tovarășului său ieșirea. - Du-te, spuse el. Arabul nu se clinti. - Vin și eu, spuse Daru. Arabul ieși. Daru intră în cameră și făcu un pachet cu pesmeți, curmale și zahăr. În sala de clasă, înainte de a ieși, șovăi o clipă în fața catedrei, apoi trecu pragul școlii și încuie ușa. - Pe aici, spuse el. O luă spre răsărit, urmat de prizonier. Dar nu apucaseră bine să se îndepărteze de școală, când i se păru că aude un zgomot slab
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
Daru simți cum i se pune un nod în gât. De furie, scoase o înjurătură, făcu un semn cu mâna, și porni la drum. Ajunsese departe, când se opri din nou și privi, pe colină nu mai era nimeni. Daru șovăi. Soarele se înălțase acum de-a binelea și începea să-i ardă fruntea. Învățătorul făcu calea întoarsă, la început cu pas nesigur, apoi cu hotărâre. Când ajunse pe colină, era lac de sudoare. Urcă povârnișul aproape în fugă și se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
Apoi nu-l mai deranja nimeni, în afară de cazul în care se lua ceva din dulap; singura mobilă de acest fel din casă se afla în dormitor. Vizitatorii, deși mai puțin numeroși, căpătaseră noi tabieturi, și, împotriva tuturor speranțelor Lousiei, nu șovăiau, spre a putea flecări cu Jonas în tihnă, să se întindă pe patul conjugal, până când veneau și copiii, să-și sărute tatăl. "Arată-ne tabloul!" Jonas le arăta tabloul la care picta și-i săruta cu dragoste. Când îi trimitea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
bea rachiul lângă fereastră, un lungan cu pantaloni de călărie și cu jambiere de piele veni către el și, clătinându-se puțin pe picioare, îi ținu un mic discurs încâlcit, din care inginerul nu înțelese decât cuvântul "pașaport". D'Arrast șovăi, apoi scoase hârtiile, pe care celălalt i le smulse cu lăcomie. După ce răsfoi pașaportul, lunganul manifestă o proastă dispoziție evidentă. Își reluă discursul, scuturând hârtiile sub nasul inginerului, care, fără să-și piardă cumpătul, privea liniștit la furiosul său interlocutor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
se auzi deslușit vuietul fluviului nevăzut, în spatele cartierului de colibe, pe care d'Arrast îl recunoscu îndată. - Bun. Acum te las. Pe diseară, spuse el. - Da, în fața bisericii. Dar, în timp ce-i vorbea, bucătarul îl apucase pe d'Arrast de mână. Șovăia. Apoi se hotărî: - Tu nu l-ai chemat niciodată pe Dumnezeu în ajutor, nu i-ai făgăduit niciodată nimic? - Ba da, o dată, cred. - În timpul unui naufragiu? - Da, dacă vrei. Și d'Arrast își trase mâna brusc. Dar, în clipa în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
niciodată pe Dumnezeu în ajutor, nu i-ai făgăduit niciodată nimic? - Ba da, o dată, cred. - În timpul unui naufragiu? - Da, dacă vrei. Și d'Arrast își trase mâna brusc. Dar, în clipa în care vru să pornească înapoi, întâlni privirea bucătarului. Șovăi, apoi surâse. - Pot să-ți spun, deși e un lucru fără însemnătate. Cineva trebuia să moară din vina mea. Mi se pare că atunci l-am chemat pe Dumnezeu în ajutor. - I-ai făgăduit ceva? - Nu. Aș fi vrut să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
și pe aceea a fetei, care, și de astă-dată, îi adusese să bea. În vale se auzea zgomotul monoton al fluviului. Bucătarul se ridică și spuse: "E timpul". Se ridicară, dar femeile rămaseră nemișcate. Nu ieșiră decât bărbații. D'Arrast șovăi o clipă, apoi îi urmă. Noaptea se lăsase de-a binelea și ploaia se oprise. Cerul, de un negru spălăcit, părea lichid. În apa lui străvezie și întunecată, aproape de marginea zării, începeau să se aprindă stelele, ce se stingeau aproape
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
a amurgului... prin dreptul compartimentului, pe culoar, trece pelerina cenușie a unui domn scund, sub o pălărie cu mari boruri nocturne. Mă întorc spre lentilele negre. Doamna tocmai s-a ridicat. Înaltă, dreaptă. Rămâne o clipă așa : statuară, osoasă. Încearcă, șovăind, un pas. Bâjbâie, își găsește echilibrul, înaintează spre fereastră. Își lunecă palma dreaptă pe sticlă, întâlnește mânerul. Trage, deschide fereastra. Aruncă mucul de țigară și cutia goală de carton. Se întoarce, se așază. Umeri uscați, gâtul înalt și robust. Părul
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
casa - mai exact, fosta casă - a tovarășului Lucian Hariga a folosit ca argument convingător pentru cei care mă plătesc. Bunul meu simț, relativul meu bun-simț, o vagă fantezie, li se pare atât de nemaipomenit, încât, cu timpul, au devenit nesiguri. Șovăie față de ce le spun, din cărți sau inventat, din cărți inventate, tot n-au cum să bage de seamă. Această așa-zisă timorare, semănând cu respectul, crește, odată cu ura împotriva mea, a dumitale, a oricui are legături sau crede în
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
ști, domnule căpitan, zise caporalul cam încurcat. Se aude c-ar fi un domn ofițer, dar nu putem ști bine... ― Și pentru ce fel de vină? stărui ofițerul, privindu-l cercetător, aproape mânios. Caporalul se zăpăci de tot și răspunse șovăind cu un zâmbet de milă amară: ― De, domnule căpitan... noi de unde să știm? în război viața omului e ca floarea, se scutură te miri de ce... Păcatele-s multe de la Dumnezeu, și oamenii nu iartă... Căpitanul se uită lung la dânsul
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
o tremurare ciudată. Marta se gândea la "cellalt". Un ceas stătură de vorbă, și toată vremea Apostol văzu că logodnica lui e ca o străină, înțelegînd însă că, printr-un singur gest, i-ar putea dobândi sufletul întreg... Un ceas șovăi, apoi la plecare se uită adânc în ochii ei și zise cu hotărîre: ― Poimâine voi pleca la război! Marta avu un zâmbet de necredință, dar numai o clipă. În clipa următoare obrajii ei se îmbujorară, privirea i se înflăcără, plină
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
și lacrimile acelea ți-au dezvăluit inima întreagă... Bologa mai încercă să se împotrivească. Zadarnic. Căpitanul părea că simte o nevoie nebiruită de a-și crea un prieten cu care să împartă o povară sufletească. Neîncrederea locotenentului îl făcea să șovăie, și totuși înfricoșarea singurătății îl îmboldea mereu să se apropie. Astfel îi spuse cum a aflat aseară, de la un căpitan ungur, că Bologa e român, dar ofițer model și patriot incomparabil. Atunci s-a întristat, crezând că lacrimile au fost
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
va mai afla odihnă... Petre îl deșteptă la ceasul hotărât și Apostol se sculă voios, sprinten. În câteva clipe fu gata de drum. Se uită împrejur în adăpostul tăcut, chibzuind ce anume să ia cu dânsul din ce avea aici. Șovăi puțin și nu mai luă nimic. Cel mult de revolver poate să aibă trebuință, să-l scape de pădurea spânzuraților... Porni spre ieșire, auzind pe Petre urîndu-i, ca de obicei: "Doamne-ajută, don' locotenent..." Se gândi să-i dea mâna, în
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
satului, se gîndi: dacă o țărăncuță ar fi în stare să-i zdruncine credința și să-i zădărnicească hotărârea, atunci mai bine să se împuște. Și-și pipăi revolverul, ca și când ar fi vrut să-și dovedească sieși că nu va șovăi. În fața bisericii se opri și se întrebă: unde merge? Da, umblă să se orienteze, sub pretext că se va prezenta superiorilor și camarazilor. Apoi, chiar la noapte, va pleca. Nu trebuie să piarză nici o zi, nici un minut. Numai când va
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
o asprime aproape răgușită: ― Părinte Constantine... am venit la tine... să mă spovedesc. Când își auzi glasul, i se păru străin și, instinctiv, se uită împrejur dacă nu a vorbit într-adevăr altcineva. ― Poftim înlăuntru... poftim, zise Boteanu mirat și șovăind. Pătrunseră într-o odaie albă, în care Apostol văzu pe perete, între două icoane, un loc gol, de unde fusese scos cine știe ce tablou. Atunci se gândi la întîmpinarea ungurească, întoarse ochii la Constantin și se zăpăci, ca și cum ar fi înțeles o
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
linguriță, veni lângă pat și-i zise: ― Acuma trebuie să bei din zeama asta, că-i dulce... am gustat-o și eu... ― Lasă, Ilona... mai vorbește! răspunse Apostol rugător. Fata se făcu roșie ca mușcata din fereastră și, o clipă, șovăi. Apoi numaidecât zise iarăși, cu o supărare drăgălașă: ― Dacă nu iai doctoria, să știi că nu-ți mai povestesc niciodată, na! Bologa închise ochii câteva secunde, ca și când ar fi vrut să-și închidă în suflet drăgălășia ei. Ilona umplu lingurița
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
recunoscut mai curând... Zgomotul portiței și lătratul dulăului dezmorțiră casa întunecată. O licărire galbenă răsări în dosul unui geam, dispăru și se ivi iar în antreu, apropiindu-se de ușa dinspre curte. Apostol urcă treptele și bătu. Lumânarea se opri șovăind... Din altă odaie se auzi glasul doamnei Bologa, și apoi cheia se învîrti de două ori în broască, pe dinăuntru. Mâna lui Apostol apăsă clanța, și lumina tremurată îl izbi drept în față. Servitoarea țipă ca și când ar fi văzut o
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
era să și uit... Încă un moment! Ia spune-mi, prietene, de ce mi-ați mâncat trei zile din concediu?... N-aș putea afla și eu? ― Habar n-am, răspunse, grăbit, aghiotantul. Întreabă și tu la divizie, dacă te interesează... Bologa șovăi. În creieri retrăia clipa când a arătat doamnei Bologa cuprinsul telegramei și siguranța ei că ordinul de chemare a fost provocat de denunțul lui Pălăgieșu. De ce s-a dus el oare tocmai atunci să-i ceară iertare? Și de ce s-
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
și cu sabia în mînă! Mereu ipocrizia... Și nu ipocrizia ocazională și temporară a luptătorului, ci ipocrizia dogmatizată, devenită instinctivă și inconștientă! Plimbîndu-se de ici-colo, prin odăița strâmtă, Gross se uita din când în când la Bologa, parc-ar fi șovăit să-i dezvăluie toare gândurile. Apoi se opri hotărât. Ochii lui mici scăpărau, iar glasul i se încălzi și căpătă mlădieri stranii: ― Iubirea a dat faliment, ca și umilința, smerenia... Omul vrea să fie acuma mândru și stăpân și egoist
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]