1,581 matches
-
răgaz de câteva zeci de secunde. Bine v-am găsit!... Sânt impresionat că m-ați poftit la călduroasa dumneavoastră petrecere. În munți, deși este luna aprilie, vremea continuă să rămână cîinoasă." - Continuați și voi să vă țineți înlănțuiți de mîini! șuieră, în surdină, madama, invitatelor și protejatului ei. Și apoi către cel care-l întrupa pe soțul dânsei, pe Alcibiade Adrian Nicolici: - De ce erai supărat azi după-masă? - "Cînd? Pe terasă?" - Sigur. Pe terasă... - "Ești tu atât de încredințată, Mariușcă... Că eram
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
a preferat, mai tot timpul călătoriei, să stea pe culoar retrăind intens emoțiile despărțirii de colegii cu care se împrietenise în acel an. Câteva minute mai târziu acceleratul prinse viteză. Geamurile erau deschise la maxim pentru a produce curent, vântul șuiera pe culoar și el nemișcat, în picioare, admira nesfârșirea Bărăganului. Câmpia cultivată cu plante cerealiere era întreruptă de câte o localitate pustiită de oameni. Un drum prăfuit și șoseaua paralelă ce însoțeau calea ferată timp îndelungat lăsau impresia de repetiție
un liceu la malul mării by aurel avram stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91601_a_92358]
-
se dumirească, Paraschiv mai dezlegase un mîrloi de mânz, blând ca un iepure, agățat la coada unei căruțe. - Fugi, știi unde ne întîlnim! u șopti Gheorghe. Lasă-i pe noi, că nu te ajung ei! Cel tânăr se aruncă și șuieră o dată năpraznic: - Haida, hi, gloabelor! Iepele o luară la goană speriate, peste maidanele pustii. Nu mergeau în același pas. Ucenicul le îmboldea harnic: - Nii, uscăturilor! Hai, hai, hopa... Și le lovea cu picioarele desculțe pe cele mai apropiate, în burțile
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
devreme și plecau la muncă, tot osteniți. Unora le crescuseră băieții. Îi însurau. Se ridicau și fetele de măritat. Le rămăseseră rochiile scurte. Iarna le înghețau țurloaiele. Duceau zidarilor de mâncare la schele. Salahorii le pândeau pe după grămezile de nisip. Șuierau printre dinți: -PstîFată! Le dăduseră țâțele. Se făceau că n-aud. - Fată! A lui Tuluc! Mă, frumusețe de județ! Ele, de loc. Fugeau. - Dar-ar boala-n ochii tăi! scuipau hăndrălăii. Când se măreau, așteptau lucrătorii în drum, să se
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
să tragă de departe. Ajunseseră lângă baltă. Ochii brotanilor licăreau în apa moartă. În trestii se mișcau șobolanii, rodeau tulpinile tari și se fugăreau. Pe malurile sălbatice se iviră 360 copoii. Pungașii văzură uniformele și lucirea stinsă a armelor. Gloanțele șuierau alături. Se înfigeau, fâșâind, în mflul moale. Altele plescăiau în apă, ca niște muște negre. Focurile se încrucișau și se apropiau. Despicară frunzișul. Gheorghe căzu în genunchi. > - Ce-i, Treanță? se miră Paraschiv. El râse numai. Avea o privire limpede
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
mărul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii, prin care vezi oale cu flori galbene ca de aur. Numai pe ici pe colo luna răvarsă cîte-o dungă lungă și îngustă în umbra uliței, pe ici pe colo trece cîte-un om șuierând - încet, încet ulițele adorm, obloanele se-nchid, lumânările se sting, paznicii de noapte trec cu capetele înfundate în mantale albe, și călugărul nostru trece ca o umbră aspru-zugrăvită prin lungile și întunecoasele ulițe. El se opri înaintea unei case ce
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
luna, balana lor regină, palidă ca o mireasă, trecea ca o secere de argint pin norii albicioși și subțiri. Mai greoaie scârțâiau carele cu lemne ce veneau din munte; românii ședeau culcați pe foale în vârful carălor sau, mergând alături, șuierau doine bătrâne și triste ca suvenirile trecutului. Toate farmecele unei nopți de vară - lună albă și stele aurii, fluierul melancolic și câmpii ce par a adormi, iar drept în față, bătrânii urieși de piatră, munții, ce acum păreau încununați de
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
de munte. Pașii săi, asemenea acelora a unei pantere, nu răsunau de fel pe pietrișul și prundul cel mărunt si lesne de răscolit al căilor. Un munte arunca celuilalt umbra lui, cerul gândea nouri, iar stâncile - pocite schelete de piatră - șuierau coprinse de vânt. Din când în când se rostogolea câte - o piatră, se desprindea câte - o bucată de stâncă și vuia la vale-n jos. Coborârăm muntele și apucarăm prin câmpie până ajunserăm la moară. Moara era închisă, do [a
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
juzi ai gladiului si i-am rugat să-mi dea moartea. Ei au râs. Știam eu ce voia să zică râsul lor. M-a dus îndărăt în închisoare, dar de astă dată mi-a dat haine, proaste dar calde. Vântul șuiera amar împrejurul zidurilor puternice și-și scutura toată, zăpada în fruntea și în coastele murilor negri și fantastici. Neva e-nghețată - o lună vânătă - roșie trece prin mijlocul norilor creți și de coloarea plumbului... și raze vinete {EminescuOpVII 236} pătrund
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
pare o strălucită față de sântă încununată cu raze de aur, o față frumoasă, albă, zâmbitoare pusă pe-un palid corp în vesmânt de negură... Poesis! Și vântul urlă mai amar, și valurile se scutură mai înfricoșate, și stâncile râd și șuieră? numai eu stau cu ochii țintiți asemenea unei statue, la acea stea polară, la acea față de sântă. Aș [vrea] să mă prefac și eu într-o stâncă de gheață, să privesc etern răsăritul stelei polare. {EminescuOpVII 238} ICONOSTAS ȘI FRAGMENTARIUM
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
peste altul, ruine spirituale/ Și se resping teribil...”), afundarea În „turmente”. Nouă zile ține căderea și, pentru a da sugestii de vuiet cosmic, Heliade repetă unele sunete: „mai răpezi vîjÎiesc”, „să mai vază”, „ca flacăre În vortici”... , „vîrteje ascuțite”, „și șuieră vîlvoarea”, „deschide volborînd”, din nou „vîrteje de fum”, apoi: „tremură-n turbare”, „bubuiesc”, „lung urlă și răsurlă, vendictă, răzbunare”, „la ceruri greu hulesc” etc. Dinamismul căderii este exprimat mai ales plastic: „universul plesnește”, „abisul se despică”. Tartarul deschizîndu-se, Îngerii rebeli
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
o căsuță drăgălașă cu ferestrele lucind”. Aici călătorul urmărit de viscol află dulcea, zîmbitoarea „ospeție”. Focul este simbolul ambivalent al acestui adăpost: este un combustibil și, În același timp, o sursă de lumină. CÎnd iarna vine călare pe crivăț, vîntul șuieră prin hornuri, boii rag, cîinii latră... omul se retrage spre acest obiect ocrotitor și luminos („omul, trist, cade pe gînduri și s-apropie de foc”). Succedaneu al soarelui, focul mai are o funcție stimulatorie: provoacă meditația și eliberează imaginația... El
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
-te în treaba ta și nu spune nimănui ce-ai auzit de la noi. Au ajuns din câteva salturi la locul cu pricina; carcasa vacii era aproape întreagă. Era un damf acru, două pisici o zbughiră și un nor de muște șuieră luându-și zborul. Luna lumina capul vacii care, de-o parte și de alta a gurii, avea sânge închegat și un ochi zdrobit din care încă se scurgeau câteva picături de lichid gelatinos. Era un spectacol înfiorător și Giandomenico n-
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
atriul și ferit, ca într-un acvariu, el privea, cu fereală, spre vitrinele strălucitoare, spre șinele care scrâșneau și scânteiau sub roțile tramvaielor, spre icnetul mașinilor care frânau la semafor și, apoi, țâșneau, slobode, spre firele de înaltă tensiune care șuierau, surd, pe stâlpii de beton, în fine, spre oamenii înșiși, care, pe măsură ce se înmulțeau și mișunau pe trotuare, semănau tot mai mult unii cu alții. Acum, în loc s-o ia printre blocuri, spre mahalale, trebui să țină centrul, stingher, cu
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
era marea lor slăbiciune. Oamenii știau și se fereau. Să dai năvală peste ei, să scoți dușumele, să răscolești prin dulapuri, să spargi sobele, să scormonești prin grădină... să pierzi vremea cu fel de fel de torturi... Prostii medievale... Vocea șuieră de foarte aproape, satisfăcută : — Acum nici măcar nu trebuie să-i cauți, ca să-i găsești. Nu e nevoie să-i chemi, vin singuri. E ca o bibliotecă în care cărțile se răsfoiesc de la sine, trebuie doar să pui degetul la pagina
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
mai neputincios, până când masca i se lipi de față, îi astupă nările și gura care sorbea zadarnic din aerul împuținat. Atunci bătrânul deschise ochii din nou și insipiră adânc, buimac, ca ieșit dintr-o cameră înecăcioasă. — Ce ți-am spus ? șuieră Vocea. Întotdeauna am dreptate în ce vă privește pe voi, nemernicilor. Credeai că ai scăpat... Bătrânul privea înspăimântat către locul din care lumina cădea drept pe fața lui. Nu-și putea lua ochii de la ea. Păpușarul socoti că e prea
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
lovi de perete, își duse mâna la obraz și degetele i se încleiară în sudoarea amestecată cu sânge. Bâjbâi până dădu de pragul ușii. Ieși, împins din urmă de Vocea care respira un aer ce nu venea din piept, ci șuiera, ca dintr-o conductă. Întinse pasul, dar podeaua nu-i răspunse. Ea cobora în trepte și, ca s-o urmeze, ar fi avut nevoie de un echilibru pe care-l pierduse. — Pentru cei ca tine moartea nu vine niciodată când
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
să zboare, ar fi vrut să reia plutirea și atunci, cu gesturi largi, nefirești, cu fața dintr-odată luminată și îmbrăcat cu o tunică albă ce nu cunoscuse împunsătură de ac, Ionuț o pofti în balconul garsonierei lui. Vântul le șuiera pe la urechi, orașul se întindea într-o priveliște largă și Cosmina simți dorința de a zbura cu orice preț. Vru să se suie pe balustradă, în vis fusese până atunci liniște, dar auzi ceva sau pe cineva urcând treptele și
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
pe braț. Abia când ai des chis palma și ai văzut, nu mai poți face nimic. Trebuie s-o iei de la capăt. Se apropie de ea, fără să-i bage de seamă căutătura înduioșată. — Dar trebuie să fii atent, îi șuieră la ureche. Destinul se hrănește cu carne crudă. Dacă ai cea mai mică rană, dacă te-ai zgâriat cumva la bărbierit sau ți-ai mușcat buzele prea adânc, să nu te apropii. Nu există dresor care să poată stăpâni nălucile
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
Vocea, umblând prin întuneric ca demonul de amiazăzi. Iacob se ridică, răsturnând, cu zgomot, scaunul, dar nu se întoarse. Întinse brațul, deschizând palma în semn de poruncă... Vocea îi răspunse cu râsul ei hârâit, care umplu arcadele. — E prea târziu, șuieră. Nu mai ai nicio putere. Peticul tău de hârtie nu mai poate face ca realitatea și moartea să se deosebească printr-o singură literă. Când ai căpătat simțiri omenești, ai pierdut puterea asta. Ai rămas între lumi, oricare dintre lumile
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
spate, Coltuc și Fane Chioru ridică bastonul în semn că auzise. Cinci pași dreapta, strigă iarăși, după câteva clipe, și orbul apropie bastonul de zid până când vârful sări din muchia zidului. Acuma numără zece pași... Se opriră, gâfâind. Respirația orbului șuieră subțire, dându-i de gol plămânii ciuruiți. Ologu lăsă cârjele să cadă în lături și se așeză pe o buturugă, frecându-și singurul genunchi pe care-l avea. — Vin după noi ? șopti bătrânul, deschizându-și larg ochii goi. La el
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
parcă în silă. Abia atunci, urmărindu-i privirile mute, îl văzu pe Coltuc. Golea se apropie de el. Prin nădragii descheiați, mădularul i se bălăngănea, moale și umed, ca limba unui ogar pe vreme de arșiță. — Ce te uiți, mă ? șuieră Golea, apucându-l de păr. Coltuc se clătină, dar tocmai mâna care-i snopuia părul îl propti să nu cadă. — Lasă-l în pace ! strigă Melania, fără să se poată ridica. Să nu te atingi de el ! Golea îi privi
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
nu știa unde vrea să ajungă cu întrebarea asta, așa că socoti nimerit să nu răspundă. Namila îi puse un deget sub bărbie, ca un vârf de baionetă, și îi săltă capul, să nu-și poată feri privirile. — Latră de foame, șuieră. Putem să te lăsăm acolo, între ei. Și, ca să fie totul clar, o să-ți mânjim turul pantalonilor cu niște sânge de la măcelărie. Sau mai bine îți crestăm palmele și obrajii. Ce zici, te prinzi la o alergare cu câinii, care
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
legală, lângă sula lui Terente ? Sau să aduci vreun popă să-l îngroape, să-l vadă lumea cu mătasea-broaștei la gură ? Săltă sacul pe umăr, ținându-l de băieri. — Să nu care cumva să ieși din casă până mă întorc ! șuieră. Abia frigul care pătrunse prin ușa deschisă o trezi pe Melania. Se ridică greu, ștergându-și lacrimile, netezi fața de masă, de parcă ar fi căutat urmele obrazului fratelui ei, și ridică perna. Odată cu ea căzu din pat și portocala. Se
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
îi erau fălcile de dolofane și lătărețe. Și, ca să fie limpede că amuzamentul se cuvenea doar uneia dintre părți, își apucă bastonul de cauciuc și i-l propti în piept atât de neașteptat, încât fata își pierdu echilibrul. „Auzi, parașuto“, șuieră el, aplecându-se pentru a micșora distanța față de fata ghemuită pe podea, „cei mai buni prieteni ai milițianului sunt bătaia și așteptarea. Pe care vrei să-l cunoști mai întâi ?“. Așa că Rada, privindu-l cum se întoarce la registrul lui
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]