1,549 matches
-
-l include pe Maxențiu) cu necruțătoarea evidență. Prizonier, ca și Lenora, al unui pat de suferință, Maxențiu își redefinește spațial posibilitățile, cu o forță automistificatoare, intens compensatorie: Nu avea curajul să se depărteze de patul pe care se afla întins, diafan, înaripat, cu somnul lin, cu o mare ușurare în brațe, în picioare, cu un vid în tot pieptul, care-i lăsa o respirație ușoară." Bolnavul amînă călătoria (abhorată) și instalarea în sanatoriul de la Leysins, destinația sa finală, din motive de
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
Ancuța cea de demult, care era ca și aceasta de sprâncenată și de vicleană". Având calitatea de martor și chiar de participant în "povești", Ancuța uneori rememora ca în cazul povestirii căpitanului Neculai Isac. Ea se menținea în umbră, fiind diafană și "vaporoasă". Moș Leonte Zodierul, la rândul său, traversează spațiul, anulează timpul, transferă evenimentul în mit. El este descendent al zodierului celui bătrân, Ifrim, despre care știm dintr-o altă povestire, Balaurul. Alături de comisul Ioniță și moș Leonte Zodierul îndeplinește
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
unul din ele. Spune Cătănia: "Românele sale au ceva în comun: căutarea însetata a absoluturilor printr-o urmărire demențiala pe care fără îndoială că rațiunea o justifica"104. Este o căutare sortită eșecului, pentru că Alejandra este opusul lui Martín, ființa diafana, de o puritate infinită, pregătit să aștepte lucruri mari de la omenire și care își pune toată speranța în iubirea pentru ea. Alejandra este însăși Argentina, o femeie totală, așa cum Sábato o descrie în Heterodoxia: romantică, irațională, alunecoasa și misterioasă. Se
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
primul plan, copaci cu frunzișul pârguit, ruginiu, surprins în ocruri coapte, dincolo de care se desfășoară în planuri succesive, colinele unduioase ce se pierd în depărtări albastre învăluite în cețurile difuze ale orizontului care le stompează treptat contururile în aburii lor diafani. Apropiat ca structură compozițională, ca atmosferă cromatică și ca intensitate lirică, dar dominat aproape total de brunurile ruginii ale toamnei târzii este și peisajul intitulat Toamna la Bucium, existent, de asemenea, în patrimoniul Muzeului de artă din același oraș. Ca
Claudiu Paradais by MIHAI CĂMĂRUŢ () [Corola-publishinghouse/Science/1681_a_2948]
-
sărut Francescăi citindu-i aventurile cavalerului Lancelot. Idila cuplului dantesc, cu știutul deznodământ fatal, nu se va repeta în acel mediu al pasiunilor ghilotinate, ceea ce nu înseamnă că Marie Louise nu speră să-și întâlnească iubitul, dincolo de moarte, în lumea diafană a iubirii fără moarte, citindu-l pe Turgheniev. Construit ireproșabil pe două nivele stilistice și fire epice, romanul lui Trevor se citește cu sufletul la gură, ca un roman popular, stârnind rând pe rând compasiunea și indignarea, dezgustul și emoția
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
de imaginarul poetic din recuzita, din simbolistica vînătorului, a predatorului, a carnasierului, cel care aruncă plasa, cel care țese o „mreajă” pentru a captura, a imobiliza Imaginea eminesciană ,simbolistica gestului poetic de a prinde, de a Învălui, strălucitoare imagine poetică diafană și aeriană ,simbolizînd imaterialitatea, dar și ambiguitatea semantică Între mreajă și vrajă ... cel care țese pînza trebuie să stea la pîndă pentru a-și surprinde victima. Tot la fel procedează și Hyperion ... stă la pîndă, o urmărește...o Însoțește abil
LUCEAFĂRUL EMINESCIAN. O INTERPRETARE TRANSEONTICĂ. by Marian Constandache () [Corola-publishinghouse/Science/1694_a_2972]
-
cu picturi rupestre, un poem e dedicat lui Paul Gauguin, altul relatează binefacerile unei Seri cu Dali ș.a. Culorile peisajelor sunt însă mai tari, aproape expresioniste, iar personajele trasate cu pasta densă a anxietății sunt din ce în ce mai ambigue, părând scindate între diafanul angelic și demoniacul terifiant: "De un timp după miezul nopții/ îmi cresc cornițe// Odată am fost în Sud/ am discutat probleme// Cineva mi-a spus Creștinismul/ e pe ducă/ l-am mângâiat pe umeri// Nu uita era miezul nopții/ aveam
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
vindeci herpesul/ de când ți-a fost sete ultima dată/ cu zeama vocalelor mele/ or să-ți ungă, onctuoase,/ pe bărbie/ să nu te ștergi cu mâneca, frate/ așa parfum/ așa venin// ai să sfărâmi cu măselele tale/ sintaxa mea fragilă/ diafanele coaste de poem// ai să te hrănești cu măduva/ și zeama cuvintelor mele,/ sper să-ți fie de saț/ poate-ți ajunge de foame,/ lasă că strâng eu,/ tu mergi cu Domnul/ zi bogdaproste și pleacă// să fie primit,/ ești
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
à une poupée, une pale et ravissante petite poupée blonde, inventée et créée par le diable lui-même pour la damnation des grands enfants à barber!" [Maupassant, Notre cœur, p.151]. Imaginea Parizienei că păpușă prețioasă de porțelan, care sugerează frivolitate diafana și eterica, trimite la un vid existențial. Dincolo de aceste aparente însă, Pariziana are profunzime și substrat metafizic. Femeile pariziene au, de regulă, reputația unor femei inteligente 118. Massival o caracterizează astfel pe Michèle de Burne: "pleine d'intelligence" [Maupassant, Notre
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
cale de mijloc.267 Salvatore Pugliatti, prietenul apropiat al sicilianului, dar și critic al operei sale rezumă, cu alte cuvinte, aceeași idee: poezia constă în profundă rezonanță muzicală ce conferă fiecărui cuvânt și tuturor cuvintelor ce se contopesc în unitatea diafana și transparența a cantului un sens nou întrutotul spiritual, vibrant.268 Impresia de noutate, prospețime și spontaneitate oferită de unele analogii quasimodiene se bazează pe capacitatea de a crea alăturări surprinzătoare de termeni, transferuri neașteptate de sens, de a utiliza
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
feminin. Arhetipul feminin din Canturi, înrădăcinat în tradiția aulica de sorginte petrarchescă a literaturii italiene, se bazează pe depărtarea și intangibilitatea ființei iubite.387 Stau drept mărturie declarațiile din introducerea poemului Iubitei, ce vorbesc despre femeie că despre o creatură diafana, ce aparține mai mult visului decât realității: Femeia, adică iubita autorului este una dintre acele imagini, una dintre acele închipuiri ale frumuseții și virtuții cerești și inefabile ce apar adesea în imaginația noastră, în somn sau în stare de veghe
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
onirice este iubita, în mod surprinzător și oarecum în aparență contradicție cu celelalte ipostaze ale acesteia: Piere ușoară / a viselor urzire / pe umărul tău gol / ce-amiroase a miere (Delfică, trad. MB).402 Aici ea nu este o apariție transparență, diafana, ci o ființă corporală. Deși femeia este uneori intangibilă și depărtata, mai ales in contextele în care somnul acționează că filtru, si, așa cum observase Oreste Macrì, în unele fragmente din epistolele trimise Mariei Cumani sau Sibillei Aleramo, ea are destul de
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
de rencontrer l'objet qui m'avais charmé dans un songe délicieux. Je savais que ce charme aurait été détruit en s'approchant de la réalité. Încercând să mențină neatinsă fascinația, poetul încearcă să păstreze distanță de protagonista visării pentru că imaginea diafana, înșelătoare a acesteia să nu se frângă la contactul cu realitatea: imaginea ei dragă / mi-ar fi de-ajuns, de viață mi te neagă. (Iubitei, vv. 43-44). În ciuda diferențelor firești dintre personajele feminine leopardiene și cele quasimodiene, cele dintâi ușoare
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
eternă și una trecătoare. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreaptă. El întoarse șepte foi și umbra prinse conturele unui bas-relief, mai întoarse încă șepte și umbra se desprinse încet, ca dintr-un cadru, sări jos de pe părete și sta diafană și zâmbitoare, rostind limpede și respectuos: Bună seară! Lampa cu flacăra ei roșie sta între Dan și umbra închegată (Sărmanul Dionis Eminescu: 2011, II, p. 50). În hipotext (varianta transliterată și facsimil), dedublarea pare scurtmetraj, totul se petrece repede, fără
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
propriul "reflect". Dacă în hipertext (text) umbra îl inițiază de Dan, în hipotext (avantext), umbra este anunțată despre planul plecării în lună a "stăpânului" ei, fascinat de perspectiva fericirii în solitudine. (H3a) Bine, zise Dan apucând mâna cea rece și diafană a umbrei, te îndemn însă a scrie memoriul vieței tale, ca să-l găsesc când voi reveni pe pământ și să-l recitesc (Sărmanul Dionis Eminescu: 2011, II, 50). (h3b) Unde nu-s oameni, nu poate fi ură, și de-aceea
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
sunt coordonatele definitorii ale noului tip de viziune poetică, de la care poeta nu se sustrage. Variabila care o individualizează o constituie, însă, sensibilitatea revărsată în literă, care îi înnobilează estetica, transportând-o spre transcendent. Rescriind ideea de romantism cald și diafan, pe care îl învestește cu sensurile unei purități severe sau cu sentimentul tainei, prin intermediul unei "poezii, care restabilește tăcerea"41, autoarea deschide porțile interiorului, comunicând cu lumea, prin prisma sufletului: "Am început, prin a încerca să mă exprim și am
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
doua perioadă a operei sale, se resimt teme precum moartea, sfârșitul, singurătatea, degradarea relației cu ceilalți devenind tot mai acută, autoarea trăind sentimental uimirii, într-o neînțeleasă trecere a timpului. Exuberanța și extazul primelor volume sunt înlocuite de un romantism diafan, uneori aproape blestemat: În concepția Anei Blandiana, talentul este înnăscut și stigmatizat să moștenească și să poarte ca lauri "vina" creației ce zăcea poate latent la vreun strămoș. Poetul este chemat să descopere și să sancționeze contradicțiile dintre lucruri, să
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Univers existent deja, în societate, în poezie, în cultură, construind un altul, sau, mai degrabă, reconstruind un altul, având ca suport propria sa biografie, propria sa personalitate, propria sa lume, de la care nu se dezice. Pentru că nu un romantism cald, diafan o caracterizează, ci, dimpotrivă, o pasiune dezlănțuită, o senzualitate aparte, o continuă căutare și o continuă neliniște. Pe de altă parte, fiind fiică a Transilvaniei, poeta nu putea să nu se sprijine, instinctiv, în producția sa, pe acei "factori etici
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
atenuează aici, căpătând o notă rezervată, aproape pesimistă. Dar cum iubirea, ca "zenit al subiectivității"72 "luminează poate cea mai semnificativă situare a omului în lume, devenind, în ultimă instanță, terenul unor relații decisive asupra condiției umane"73, resuscitând mediul diafan eminescian, Ana Blandiana rezervă o parte din spațiul acestui volum pentru adevărate ode închinate purității primare, într-un limbaj postromantic: "Din apă, ieșeau trupuri albe de plopi/ Cu forme somnoroase și suave./ Adolescenți frumoși sau doar femei./ Dulce confuze, pletele
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
o întorsătură de 180 de grade devenind segmente ale terorii și ale morții. Sângele se preschimbă în cerneală, pământul ca element fertil, în noroi vânăt, câmpiile sunt albastre (în asonanță cu cerneala), mările, pustii, iar buzele, învinețite (de cuvinte). Iubirea diafană a romantismului devine, astfel, în neomodernismul Anei Blandiana, pasională, aproape distrugătoare: Dacă ne-am ucide unul pe altul/ Privindu-ne în ochi,/ În ochii noștri în jurul cărora/ Genele stau ca o coroană de spini/ Care-ncunună definitive/ Orice privire,/ Dacă
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
-ne fără-ncetare-n ochi,/ Mult după ce nu vom vedea..." (Dacă ne-am ucide unul pe altul). Asemănarea iubirii cu moartea anticipează volumele ulterioare, deconstruind cum am precizat mai sus canonul paradigmatic romantic, care promovează iubirea într-o lumină caldă, diafană. Posesivitatea maximală prin care acest sentiment se manifestă la Ana Blandiana depășește atât latura spirituală, cât și pe cea carnală, demolând ideea de viață, de renaștere, pe care ar trebui să o impună acest sentiment, și instaurând moartea văzută ca
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
sfârșitul,/ În septembrie,/ Într-o livadă?" (Această plutire) Pendulând între lirica lui Lucian Blaga și cea a lui Nichita Stănescu, autoarea realizează o demitizare a spațiului primordial, pur, printr-o trimitere a sa în cotidian. Alteori, însă, dimpotrivă, reinstalând romantismul diafan pe care nu îl suprapune primăverii, nici toamnei, ci unui început cald de septembrie, autoarea încearcă o sacralizare a unui spațiu oarecum banal, printr-o alternare a elementelor cadrului natural cu cele onirice. Pendularea aceasta permanentă între construcție și deconstrucție
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
adâncă/ Unde se-opresc și albinele,/ Lumină atât de puternică,/ Încât stinge răul și binele// Într-o beatitudine/ Uimită ea însăși de sine;/ Fructe senzuale cu viermi/ În cărnile dulci de rușine..." Îmbinarea erotismului cu tragicul deconstruiește canonul unui romantism diafan, în care iubirea își găsea întotdeauna locul în natură, apropiindu-se mai mult de o estetică a urâtului, modernistă. Totul pare degradat sub influența senzualității, lenea, descompunerea, moartea fiind elementele noii lumi a poetei, influențată sau nu de ideologie, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
esteticii moderniste, ci și pentru a da o replică sfidătoare pretențiilor formulate de autoritățile culturale ale epocii), Ana Blandiana a reintrodus în poezie reflecția, adevărata reflecție, aceea pe care mari poeți, ca Eminescu sau Blaga, au considerat-o adeseori o diafană materie primă pentru fabricarea lirismului". Alex Ștefănescu, op. cit., p. 398. 97 Vezi Ibidem, p. 398. 98Ibidem, p. 398. Există în opera Anei Blandiana și reprezentări de vis, dar și ele sunt construite rațional: Mi-ar place să mă fac păstor
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
și științele humorului sau ale ironiei, pe care, de pildă, autoarea le descoperă la Cimpoeșu: nu oricine le are și nu oricum se ajunge la ele; se ajunge la ele prin disciplină de sine și prin cultivarea unor facultăți histrionice, diafane, care țin de personalitate și de stil. ...Cum tot de stil țin, la Elvira Sorohan, ponderea neconcesivă a judecății și voința de a spune lucrurilor pe nume, fără teama de a fi sancționat de vocea majoritară a tribului. De ce iubim
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]