KorAP: Find »[drukola/base=accepție & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...46 47 48 ...66 >

1,632 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

puțin studiat la nivelul organizării discursului, însă acest tip de studiu poate oferi date importante despre justificările pragmatice și rațiunea de a (co)exista a sistemelor gramaticale acuzative și ergative. Există cel puțin două accepții diferite ale ergativității discursive: în accepția cea mai frecventă, ergativitatea discursivă este un fenomen esențial pragmatic-informațional, care are în vedere introducerea topicului, numărul de propoziții dintre prima mențiune a topicului și următoarea sa apariție, numărul propozițiilor în care se poate propaga topicul (Dixon 1987: 5), dar

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Ergativitatea la nivel lexical și semantic Dixon (1987: 5) menționează, între tipurile de ergativitate, și pe cea manifestată la nivelul unităților lexicale. Acest tip de ergativitate nu poate fi pus pe aceeași treaptă cu ergativitatea morfologică sau cu cea sintactică. Accepția lexicală a termenului ergativ, prezentă la Halliday (1967)44, la Lyons (1995 [1968]), la Anderson (1968)45, la Keyser și Roeper (1984)46, apoi la Burzio (198147, 198648) și la Pesetsky (1982)49, este combătută de Dixon (vezi infra, 4

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
198648) și la Pesetsky (1982)49, este combătută de Dixon (vezi infra, 4.2.). La acești autori, verbe ergative sunt considerate cele numite ambi-tranzitive (Dixon 1987: 5), adică acelea care pot fi folosite atât tranzitiv, cât și intranzitiv. Pentru această accepție a termenului, fiecare limbă dispune de ergativitate, în măsura în care dispune de verbe tranzitive cu pereche intranzitivă și de verbe cauzative. Acest fenomen a fost descris ca alternanță cauzativă − vezi Capitolul 3, 5. Kibrik (1987: 137) arată că limbile a căror gramatică

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
intranzitiv. Din această perspectivă, autorul analizează situația limbilor daghestaneze, ajungând la concluzia că, din punct de vedere sintactic, unele limbi sunt neutre la trăsăturile actanților (cel mai frecvent), iar altele se bazează pe o clasificare a proceselor semantice. 4. DEFINIȚII, ACCEPȚII, EXTINDERI ALE TERMENULUI ERGATIV(ITATE) Inițial, termenul ergativ (< gr. ergon 'muncă, datorie', apud Van de Visser 2006: 6) a fost folosit pentru a denumi cazul care marchează subiectul verbelor tranzitive, prin contrast cu alt caz, absolutivul, care marchează subiectul verbelor

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
ACTIV PASIV Tchekhoff (1979: 74). 4.2. Alte utilizări ale termenului ergativ După ce propune o definiție foarte clară a ergativității (cu cele două forme de manifestare, la nivel morfologic și la nivel sintactic), Dixon (1994: 18−22) înregistrează și alte accepții, mai mult sau mai puțin potrivite, ale termenului ergativ. Termenul ergativ a fost folosit, în mod nefericit, de Halliday (1967) pentru a denumi subiectul unei construcții ca The officer marched the soldiers ' Ofițerul i-a pus pe soldați să mărșăluiască

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de structuri, intranzitivă și tranzitivă, de tipul The stone moved 'Piatra s-a mișcat' și John moved the stone 'Ion a mișcat piatra', în cea de-a doua structură John fiind subiectul ergativ (vezi și supra, 3.4.). O altă accepție, combătută de Dixon, este cea lexicală (vezi supra, 3.4.), în care ergativ și cauzativ sunt termeni sinonimi. La Burzio (1981), Pesetsky (1982), Pullum (1988)55, termenul ergativ este folosit în legătură cu perechile John opened the window 'Ion a deschis fereastra

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
well ' Rufele s-au spălat bine', faptul că, în cea de-a doua construcție, O devine S fiind considerat o manifestare a ergativității, și nu ceea ce este de fapt, adică un mecanism sintactic asemănător pasivizării. Termenul ergativ apare cu o accepție diferită de a lui Dixon la Delancey (1981) și Tchekhoff (1980)56. La acești autori, ergativitatea presupune numai ca marcarea poziției sintactice A să fie diferită de marcarea argumentului S, fără a fi necesar ca S și O să fie marcate

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
autori, ergativitatea presupune numai ca marcarea poziției sintactice A să fie diferită de marcarea argumentului S, fără a fi necesar ca S și O să fie marcate la fel (vezi supra, 4.1.3.). Având în vedere, pe de o parte, accepția dată de Dixon fenomenului ergativității, și, în special, statutul cazului ergativ în limbile în care acesta există, anume acela de caz specializat pentru marcarea agentului acțiunii, și, pe de altă parte, criticile pe care Dixon le aduce folosirilor improprii ale

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
acuzativ. Este evident faptul că, în sintagma verb ergativ (adică verb intranzitiv cu subiect nonagentiv), semnificația termenului ergativ este total opusă semnificației aceluiași termen din sintagma caz ergativ (cazul specializat pentru marcarea agentului). 4.3. Cazul ergativ în teoriile localiste Accepția cazului, în general, și a cazului ergativ, în special, este diferită în studiile tipologice și în teoriile de tip localist. Acesta este motivul pentru care ceea ce înțeleg localiștii prin ergativ face obiectul unei prezentări separate. Prezentarea accepției localiste nu este

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
în teoriile localiste Accepția cazului, în general, și a cazului ergativ, în special, este diferită în studiile tipologice și în teoriile de tip localist. Acesta este motivul pentru care ceea ce înțeleg localiștii prin ergativ face obiectul unei prezentări separate. Prezentarea accepției localiste nu este o chestiune de inventar, ci constituie un punct de plecare, o explicație și pentru una dintre accepțiile din studiile de sintaxă și de semantică 57, care asociază ergativul cu agentul acțiunii, înțeles în sens larg. Dintre aceste

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
teoriile de tip localist. Acesta este motivul pentru care ceea ce înțeleg localiștii prin ergativ face obiectul unei prezentări separate. Prezentarea accepției localiste nu este o chestiune de inventar, ci constituie un punct de plecare, o explicație și pentru una dintre accepțiile din studiile de sintaxă și de semantică 57, care asociază ergativul cu agentul acțiunii, înțeles în sens larg. Dintre aceste teorii, o atenție specială va fi acordată celor formulate de L. Hjelmslev (1972 [1935]) și de J. M. Anderson (1971

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cele două structuri, iar în Capitolul 2 (6.) mă voi ocupa în detaliu de relația sintactică dintre ergativ și pasiv. 5.1. Definiția pasivului Dixon (1994: 146) arată că termenii pasiv și antipasiv sunt folosiți în studiile lingvistice cu diferite accepții. Pentru a elimina confuzia frecventă dintre ergativ și pasiv, Dixon prezintă mecanismul pasivizării: (a) funcționează la nivelul structurilor tranzitive, pe care le transformă în structuri intranzitive; funcția de detranzitivizare a pasivului a fost subliniată și de Givón (1981: 168)63

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
pasivul este definit prin raportare la agent și pacient, reprezentând deci promovarea pacientului și marginalizarea agentului, atunci nu există pasiv în limbile ergative. Palmer analizează definiția pasivului (foarte laxă) dată de Shibatani (1985)64: pasivul reprezintă defocalizarea agentului. În această accepție, există pasiv în unele limbi ergative, de exemplu în eschimosă; dacă apar asemenea trăsături, limba are și caracteristici de tip acuzativ. Palmer (2007 [1994]: 172) derivă din ipoteza lui Shibatani următoarele caracteristici suplimentare ale pasivului: implică nemenținerea agentului, din motive

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
adăugat este diferit (destinatar, beneficiar, direcție, instrument vs cauză, agent) și că există scenarii istorice conform cărora aplicativul și cauzativul ar avea o sursă comună. 6.3. Există antipasiv în limbile acuzative? Răspunsul la această întrebare depinde foarte mult de accepția dată antipasivului. Părerile cercetătorilor sunt împărțite. Cei mai mulți susțin că există structuri antipasive și în limbile acuzative, așa cum există pasiv în limbile ergative (vezi supra, 5.3.). Creissels (2004a) arată că antipasivul apare în special în limbile ergative, dar există și

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
discursivă să conteze, dar subiectul este foarte puțin cercetat până acum; ergativitatea lexicală − considerată o inadvertență terminologică de către Dixon −, se manifestă la nivelul unităților lingvistice ale majorității limbilor, deci nu reprezintă un criteriu de clasificare a limbilor. În discuția despre accepțiile termenului ergativitate (vezi supra, 4.), am insistat în mod special asupra cazului ergativ în teoria localistă, deoarece în acest domeniu trebuie căutată originea unei înțelegeri diferite a ergativului (criticată de Dixon) prezentă la autori ca Lyons, Halliday, Burzio etc. (vezi

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
folosire are anumite consecințe morfologice, sintactice și semantico-discursive. Mecanismul complementar antipasivului este aplicativul (vezi supra, 6.2.), prin care se poate introduce un complement în structura sintactică, modificându-se totodată și forma verbului. Se poate vorbi de existența antipasivului în accepția "tare" a termenului numai pentru foarte puține limbi acuzative, de cele mai multe ori mecanismele asemănătoare antipasivului (ștergerea obiectelor nespecifice și variația complement direct/complement prepozițional) nefiind asociate cu o schimbare în forma verbului. În ultima secțiune (7.) am avut în vedere

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Agent este atribuit de verb obiectului logic; rolul Temă/Pacient este atribuit de predicat subiectului logic. Marantz numește limbile cu morfologie ergativă limbi nominativ-acuzativ cu marcare de tip (b). Limbile ergative sunt deci numai cele care se supun generalizării (b). Accepția autorului asupra ergativității este, prin urmare, strict sintactică, bazată pe roluri tematice asociate anumitor relații sintactice. Adoptarea acestei teorii ar presupune reanalizarea sistemelor lingvistice considerate ca fiind ergative, deoarece limbile ergative numai la nivel morfologic nu răspund la criteriile propuse

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de tip acuzativ. În privința relevanței noțiunii subiect pentru descrierea limbilor ergative, părerile lingviștilor sunt împărțite. De exemplu, Comrie (1973: 242; 1989: 104) este de părere că folosirea noțiunilor subiect și obiect e utilă pentru descrierea limbilor ergative, iar lipsa unei accepții comune a subiectului printre lingviști este determinată mai ales de analiza construcțiilor ergative. În schimb, Levin (1983: 13) susține că noțiunile subiect și obiect din limbile acuzative nu coincid cu opozițiile relevante pentru fenomenele de ergativitate, în aceeași direcție mergând

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
acțiunii, dacă există un agent (situația din dyirbal demonstrează că agentivitatea nu e o condiție necesară pentru a fi subiect); reprezintă direcția imperativului; (d) proprietăți de dominanță: subiectul este imediat dominat de nodul S(entence) − nodul flexiunii propoziției (I, în accepția curentă). Dixon (1994: 111) arată că pentru limbile acuzative, subiectul este acel nominal susceptibil de a fi agentul care inițiază și controlează o activitate. De obicei, este obligatoriu. Primește cazul nemarcat și se poate acorda cu verbul. Este pivot pentru

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Hill și Roberge (2006: 7−8) susțin că ideală este dubla abordare: tranzitivitatea este determinată de configurația locală a verbului (structura vP), configurație care trebuie să interacționeze cu semantica internă a verbului. Pană Dindelegan (2003a: 103) prezintă trei tipuri de accepții ale tranzitivității, cuprinzând și concepția tradițională: (a) trăsătură lexico-sintactică a verbelor/a predicatelor, constând în necesitatea complinirii semantice printr-un obiect; (b) trăsătură strict sintactică, manifestându-se prin capacitatea de apariție a verbului în contextul unui obiect direct, context specificat

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-se prin capacitatea de apariție a verbului în contextul unui obiect direct, context specificat prin mărci proprii fiecărei limbi; (c) trăsătură logico-semantică actanțială/argumentală, constând în capacitatea verbului/predicatului de a apărea într-o configurație cu doi actanți. Comună acestor accepții − subliniază autoarea − este capacitatea verbului/predicatului, în calitate de centru de grup, de a-și asocia două grupuri nominale, dintre care unul este așezat obligatoriu în poziție de subiect. Această accepție strict sintactică este legată de teoria complementelor directe sau indirecte (Blinkenberg

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de a apărea într-o configurație cu doi actanți. Comună acestor accepții − subliniază autoarea − este capacitatea verbului/predicatului, în calitate de centru de grup, de a-și asocia două grupuri nominale, dintre care unul este așezat obligatoriu în poziție de subiect. Această accepție strict sintactică este legată de teoria complementelor directe sau indirecte (Blinkenberg 196050) care vin să completeze verbul. Aceste trei tipuri de definiții pot reflecta și situația din limbile ergative, din moment ce nu se face referire la rolul semantic al subiectului și

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
schimbare de stare. Ca urmare a unei abordări strict sintactice, analiza nu dă seamă de distincția dintre pasivul cu se și verbele ergative reflexive, punct asupra căruia autoarea va reveni în studii ulterioare. 2.3. În DSL sunt prezentate diversele accepții ale termenului ergativ (în concepția morfologică asupra cazului, în teoria localistă, în clasificarea tipologică a limbilor). De la acestea, termenul s-a extins la verbe și construcții din limbi care nu cunosc cazul morfologic ergativ, denumind clasa de verbe intranzitive caracterizate

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
direct. Autoarea arată că efectul cauzativizării este "dereflexivizarea" verbului, manifestată prin ștergerea mărcii reflexive. Verbul ergativ este definit (Ușurelu 2005a: 51) ca fiind un verb biactanțial, care se combină obligatoriu cu un actant subiect și cu un actant obiect. În accepția autoarei, în cazul unei perechi de tipul Vântul împrăștie norii/ Norii se împrăștie, primul este verbul ergativ, iar al doilea, verbul eventiv (Ușurelu 2005a: 156). Folosind drept criteriu sistemul tradițional de diateze, Ușurelu (2005b: 37) distinge trei clase de ergative

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
a amorți), psihologice (a enerva), de percepție (a răsuna, a scârțâi) și de mișcare (a alerga, a balansa). Definiția și clasificarea propuse de Ușurelu (2005a,b) urmează linia lui Lyons, cu influențe din teoria localistă, îndepărtându-se destul de mult de accepția curentă dată verbelor ergative (inacuzative). Ușurelu (2005a: 156−157) explică existența perechilor de verbe prin cauzativizare (intranzitivul cu formă reflexivă este derivat de la verbul tranzitiv, iar intranzitivul cu formă nereflexivă este bază pentru derivarea tranzitivului), însă nu face precizări despre

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]