1,202 matches
-
nici ateu: și chiar asta e drama noastră, a tuturor, inclusiv a teologilor, că nu putem fi nici una, nici alta”. Prezența și demolarea lui D-zeu, dispun de același volum de indeterminare în textele autorului - D-zeu e loc al antinomiilor: binecuvăntare și blestem, nimic și tot... „eu trăiesc printre contradicții, care mă împiedică să ader la o doctrină oarecare”. Cioran nu este „grafocrat”, luciditatea îl constrănge să înțeleagă că „scrierea nu are esență sau valoare proprie, fie ea pozitivă sau
Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Cosmin Oproiu () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2287]
-
premise. Mai întâi apriorismul ontologic dominant în modelul literaturii. Conform acestui model, literatura este o matrice de universalii sau de disponibilități genetice, coexistente ab initio și preexistente tuturor actualizărilor istorice selective. Un principiu al tensiunii polare ordonează matca originară astfel încât antinomiile de bază ale structurii lexicale portante opun periodic în cursul istoriei literaturilor sacrul și profanul, scrisul și oralitatea, autonomia și heteronomia ș.a.m.d. Opțiunile fundamentale ale lui M. sunt nominaliste, literale și culturale. Mai exact, autorul se ocupă exclusiv
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288040_a_289369]
-
și, în prelungirea lui, Renașterea lucrează cu accepții mult mai diferențiate de literatură. Raportul de forțe din interiorul configurațiilor conceptuale se schimbă constant, făcând mai evidentă dinamica sensurilor. Două fisuri esențiale devin net vizibile acum în matricea universaliilor. Una este antinomia dintre normă și originalitate, cealaltă produce denivelări cronologice ce își vor afla debușeul în polaritatea vechi-nou. Prin breșa formată, conștiința istoricității pătrunde în câmpul literelor, antrenându-l în mecanismul dialecticii actual-perimat și supunându-l mareelor ciclice ale revizuirilor valorilor. Față de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288040_a_289369]
-
enigme dezlegate, urmată de Hărnicel și Lenevici (1981). Incluse în volumul Oglinzile apelor și ale nisipurilor (1985), câteva scurte povestiri despre legendele Jiului și ale Dunării și despre „tainele” acestor ape „potopitoare” îmbină repetitiv spiritul civic în formula simplistă a antinomiilor cu amuzamentul „istoriilor cutezătoare”. SCRIERI: Ceasul privighetorii, București, 1967; Ochiul fără timp, București, 1969; Fântâna Goleștilor, București, 1971; Rapsodii pentru Republică, București, 1972; Licurici pentru pitici, București, 1975; Pană-Albastră în expediția neterminată, Craiova, 1975; Teiul fără somn, București, 1976; Piatră
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290447_a_291776]
-
întors definitiv pagina nostalgiei și a căutării de paradisuri pierdute pentru a încerca să înțeleagă lumea așa cum este ea. Viziunea conservatoare a moștenirii culturale, reificată de cuvântul "tradiție", a favorizat o concepție prea simplă a schimbării sociale, în termeni de antinomii (tradiție/modernitate). Noi știm astăzi că rare sunt locurile din lume unde se poate afirma o autohtonie autentică, că etnicitatea este mai mult o relație decât proprietatea unui grup, că economia de piață și instituțiile de stat nu sunt incompatibile
Antropologia by Marc Augé, Jean-Paul Colleyn [Corola-publishinghouse/Science/887_a_2395]
-
a apropiat de Stéphane Lupasco sau de Cioran și ei niște meteci torturați de "conștiința nefericită" -, sau de disidenții suprarealismului, în frunte cu Antonin Artaud, alături de care, la fel de vehement, sărac și mîndru, bîntuia pe străzile Parisului, alegînd să-și trăiască antinomiile pînă la capăt și să-și ardă sufletul în flacăra albă a unei pasiuni atît de puțin franțuzești (cu excepția lui Baudelaire și a lui Rimbaud). Revolta sa împotriva diktat-ului rațiunii l-a făcut, la rîndul său, să ia în derîdere
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
ca "strănut al spiritului" care nu se explică? Imaginea cioraniană îl descrie bine pe autorul ei, un paradox viu el însuși, ce se pune în scenă printr-o serie de auto-comentarii, unele mai derutante decît altele: "Sunt contradicția absolută, paroxismul antinomiilor și limita tensiunilor ; în mine, totul e posibil..." (CD), sau, "un idolatru al îndoielii, un sceptic în fierbere, un fanatic fără credință, un erou al fluctuației". (S) Dacă am evocat dintru început aceste două figuri majore ale literaturii române și
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
figurat ale cuvintelor, iar unele chiar aporetice, construite pe modelul scolasticii medievale (de pildă: Dacă astăzi sunt zero grade și mîine va fi de două ori mai cald (sau mai frig!), cîte grade vor fi mîine?"). Crescut în dinamica acestor antinomii ce irigă atît folclorul încă productiv, așa cum spuneam -, cît și imaginarul cultivat, Cioran este, poate, el însuși înșelat de această portiță de ieșire gnoseo logico-lingvistică care este expresia paradoxală: "Doar gîndul la Dumnezeu mă mai ține în picioare", iar ceva
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
publicat în revistele „Dilema”, „Transilvania”, „Secolul 20” și „Sfera politicii” în perioada 1994-1996. Impresionând în primul rând prin calitatea stilului, în care concizia și acuratețea terminologică se combină în mod fericit cu paradoxul și formularea fulgurantă, memorabilă, eseurile abordează principalele antinomii ale gândirii și culturii europene: intelect activ/intelect contemplativ, tradiție/modernitate, sacru/profan, Imperium/Sacerdotium și, mai ales, binomul Orient/Occident, așa cum apare acesta din perspectiva relației dintre ortodoxie și catolicism. SCRIERI: Le Rire des Pères. Essai sur le rire
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285528_a_286857]
-
Izolat de mediul cult din Roma, părăsind teribilismul și narcisismul tinereții, se maturizează prin suferință și însingurare. Drama lăuntrică, provocată de perceperea dureroasă a spațiului și a timpului, se convertește în cunoaștere. Tomisul și Roma devin axe polare care ilustrează antinomia dintre real și imaginar. Dacă în prima parte a exilului, Tomisul era un ținut al tristeții prezente, iar Roma un tărâm al fericirii pierdute, în partea a doua a exilului, această polarizare începe să se inverseze. Tomisul devine treptat un
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
critice selective A. Studii critice George, Al., În jurul lui E. Lovinescu, Editura Cartea Românească, București, 1975. Gheorghiță, G., "Sburătorul". Revista și cenaclul, Editura Minerva, București, 1976. Holban, Ioan, Proza criticilor. Lovinescu. Ibrăileanu, Editura Minerva, 1983. Mihăilescu, Florin, E. Lovinescu și antinomiile criticii, Editura Minerva, București, 1972. Negoițescu, Ion, E. Lovinescu, Editura Albatros, București, 1970. Petrescu, Camil, Eugen Lovinescu subt zodia seninătății imperturbabile, Caietele Cetății literare, f.a. Sasu, Aurel, Eul suveran paradigme lovinesciene, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976. Simion, Eugen, E. Lovinescu, scepticul
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
o dimensiune tragică. Iubirea și moartea, pruncul ca speranță, ca viitor increat devin teme obsedante, într-o tensiune perpetuă, stranie: „Să alergi printre meri/ cu moartea pe buze/ spune-mi iubito/ cine-o ar mai putea face?” (Orpheu). Prin această antinomie structurală - sete de viață, bucurie, senzualitate vitală, voință de creație și conștiința sfârșitului apropiat - lirismul lui P. își află limita cea mai înaltă a expresiei. Apărut postum, Elogiul înțelepciunii (1979) e dominat de o tonalitate testamentară, apăsătoare și monocordă. Vibrația
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288921_a_290250]
-
sistem de drept conflictual la altul (așa încât armonia juridică internațională tot nu este astfel plenar asigurată, lăsând pe de o parte faptul că o soluție națională lex contractus, prin "localizarea" contractului ignoră ex hypothesis exigențele proprii situației "internaționale", aceasta fiind antinomia organică a metodei dreptului conflictual/internațional privat, care mobilizează la demersul dreptului substanțial uniform pentru raporturile cu elemente de extraneitate). Formulele de calificare propuse cunosc o mare diversitate; s-a avansat astfel un criteriu economic, după care trebuie calificat drept
[Corola-publishinghouse/Science/1527_a_2825]
-
Tratatul de aderare este concepută ca soluții alternative în momentul inițial din care una este avută în vedere a fi principală, iar cealaltă subsidiară și interimară, și până la urmă, ca soluții cumulative, având drept convergență realizarea aderării; ca segmente în antinomie care fac parte dintr-un întreg și care asigură rezultatul avut în vedere aderarea. Drept urmare, Tratatul de aderare a intrat în vigoare în baza Actului, dar această soluție este concepută ca una interimară, întrucât după ce se va fi produs intrarea
[Corola-publishinghouse/Science/1527_a_2825]
-
asupra identității sunt: cultură ereditate, structură acțiune, colectiv individual, afectivitate cogniție, intern extern. "Programați" în a susține și justifica ontologii, mulți sunt atât de atașați de principiul diviziunii, categorizării, clasificării, încât în loc să se oprească și asupra complementarităților paradigmatice doar accentuează antinomiile. Mulți uită atunci când se înregimentează într-o tabără sau alta a susținătorilor unei epistemologii că explicațiile sau interpretările partizane nu sunt decât fragmentare și că absolutul lor e iluzoriu, pentru că o cale spre cunoaștere este doar atât, o cale. Consecința
by Horaţiu Rusu [Corola-publishinghouse/Science/1049_a_2557]
-
mod curent în teoriile sociale ale identității sub denumirea generică de constructivism și care postulează că existența sau realitatea este produsă de conștiințele individuale; identitatea apare ca produs al sinelui, ca reprezentare independentă existentă în și prin conștiință. 9 Aceeași antinomie, se regăsește într-o formă mai familiară probabil pentru unii în sintagma "nature vs. nurture" sau, încă de la începuturile analizelor dedicate culturii, în dezbaterea Ratzel Bastian: temelia culturii se află în afara conștiinței, în relația cu mediul geografic versus spiritul omenesc
by Horaţiu Rusu [Corola-publishinghouse/Science/1049_a_2557]
-
arsenalul scriptural, pentru a nuanța, infinitezimal, situarea cazurilor în noile date conjugale. Totul, evident, într-un climat de uluitoare facilități moderne. (Inaccesibile, vai, nouă, aici, mai ales într-o materie atît de gingașă.) Dacă tot se vorbește de irelevanța unei antinomii stînga/dreapta, atunci Vadim a dat magistrala lovitură, uitînd pur și simplu de stînga lui (ceaușistă) și plasîndu-se, voios, într-o dreaptă (extremistă). Ce vreți, se plictisise și el! Schimbarea cum bate vîntul. De la răsărit. De la apus. A pictat, o
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
a dictaturii judicativului. Sensul propriu-zis formal al adevărului, așadar preeminența formală a enunțului judicativ (originar), poate ieși în evidență în acele împrejurări. Modernitatea face posibile anumite reacții anti-judicative pe linia identității, toate însă încadrate judicativ-constitutiv. Kant, de exemplu, va semnala antinomiile, paralogismele, amfibolia conceptelor metafizicii, legate, toate, de felul în care a fost croită această "știință". Însă reconstrucția "critică" propusă de el prin proiectul metafizicii-știință rămâne, în liniile ei fundamentale, judicativă, nedepășind condițiile expuse mai sus. Kant tematizează în filosofia sa
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
a face cu aparența (transcendentală), în sensul că îi limitează constituirea, iar cea din sistemul logicii-organon cu aparența logică, în sensul că o produce ca atare, cea dintâi este concepută de Kant după schema celei aristotelice, pornind de la terminologie ("paralogism", "antinomie", "teză" etc.) și sfârșind cu structura logică a argumentelor dialectice (structura paralogismului și circumscrierea sa local-epistemică; structura logică aporematică: teză antiteză etc.). E drept că dialectica transcendentală nu poate lucra regulativ decât dacă își asumă, "critic", anumite limite și își
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
paralogismului și circumscrierea sa local-epistemică; structura logică aporematică: teză antiteză etc.). E drept că dialectica transcendentală nu poate lucra regulativ decât dacă își asumă, "critic", anumite limite și își recunoaște capcanele în care își poate trimite operațiile, adică raționamentele. Paralogismul, antinomia și idealul rațiunii pure exprimă tocmai operațiile raționale prin care este produsă aparența, aproape într-un mod "natural", și doar scoaterea la iveală a sensului lor face cu putință operarea rațională regulativă.102 Dintr-o anumită perspectivă, este vorba aici
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
instrument (organon), adică în sens constitutiv, produce aparență. Întregul spațiu al metafizicii este ocupat de producții dialectice, adică de o cunoaștere aparentă. Kant încearcă să transforme în așa fel dialectica ce a produs, până la el, cunoaștere aparentă (prin paralogism transcendental, antinomii ale rațiunii și prin idealul rațiunii pure) într-un fel de cod de disciplină a folosirii și stabilirii semnificației unor tipuri de judecăți (cele transcendente, al căror obiect, de fapt, este transcendent, dar prezentat ca și cum ar fi un "fenomen", ceva
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sine. Într-un fel, sursa veritabilă a cunoștinței aparente este reprezentată atât de intelect, cât și de rațiune. Dar în vreme ce intelectul produce aparență prin amfibolia transcendentală, care confundă un obiect al intelectului cu un fenomen, rațiunea produce aparență prin paralogisme, antinomii, "idealul rațiunii pure", tipuri de raționamente care alcătuiesc împreună condițiile de posibilitate ale unei "lumi aparente", nu doar ale cunoașterii aparente. În privința operațiilor propriu-zise de constituire a aparenței și a raporturilor sale cu fenomenul, demersul de față trebuie să-și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de discurs, anume cel din parte a doua; important pentru demersul de față este faptul că aceste raționamente conchid asupra necondiționatului pornind de la condiționat: de aici încadrarea lor sofistică și aparența în cunoaștere pe care ele o creează. Paralogismul transcendental, antinomia rațiunii și idealul rațiunii pure, singurele forme posibile ale raționamentului dialectic, conduc spre necondiționat. Cum a apărut acesta? Ce rost are el în proiectul lui Kant, care încearcă să facă ordine în spațiul cunoașterii veritabile? Pentru a răspunde la astfel
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
transcendentale (conceptele pure ale rațiunii) nici la lucrurile însele, nici la reprezentările acestora în intuițiile sensibile, ci numai la conceptele intelectului etc. Ce se întâmplă dacă încălcăm aceste reguli-interdicții? Se constituie aparența (transcendentală), deoarece conceptele devin amfibolice, Ideile constituie paralogisme, antinomii etc.; înfrânarea cognitivă presupune, după cum se vede, comparația: între ceea ce corespunde regulilor (principiilor etc.) și ceea ce se abate și trebuie respins; nerespingerea așa-ziselor cunoștințe despre lucrurile în sine constituie, totuși, "regula" dialecticii tradiționale, socotește Kant, iar exemplul acesta ar
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
unui "aparat" logic prin care se creează aparența. Tocmai pentru că prin paralogismele raționale eul apare ca fiind altceva decât este cu adevărat: anume el este o simplă "conștiință" de sine, susține Kant, iar nu o substanță (simplă etc.), pentru că prin antinomiile raționale noumenul este luat drept fenomen și pentru că prin idealul rațiunii pure "obiectul în Idee" apare ca obiect al experienței, aparența "se constituie", dar, aparență fiind, nu în modul fenomenal, adică prin timporizare (prin intervenția timpului cu cele trei ipostaze
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]