KorAP: Find »[drukola/base=aținti & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...46 47 48 ...72 >

1,798 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586

voce pe care n-o mai auzise de șapte ani și chiar și acum fu ca un cuțit răsucit într-o rană proaspătă, încă sângerândă. Capitolul 18 — Bună, Jack. Carrie stătea în pragul camerei de zi, cu ochii ei negri ațintiți asupra lui Jack. — Mă bucur să te văd. Nu te-ai schimbat deloc. Cu siguranță, ea era cea care nu se schimbase. Își păstrase frumusețea exotică, ochii mari și galeși care străluceau pe chipul ei delicat, pe care tunsoarea ei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
dar lui îi stătea pe limbă să-i spună: „N-o face, tată“, fără a ști ce voia să împiedice de fapt. — Noapte bună, tată, noapte bună ă mamă. Pauza pe care o făcuse spunea totul, dar Carrie, cu ochii ațintiți asupra lui Jack și ușor amețită, nu păru să observe. — Noapte bună, dragule, spuse ea. Nu e minunat că suntem iar împreună cu toții? Ben mormăi ceva nedeslușit, continuând să evite privirea lui Jack, și, ascultător, își duse farfuria la mașina

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

și, prin șanțul pe care l-a croit spaima înaintea lui, sfârâie ca o arătare. Dar ciomegele l-au ajuns; l-au îngrămădit subt un gard. Izbit, sfâșiat, zdrobit, începe iar a urla cu sălbăticie, cu ochii căscați de spaimă ațintiți asupra lumii care-l împresoară și care-l ucide. Gemetele slăbesc înăbușite; sângele năvălește pe gură, iese ca niște flori pe blana albă, printre coaste - și ochii se rostogolesc ca niște globuri crunte, apoi rămân neclintiți, plini de lacrimi și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Pe urmă, după bălțile acestea scăzute, se deschideau deodată marile lunci de sălcii bătrâne, incluzând ochiuri largi și adânci de apă. Mergeam cu pușca în mână, cu ochii ațintiți asupra acestor păduri umede, pline de întuneric și sălbătăciuni, cu urechea ațintită la zgomotele undelor, la freamătul sălciilor. Vedeam zboruri grăbite de rațe, vedeam stârci fâlfâind greoi peste pămătufurile trestiilor, auzeam țipetele găinușilor și ale lișiților, dar eram prea departe de ele. Înțelegeam că am nevoie de un tovarăș, de un vânător

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
lumina. Bătaia copoilor începu iar, acum mai deasă, mai depărtată, la răstimpuri regulate. Pădurarul puse cornul la gură și chemă de două ori, iar pădurea tresări până în depărtări, hăuind. Dintrodată, când nici nu se așteptau, când stăteau numai cu urechile ațintite la bătaia răsunătoare a cânilor, scurt, din tufe dese, cu foșnet iute, răsări o căprioară cenușie, pe picioarele-i subțiri și sprintene. Ca o săgeată trecu pe lângă boier, la cinci pași. Pădurarul tresări. Cuconu Grigoriță se smuci în sus ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
iarbă naltă, într-o adiere de răcoare ce începea să alunge miresmele calde încă ale florilor sălbatice. Capu-i cu ochi negri dintrodată tresări în oglinda apei, la mal. Se lăsă jos, trudită, cu puteri puține. Sta mută cu privirile ațintite spre apă, în tăcerea măreață a codrului. Parcă asculta, parcă se gândea, și din când în când era străbătută de un tremur care-i alerga pe sub piele. Umbra creștea în juru-i. Lucirile de pe vârfuri ale soarelui se șterseseră. Pădurea avea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
jos, pe obraz. —Trebuie să se fi înecat azi, zise moșneagul privind la fața necunoscutului. Mai de mult nu-i... Se așeză pe năsip, alături, și-și scoase pipa. Bulgarul se puse și el jos, fără nici un cuvânt, cu ochii ațintiți spre cursul lin al apei. Noi ce facem acum? zise unul din băietani. Voi duceți-vă până la primărie, răspunse moș Gheorghe. Flăcăuașii se uitau la mort, parcă ar fi vrut să-l întrebe ceva. Oare de unde să fie, moș Gheorghe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
vorbești, moșule? Cum seceră?... Bătrânul nu răspunse. Iar bătrâna, corogită, rezemându-se în coate, se târa, ca o râmă prin lanul fierbinte, prindea mănunchiuri și le tăia cu secerea sclipitoare. Când ne văzu, se opri și, așa cum era, în genunchi, aținti asupra noastră doi ochi triști și tulburi pe un obraz pământiu, zbârcit, chinuit ca o mască. —Ce faci acolo, mătușă? Și abia îi auzirăm răspunsul, gâfâit: — Ia, ce să fac? Secer. Vai de capul meu. De dimineață, de când s-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
femeia aceasta, din când în când, deodată își dezvăluia doi ochi plini de patimă și avea un zâmbet care se deschidea ca lumina unei flori. Nu-mi vorbea, nu mă chema. Dar de multe ori am stat noaptea cu privirile ațintite asupra morilor singuratice care întindeau în cer brațe de schelet; de multe ori am așteptat dintr-acolo, cu fior adânc, cele mai arzătoare ceasuri ale anilor mei de-atunci. O istorie de demult, 1908 Fiorul a apărut prima dată în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mi se pare om rău. Nu, de ce să mă bată pe mine? Dar eu vorbesc de altele; eu nu vorbesc de mine... —Atuncea ce ai? Te văd supărată și slabă... Femeia sta la îndoială, parcă voia să răspundă ceva. Își ațintise în pământ privirile. Apoi deodată tresări: Ia! și se sculă în picioare, naltă și subțirică și intră în casă. De departe, dinspre câșlărie poate, se auzea cornul lui Voinea. Chema prelung - îngâna sunete scurte apoi, și iar tremura într-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
al nevestei pădurarului. Gavril aprinse lumânărica de ceară; bolnavul o cuprinse strâns cu mâna dreaptă, apoi șopti foarte încet: —De-acu rămâne femeia... Cine plânge? - Să-i duci boii și carul... —Bine... Omul avu o zguduire, apoi rămase cu ochii ațintiți în sus, în bagdadie. Obrazul pământiu, ochii triști, i se cufundară ca într-o fumegare: ziua se întuneca încet-încet. —Iertați-mă... șopti el și oftă o dată adânc. De lângă foc, palid, boierul avu o întrebare înceată, tulburată: —Ce-i de făcut

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
frică de dânșii și stătea într-un ungher privindu-i. Câte unul o apuca de șuvița de păr de pe frunte, îi zâmbea, și-i dădea o bucățică de covrig. Atunci îi trecea un fior prin vine și rămânea cu ochii ațintiți la chimirul sclipitor, plin de alămuri, care se mișca înaintea ei. Din când în când intra în casa lui Meer. Se uita la lucrurile curate, la alămurile sclipitoare. Madama Ernestina umbla îmbrăcată bine prin casă și avea două slugi cărora

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-l întreba de ce-a întârziat. —Am stat târziu la cancelarie... șoptea el, lăsându-se pe marginea patului. Pe urmă, m-am mai plimbat cu prietinii... —De ce te duci la cafenea?... întreba fata, privindu-l cu teamă. El răspundea îndată ațintindu-și asupra ei ochii mari, negri: N-am fost la cafenea... Ce să fac acolo?... Îndată ce-am scăpat de ei - am așteptat o leacă să se facă sară, și întins la tine am venit... Nu te-a văzut nimeni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
din proaspăt încârlionțați, li se scutură prea cu grabă, și că prea din fugă atingeau tablele sfinte bătute în ușorul ușii... Parcă o jale o cuprindea văzându-se așa de înstrăinată între ai săi. Apoi uita totul, rămânea cu ochii ațintiți în necunoscut, și se înfiora gândindu-se la dragostea ei, la patima iute care năvălise în ea ca un vânt de nebunie. Abia aștepta sara, nu-și găsea astâmpăr; n-asculta nici glasurile care o întrebau, nici nimic, intra în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
îngâna: — Ce ți-i de cap, fată? Unde te duci? Am să te spun lui tatu-tău și are să fie rău de tine... Fata încrunta sprâncenele fără să răspundă, se dezbrăca repede și se înghemuia într-un colț, cu ochii ațintiți în tavan. Iar maică-sa murmura somnoroasă: — Mi se pare că umbli pe drumuri rele!... Spune macar unde ai fost... Tu ai să dai de dracu... Ce-aveți cu mine? dați-mi pace! Am fost și m-am plimbat... răspundea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Ovreica închise ușa în urma ei, se apropie de pat, unde Tudorița, ghemuită, zvârlită ca de un vânt de spaimă, tremura. Ce este? ce ai? întrebă Reiza, apucând mâna rece a fetei. Tudorița începu să plângă încet, cu jale, și-și aținti ochii asupra vecinei. —Vai, madamă Reiză, am să mor... am să mor!... O clipă se liniști; apoi se strânse cu genunchii la gură; și ca subt o lovitură de fulger se întinse și iar izbucni într-un țipăt de groază

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Lehuza nu zicea nimic. Auzea cum umblă pași împrejurul ei, căci toate simțurile i se deșteptaseră, ațâțate; dar nu se întorcea să vadă ce se petrece în casă; simțea ceva cald lângă piept și începu să se gândească cu ochii ațintiți în tavan la tovarășul năcazurilor ei, pe care avea să-l crească dânsa, să-l ridice, să-l facă om, în lumea aceasta a suferinții. Nu văzu nici una din figurile vecinelor, românce, ori ovreice, n-auzi nici glasurile lor tânguitoare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
om, în lumea aceasta a suferinții. Nu văzu nici una din figurile vecinelor, românce, ori ovreice, n-auzi nici glasurile lor tânguitoare, șoptite: Eu, drăguță, să fiu ca tine, m-aș duce și i-aș lăsa plodul la ușă... Ea își ațintea mintea la duioase icoane dintr-un trecut depărtat; apoi, ca-ntr-un painjeniș de lacrimi, vedea înainte candela și iconița afumată, și toate hotărârile, îndoielile și mângâierile nădejdii o cercau... VItc " VI" În vremea asta Haia Sanis nu voia să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
la ochi... așa-i legea... Ș-are să cânte muzica, și toți prietinii au să bată din palme. Iar tu ai să te așezi sub cort de matasă cu feciorul Căprarului... Fata se ghemuise în fundul patului; parcă nu-l asculta; dar ațintea asupra lui priviri veninoase care luceau în umbră. Sanis porni apoi cu cizmele-i uriașe prin noroiul uliții; porni îngânând moale pe nas cântecul nunții. În urmă-i Haia își lăsă capul pe genunchii ridicați și începu să plângă. Rifca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
împresurau. Cu păcatul ei, era ca o nemernică râmă, în pulberea drumului. Frigurile nopților de vară pieriră; ca într-un vânt de groază își simți inima. Acuma poate să vie... acuma poate să vie tata să mă ucidă!... și-și ațintea ca o nebună ochii spre măciuca de alamă din firida sobei. Iar maică-sa, înlemnită, nici nu putea să plângă. Asta era spaima ei cea mare. De asta se temuse chiar din cea dintăi clipă; spaima asta îi încleștase de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
el? De ce-ai sfârșit așa degrabă? Credeam că vii mâni... Ce ai tu de tremuri și-ți clănțănesc măselele? vorbi jupitorul ș-o clipă o privi cu grijă. Apoi își aduse aminte de întâmplările lui și zâmbi, cu ochii ațintiți asupra unei icoane ce i se așezase numai lui înainte. Ce răspuns mi-a dat rabinul? întrebă el, și se așeză pe un scaun, cu gust de vorbă. Mai întăi și mai întăi a venit la mine un credincios, unul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
aprindă un foc de ciucalăi. Când bătrânul și Niță intrară, ea își scoase capul de sub horn. Întoarse ochii și rămase mirată în fața străinului. Fără voie își pături fusta de cit și cămașa de pânză, apoi zâmbi: Bună ziua... zise Niță Lepădatu ațintindu-și ochii asupra ei. —Mulțămim dumnitale, bădică... Moș Nastase căuta după ușă cofa. Bătu în ea cu vârful opincii. Zise repede, cu glasu-i ascuțit: —Așa... hm! fată mare... și cofa goală!... Pune mâna pe cofă, Marghioliță, și adă apă rece

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Barbă, să-ți uzi o leacă fluieru... Să-mi cânți cum știi dumneata... Ți-oi cânta, de ce nu?... răspunse gros Gheorghe Barbă din fundul bordeiului. Urmă o vreme de liniște. Faliboga privea în pământ. Apoi deodată ridică capul și-și aținti ochii arzători spre ușă. —Ai venit, Iano? strigă el cu glas mare. Ușa se deschise. Intră o femeie scundă și voinică, roșcovană la față și cu sprâncenele puternice. Își aruncă din cap sacul cu care se apărase de ploaie, se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
iubit o copiliță Cu milă și cu credință Și pentru durerea me Mă dădui în crâșm-a be!... Băui azi și băui mâne, Băui patruzeci de zile... ........................... Băui prețul murgului N-aflai gustul vinului... Cu glasul răgușit și cu ochii arzători ațintiți asupra Ianei, Faliboga mai mult rostea trăgănat decât cânta. Bău iar cu sete o cană de vin, după aceea strigă cătră Niță Lepădatu: —Măi Niță, măi prietine! vezi tu pe muierea asta?... Eu cu dânsa am hoțit, măi! Câte ape

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
fi!... Iona se întoarse spre vataf și-l privi pieziș, cu sprâncenele puțin încruntate. —De ce zici tu vorba asta, Sandule? —Hei, Iano, hulubița asta-i pasere de târguri - ș-are să desfacă pe boier de pustietățile noastre... Iana nu răspunse; își aținti ochii arzători asupra săniei care venea domol acuma; privi lung obrazul trandafiriu învăluit în blănuri al cucoanei celei tinere; după aceea se trase în dosul lui Faliboga și se învăli mai bine în cojocu-i de berbec. Om vedea și noi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]