4,169 matches
-
King este, din acest motiv, ambiguă și duplicitară: nu-și face scrupule să răspundă semnalelor ei amoroase, dar în același timp nu cade în eroarea de a deveni complice la debarasarea de cadavrul pe care-l abandonase pe balcon. Aparté-ul detectivului nu lasă nici o umbră de îndoială în acest sens: „M-am întrebat dacă e chiar atât de proastă încât să-și închipuie că am s-o ajut să scape de cadavru”. Cei cinci mii de dolari oferiți nu reprezintă pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
Novel, scris în 1949, Chandler dăltuiește în piatră o cerință pe care, în ultima sa scriere, o încalcă de mai multe ori: Întâmplările amoroase slăbesc întotdeauna romanul polițist pentru că introduc un tip de suspans care intră în contradicție cu eforturile detectivului de a rezolva problema. În nouă cazuri din zece, sunt eliminați în felul acesta cel puțin doi suspecți folositori. Singura întâmplare amoroasă eficientă este aceea care-i provoacă detectivului o suferință personală - una pe care o resimți, totodată, instinctiv, drept
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
introduc un tip de suspans care intră în contradicție cu eforturile detectivului de a rezolva problema. În nouă cazuri din zece, sunt eliminați în felul acesta cel puțin doi suspecți folositori. Singura întâmplare amoroasă eficientă este aceea care-i provoacă detectivului o suferință personală - una pe care o resimți, totodată, instinctiv, drept un episod fără importanță. După care urmează lovitura de teatru: Un detectiv cu adevărat bun nu se însoară niciodată (Chandler, 1977, p. 70). Am putea replica un singur lucru
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
în felul acesta cel puțin doi suspecți folositori. Singura întâmplare amoroasă eficientă este aceea care-i provoacă detectivului o suferință personală - una pe care o resimți, totodată, instinctiv, drept un episod fără importanță. După care urmează lovitura de teatru: Un detectiv cu adevărat bun nu se însoară niciodată (Chandler, 1977, p. 70). Am putea replica un singur lucru: în Playback nu e vorba de iubire, ci de un act mecanic, performat fără nici un fel de implicare efectivă. Partidele de sex cu
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
metropolitană, dominată de nevroza colosului urban scufundat în propria-i violență și propriile isterii. În Esmeralda, lumea are timp, iar timpul a știut să dăltuiască un alt fel de oameni: recepționeri de hotel sentimentali, polițiști calmi, gata să colaboreze cu detectivul particular, până și gangsteri în care pulsează generozitatea și instinctul cavaleresc. Marlowe se simte atras de acest spațiu ca de un magnet, revine în Esmeralda, deși, cum spune în capitolul 14, „de-acum nu mai era cazul meu”. Naive din
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
Esmeralda, deși, cum spune în capitolul 14, „de-acum nu mai era cazul meu”. Naive din punctul de vedere al motivației psihologice, astfel de noduri narative trimit spre zona implicării trans-logice, sugerând existența unei forțe metafizice care-l determină pe detectiv să acționeze împotriva propriei voințe, a instinctului de conservare și chiar a bunului-simț. Revenirea în Esmeralda îi oferă lui Raymond Chandler prilejul să plaseze încă una din bine cunoscutele sale meditații. Mizând pe această carte, romancierul încearcă să dea armătură
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
îi oferă lui Raymond Chandler prilejul să plaseze încă una din bine cunoscutele sale meditații. Mizând pe această carte, romancierul încearcă să dea armătură logică unor acțiuni care, altminteri, ar fi putut lăsa impresia improvizației și arbitrarului: De obicei, un detectiv particular se alege cu un client care, pentru bani puțini, vrea multe informații. Informații pe care le obții sau nu, în funcție de împrejurări. La fel și cu onorariul. Se întâmplă uneori să obții informația și încă multe alte lucruri, inclusiv o
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
o sumă de dialoguri intratextuale, dintre care - enigmatic și spectaculos - e jocul celor cinci mii de dolari primiți de Marlowe de la Betty Mayfield. Este aceeași sumă pe care i-o oferise, în romanul anterior, Terry Lennox. Și de data aceasta, detectivul înapoiază banii, delimitându-se nu doar de întâmplările prin care trecuse, dar și de personajele care le-au făcut posibile. Acum, Marlowe nu mai rostește cuvintele deja cunoscute din romanele anterioare, când ne spune că n-avea să-i mai
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
Clarendon IV, bătrânul infirm care-și petrece timpul în Camera de Sticlă, vorbește el însuși. (Auto)portretul din capitolul 17 (de altfel, cel mai lung al romanului) nu lasă nici un dubiu asupra intențiilor autorului. Henry Clarendon devine un fel de „detectiv asociat”, gata să-i furnizeze lui Marlowe piesele lipsă din jocul de puzzle la care se raportează cu un amestec atipic de fascinație și amuzament. Portretul bătrânului aristocrat-intelectual trebuie citit drept ceea ce este: o omenească, prea omenească încercare de autodescriere
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
Mănușile de piele aveau manșetele răsucite. Deasupra pantofilor negri lucioși avea un acoperământ cenușiu. Informațiile pe care bătrânul i le furnizează lui Marlowe - Clarendon avea talentul de a citi pe buzele oamenilor - se dovedesc decisive pentru transformarea jocului de-a detectivul într-o veritabilă căutare a adevărului. Deși inabilă ca procedeu literar, introducerea datelor despre Larry Mitchell oferă prilejul ideal al relansării unei anchete care începuse - cu toate eforturile lui Marlowe - să treneze. Dacă aș fi avut puterea, aș fi încheiat
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
cu toate eforturile lui Marlowe - să treneze. Dacă aș fi avut puterea, aș fi încheiat romanul odată cu capitolul 27. Lamentabila discuție telefonică din ultima secvență a cărții, între Marlowe și Linda Loring, riscă să ruineze imaginea aureolată de singurătate a detectivului capabil să înfrunte nesfârșitul mister existențial pus în funcțiune de forțele răului. Sau poate, în ceasul ultim, Chandler a vrut, asemenea faraonilor din vechime, să ia cu sine în mormânt tot ce i-a aparținut? „Un detectiv cu adevărat bun
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
de singurătate a detectivului capabil să înfrunte nesfârșitul mister existențial pus în funcțiune de forțele răului. Sau poate, în ceasul ultim, Chandler a vrut, asemenea faraonilor din vechime, să ia cu sine în mormânt tot ce i-a aparținut? „Un detectiv cu adevărat bun nu se însoară niciodată”, afirmase cu câțiva ani înainte scriitorul. Să înțelegem de aici că Philip Marlowe nu a fost un detectiv suficient de bun? Se prea poate. Dar el e cu siguranță unul dintre acele personaje
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
faraonilor din vechime, să ia cu sine în mormânt tot ce i-a aparținut? „Un detectiv cu adevărat bun nu se însoară niciodată”, afirmase cu câțiva ani înainte scriitorul. Să înțelegem de aici că Philip Marlowe nu a fost un detectiv suficient de bun? Se prea poate. Dar el e cu siguranță unul dintre acele personaje în care palpită tensiunea, frustrarea, orgoliul, disperarea, singurătatea, nevroza și tragedia unei lumi întregi - de atunci, de acum și, dacă se pot face previziuni în
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
a treia creatură elegantă pe care o întâlnești are cel puțin un pudel. Am casa în care Linda Loring s-ar putea hotărî să locuiască (Chandler, 1977, pp. 247-248). Noutatea acestui ultim Chandler o constituie modificarea fundamentală de destin a detectivului. Ajuns la o vârstă la care bătrânețea nu mai este o metaforă - de altfel, Marlowe nu obosește să sublinieze cât de obosit și de bătrân se simte -, el trebuia să-și pregătească ieșirea din scenă. Din acest punct de vedere
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
este o metaforă - de altfel, Marlowe nu obosește să sublinieze cât de obosit și de bătrân se simte -, el trebuia să-și pregătească ieșirea din scenă. Din acest punct de vedere, Chandler rămăsese credincios afirmației deja citate, conform căreia „un detectiv cu adevărat bun nu se însoară niciodată”. După încheierea romanului Playback, el nu avea decât o alternativă: fie să-l însoare pe Marlowe, fie să înceteze să mai scrie despre el. Ideea de a ne oferi o imagine profund modificată
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
presiunea noului idol, dar și a prieteniei care îl leagă, în acest interval, de creatorul lui Bond, Ian Fleming, Chandler ne oferă un Marlowe profund schimbat, pregătit să mizeze pe calitățile fizice în defavoarea „celulelor cenușii”. Dotat cu o identitate nou-nouță, detectivul renunță la pedanteria comportamentală anterioară, substituită de o masivă deversare de adrenalină. Capitolul al treilea indică, dincolo de orice tăgadă, direcția în care avea să se dezvolte romanul. Invitat de un oarecare domn Lipshultz de la Agony Club (Chandler continuă lista numelor
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
doar comportamentul, ci și vocabularul eroilor unidimensionali iviți din criza de conștiință și frustrările marelui cataclism beligerant al anilor ’40. Dacă premisele romanului ar fi fost duse la ultimele consecințe, probabil că Poodle Springs s-ar fi încheiat odată cu moartea detectivului, înecat, plin de alcool, în piscina vilei puse la dispoziție de consoarta multimilionară, dacă nu împușcat, hăcuit sau sfârtecat de o explozie. Destinul lui Marlowe a fost însă diferit. Timp de câțiva ani, paginile de început ale cărții ce ar
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
atrage, înțepat, atenția că „Doamna Marlowe nu e madam. E doamna Marlowe”). Mai aflăm, în fine, că Marlowe nu are de gând să rămână prizonierul coliviei de aur unde l-a încuiat Linda, că intenționează să-și continue meseria de detectiv particular, că-și apără proverbiala independență, riscând chiar să fie împușcat de oamenii lui Manny Lipshultz, și că, în general, e prea năzuros pentru a cuceri simpatia cititorului așa cum o făcea în cărțile anterioare. Este ceva completamente fals și lipsit
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
și fără a poseda calitățile obișnuite ale parvenitului. Înălțat pe un soclu de artificialitate și conformism, Marlowe - ăsta e adevărul! - ne cam plictisește. Robert B. Parker a intuit această primejdie și prima sa grijă a fost să-l țină pe detectiv cât mai departe de vila închiriată de Linda Loring și chiar de Linda însăși. În cursul anchetei, Marlowe va petrece mai multe nopți la Los Angeles, va uita să comunice cu soția și, în general, își va păstra comportamentul de
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
Hollywood se găseau mai multe staruri de cinema decât curve”. Acestea sunt, de altfel, paginile cele mai bune ale cărții, în care Parker nu are decât să preia și să amplifice admirabilele scene descriptive - în care singurătatea în care trăiește detectivul devine materială și suferința organică - din cărțile lui Chandler: Biroul, cele două dulapuri pentru clasoare, vechiul calendar rămăseseră toate, iar sala de așteptare era tot goală. Două muște moarte zăceau pe podea de partea ușii pe care încă scria Philip
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
în clipa când surprinde tandrețea ce-l leagă de inocenta Angel, care-l iubește cu o imensă devoțiune. Lucrurile virează din dramatic spre tragic atunci când Marlowe descoperă în biroul lui Larry Victor cadavrul unei femei împușcate. Printr-o pură întâmplare, detectivul fusese martorul confruntării violente între fotograf și femeia cu pricina, Lola, care încercase să-l șantajeze. Obiectul șantajului era o fotografie a lui Muriel (Muffy) Blackstone, făcută cu câțiva ani în urmă, pe când aceasta ducea o viață dezordonată în care
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
scrie o urmare la romanul Somnul de veci, totul părea o aiureală. Cum să continui un roman care se încheiase perfect rotund, cu o memorabilă meditație despre destin și moarte? Enigma fusese rezolvată, asasinii pedepsiți, iar singura femeie pe care detectivul Marlowe ar fi dorit s-o revadă - Mona Mars - plecase pentru totdeauna. Chiar așa spun ultimele rânduri ale cărții: Toate astea m-au făcut să mă gândesc la Perucă Argintie, pe care n-am mai văzut-o niciodată. Cum să
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
Dream, el nu încerca să pătrundă fraudulos în templul literaturii „serioase”: înțelegea doar să-și plătească o datorie de onoare față de un idol. Deși în cărțile sale - clar inspirate de stilul și filozofia lui Chandler - a încercat să creeze prin detectivul Spenser (numele acestuia apare întotdeauna fără prenume) opusul total al lui Philip Marlowe, în straturile de adâncime asemănările dintre cei doi sunt evidente. E adevărat, Spenser nu suferă nici de nevrozele, nici de melancolia obscură a detectivului californian. El duce
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
să creeze prin detectivul Spenser (numele acestuia apare întotdeauna fără prenume) opusul total al lui Philip Marlowe, în straturile de adâncime asemănările dintre cei doi sunt evidente. E adevărat, Spenser nu suferă nici de nevrozele, nici de melancolia obscură a detectivului californian. El duce o viață normală, alături de iubita sa, Susan Silverman, având un aliat în Hawk, omul gata să comită pentru el orice fărădelege, de la schingiuire la asasinat. Cu atât mai mult, în Perchance to Dream, Parker s-a străduit
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
Lipsesc doar rândurile de final, care fac trimitere la Perucă Argintie, soția lui Eddie Mars. N-am găsit o explicație limpede acestei omisiuni. Chandler fusese cât se poate de ferm: Mona Mars nu avea să mai apară vreodată în viața detectivului. E posibil ca, în momentul scrierii romanului, Parker să se fi gândit s-o readucă, printr-o soluție ingenioasă, în scenă. Avansăm o astfel de ipoteză pornind de la mărturisirile lui Parker privitoare la felul în care obișnuiește să scrie. De
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]