18,838 matches
-
două degete rămase. Doar lipsa celorlalte membre mă făcea să prețuiesc nespus ce-mi mai rămăsese. M-am oprit pentru că ieșisem din oraș și mă așteptam ca șoseaua să continue, dar după ultima clădire nu mai era nimic. Nu puteam distinge decât albul foii de hârtie. Îmi trăgeam sufletul și mă gândeam că șoseaua ar fi trebuit probabil să continue în partea cealaltă a orașului, însă teama de a întâlni din nou guma de șters mă făcu să stau deocamdată pe
Soarele răsare din televizor by Carmen Dominte () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1323_a_2718]
-
vă întrebați cumva ce s-a întâmplat cu mâna mea dreaptă doar cu două degete, este suficient să priviți textul acesta. Cu ce mână credeți că l-am scris? OGLINDA De fiecare dată când mă priveam în oglindă nu puteam distinge decât umbre și lumini încadrate de un contur subțire cu formă umanoidă. Indiferent în ce poziție, din față sau profil, de aproape sau departe, nu eram în stare să văd decât un contur stupid pe care mi-l asumasem ca
Soarele răsare din televizor by Carmen Dominte () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1323_a_2718]
-
se poate scoate nici o regulă imperativă din cea ce este, din lumea experienței”. Mai mult, principiile morale - după cum constatăm adesea -, vin În conflict cu faptele experienței, o experiență atât exterioară, cât și una interioară. Să nu uităm că Immanuel Kant distinge un eu transcendental și un eu empiric, „o puternică cetățuie egoistă a sufletului nostru, preocupată numai de fericirea individuală”. Acest eu empiric trebuie „Împarantezat” fenomenologic, pentru a rămâne numai subiectivitatea transcendentală capabilă de a furniza principiile și normele etern valabile
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
umane, așa cum este acțiunea unei legi fizice; dimpotrivă, În raportarea sa la om, legea dobândește caracterul unui imperativ. Imperativul exprimă o necesitate obiectivă. De aceea, această necesitate nu exclude libertatea, mai mult, o presupune ca bază a ei. Immanuel Kant distinge două tipuri de imperative: imperativul categoric și imperativul ipotetic. Cel dintâi exprimă o exigență necondiționată prin care rațiunea detemină nemijlocit voința. Acest imperativ aparține autonomiei voinței, deoarece respectarea și realizarea lui efectivă nu depinde de nici un factor exterior. În Întemeierea
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
acționează astfel ca să folosești umanitatea atât În persoana ta, cât și În persoana oricui altuia totdeauna În același timp ca scop. Iar niciodată numai ca mijloc”<footnote id=”7”><Ibidem, p. 47/footnote>. Cele trei falii pe care le putem distinge constituie laolaltă omul ființă rațională și mai ales ca persoană, deosebită net de lucrurile care alcătuiesc natura. Ultima derivare a imperativului categoric pune În lumină autonomia ca principiu fundamental al moralității. Ea se formulează astfel: acționează În așa fel Încât
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
Totalitatea legilor pentru care este posibilă o legislație exterioară se numește teoria dreptului (Ius)”. Putem vorbi de drept pozitiv, atunci când o astfel de legislație este reală, iar cel care se ocupă de drept se numește expert juridic (Iurisconsultus). Immanuel Kant distinge, așa cum procedează În toată opera sa, Între planul empiric și cel transcendental, - universal valabil și necesar, Între enunțuri a posteriori referitoare la conținutul dreptului, și definiția sinteticoapriorică a dreptului. Astfel că, Întrebarea „Ce este dreptul?” poate provoca neclarități, la fel
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
limitarea propriei libertăți a persoanei la cerințele obligativității. Legea juridică susține doar limitarea rațiunii proprii de către celălalt. În morală, datoria reprezintă imboldul la acțiune, pe când legea juridică nu necesită acest lucru, ci are În vedere doar obligativitatea. Astfel, dreptul se distinge de morală, prin faptul că el impune conformarea exterioară cu legea, apărând ca un obstacol față de libertatea interioară cerută de legi universale. Constrân gerea care Împuternicește dreptul este diferită de constrângerea interioară la care Își supune omul interioritatea ființei sale
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
vedere ceea ce este al său, adică proprietatea, și constă În Îndemnul de a nu Întreține relații sau a nu intra Într-o societate care nu ar avea baze juste, deci care nu ar putea garanta dreptatea și proprietatea. Immanuel Kant distinge Între dreptul natural, ca teorie sistematică, Întemeiat pe principii a priori pure, și dreptul pozitiv, care provine din voința legislatorului. Pe de altă parte, există și dreptul ca facultate morală de a-i Îndatora pe ceilalți; acest drept determină divizarea
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
posesiunea. „Ceva exterior ar deveni al meu numai atunci când eu aș putea admite că ar fi posibil să fiu lezat prin Întrebuințarea pe care celălalt o dă unui lucru, În a cărui posesiune eu nu mă aflu Încă”. Immanuel Kant distinge Între o posesiune sensibilă, empirică, care poartă numele de detențiune și Înseamnă posesiune fizică, și o posesiune inteligibilă care Înseamnă posesiunea juridică a unui obiect. Ultimul tip de posesiune este lipsit de detențiune. Un obiect al liberului meu arbitru este
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
aflu În posesiune sensibilă a lucrului, inoportunarea Întrebuințării acestuia m-ar leza. Constatăm că Immanuel Kant utilizează aceleași etape ale expunerii, ca În Critica Rațiunii Pure, astfel că, În Deducerea conceptului unei posesiuni doar juridice a unui obiect exterior, filosoful distinge Între propozițiile juridice analitice și cele sintetice. Toate propozițiile juridice, Întrucât sunt legi ale rațiunii, sunt a priori. Propoziția juridică a priori care exprimă posesiunea empirică, este analitică. „Propoziția care afirmă posesiunea empirică legală nu depășește dreptul unei persoane raportat
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
care rezultă pentru viața morală din relația cu binele suprem. Se deosebesc două grupuri: datorii individuale și datorii sociale. Virtuțile sunt diferite laturi ale vieții morale sau capacități ale caracterului, care dau putința de a rezolva acele sarcini. Aici se disting, de asemenea: virtuți individuale și virtuți sociale. Primele sunt forțele morale pe care se bazează formarea onestă a vieții solitare, celelalte sunt forțele care te fac capabil să rezolvi sarcinile impuse de viața În comun. Ca formă generală, fundamentală, a
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
chiar și atunci când aparent nu se distruge din cauza conflictului cu voința generală.” Contrar egoismului ar fi completa depersonalizare, nimicirea eului: „subordonarea la ceea ce este În vigoare și la general”. Împotriva acestei ipostaze social-umane, cu tenta ei de Înțelegere psihologică, Paulsen distinge „forța afirmării propriei personalități contra a ceea ce domină din afară, fie sub forma autorităților publice recunoscute sau a opiniei generale a tuturor celor instruiți este legată de capacitatea de-a sacrifica pentru idei cea mai nobilă capacitate morală, pe care
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
acest caz o semnificație mai restrânsă decât aceea a Eticii, deși din punct de vedere etimologic, cei doi termeni au aceeași semnificație. Din punct de vedere logic, adică În calitate de noțiuni generale, cele două forme de evaluări și reguli practice se disting prin faptul că prima prescrie subiectului obligația de a urmări un comportament determinat, precum și abținerea de la un comportament contrar. Dimpotrivă, a doua formă conferă subiectului puterea de a afirma o pretenție și doar În funcție de aceasta să poată impune o obligație
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
stabilește valoarea rațională În sine a activităților reale presupuse ca reflectate, nu numai În raport cu orice alte cunoștințe practice și utilitare dar, de asemenea, și În raport cu toate judecățile ce constată realități materiale, psihologice sau sociologice. În acest grup, obiectul moralei se distinge de cel al dreptului căci ca să existe drept, trebuie ca activitatea reflectată atribuită unei persoane să fie exteriorizată prin acte materiale. 3. Dreptul În sens obiectiv și În sens subiectiv Cele două Înțelesuri diverse ale cuvântului drept sunt strâns legate
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
doua de caracterul jocului de noroc, imoral și de urmările dezastruoase ale jocului de noroc! Acest adevăr al Înțelesului logic al normelor permisive primește o nouă confirmare, dacă se consideră special așa numitul „drept excepțional”, În acest scop, trebuie să distingem jus singularae, care privește o anumită categorie de persoane sau raporturi, și privilegia sau constitutiones personales (quae personam non egrediuntur), care privesc persoane, lucruri sau raporturi determinate În mod individual. Și În aceste cazuri, atât În timpul, cât și În celălalt
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
această materie stă faptul că unii autori admit și a treia categorie, intermediară Între dreptul public și privat, adică un fel de drept mixt, acolo unde interesul public apare În mod indisolubil legat de cel privat, Încât nu se pot distinge cele două elemente: astfel ar fi, de ex. cazul normelor de drept procesual, care Însă, conform doctrinei predominante, aparțin dreptului public. Alți autori au Încercat sa bazeze distincția pe conceptul de patrimoniu, susținând că dreptul privat reglementează raporturile cu conținut
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
sunt verificate, sau se acceptă un imperativ ipotetic: când s-a manifestat sau nu s-a manifestat o anumită voință, din partea părților. Referindu-se la distincția dintre drept public și drept privat, Giorgio del Vecchio subliniază dificultatea de a le distinge net pe acestea, Întrucât cel mai adesea apare ca fiind un drept mixt. Pentru a face, totuși, lumină, gânditorul nostru respinge logic exagerările, fie de o parte, fie de alta, când conchide: „Trebuie să observăm că fiecare ordine juridică consistă
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
Nicolo Machiavelli, unul dintre fondatorii științei politice moderne. La acesta aflăm cuvântul ”Stat” cu semnificația de până astăzi. Problema, simplu formulată, este: dacă a existat Întotdeauna Între oameni o organizare politică, și dacă orice organizare politică este un Stat? Filosoful distinge, aici, două poziții diferite: 1. Una care susține că Statul s-a format la un anumit moment al evoluției istorice a Dreptului și ca sinteză a altor forme de organizare („pre statale”) contituite pe fondul amorf al hoardei (concept sociologic
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
se opune forței centripete. Astfel, numeroase sunt motivele care Împing formațiunile juridice particulare să-și conserve și să desfășoare o autonomie proprie, rezistând astfel atracției unei sinteze unitare mai vastă și mai completă. De aici contrastele și eforturile permanente care disting și opun viața Dreptului și cea a Statului, fără de care s-ar putea spune, că această viață s-ar simplifica până la o anulare aproape completă”. În opțiunea pe care a asumat-o și definit-o, Giorgio del Vecchio conchide peremptoriu
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
cu conceptul de Stat. Un Stat nu este ca atare, sau cel puțin nu e perfect ca atare, dacă Îi lipsește suveranitatea. Așa-zisele State semi-suverane, State sub protectorat sau State vasale, sunt figuri imperfecte de Stat. Giorgio del Vecchio distinge două aspecte ale Suveranității: 1. din punct de vedere extern, Statul e suveran Întrucât nu e supus unui alt Stat, adică nu atârnă de nici o altă putere; 2. din punct de vedere intern, deoarece are un imperiu asupra unui teritoriu
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
e reglementat exercițiul său se numește constituție”. În acest sens, fiecare Stat are deci o constituție. În sens restrâns, prin constituție se Înțelege acea organizare a puterii publice, care conține un anumit sistem de garanții ale drepturilor individuale. Statele se disting, se deosebesc În: State constituționale și State neconstituționale. Distincția are o valoare relativă, deoarece libertatea și autoritatea se moderează - observă Giorgio del Vecchio - Întotdeauna În oarecare măsură, una pe alta, iar formele de ocrotire a drepturilor individuale sunt extrem de diverse
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
fel ca Într-un organism viu. Conceptul diviziunii puterilor În Stat a fost formulat mai ales de către filosoful iluminist francez Charles Louis de Secondat Montesquieu. În opera sa fundamentală L’Esprit des Lois (1748) referindu se la Constituția engleză, Montesquieu distingea trei puteri ale Statului: 1. Legislativă; 2. Executivă (sau Administrativă) și 3. Judecătorească. Acestea trebuie să fie separate, independente una de alta. Giorgio del Vecchio subliniază că principiul acesta al separației puterilor, ar trebui să fie mai bine numit principiul
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
seama de ce i se întâmplă. Mihaiu o strângea tot mai tare în brațe, o mângâia, peste tot, până ce ajunse la gât. Acolo a întârziat mai mult. și a strâns-o mai tare. și mai tare. și Țși a asfixiat-o. Distingând, printre aburii alcoolului și spasmele excitării, ce a făcut, s-a speriat. A învelit fata în cearșaf și a ascuns-o în subsolul blocului. Când a venit Maria s-a prefăcut că nu știe ce e cu Lăcrămioara, că nu
Hachiţe : schiţe şi povestiri ocrotite de promoroaca dragostei pentru viaţă by Constantin Slavic () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1196_a_1932]
-
peretele era acolo, în fața mea, negru, tenebros, acoperit de acea obscuritate care îmi invadase viața. Nici gând de deschizătură, nici gând de fereastră dând în exterior. Lucarna pătrată era astupată ermetic, iar amplasamentul pe care-l ocupase nu se mai distingea de restul peretelui, ca și când n-ar fi fost acolo niciodată. Am tras scaunul mai în față. Degeaba am bătut cu pumnul în perete, ca un nebun, în zadar am ascultat cu urechea și am căutat la lumina lămpii, n-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
calm și aceeași imobilitate, doar că păreau mai bolnăvicioase și mai slăbite. Era tot întinsă, rozându-și unghia de la degetul arătător al mâinii stângi. Fața Îi era palidă. Prin veșmintele negre și subțiri care I se mulau pe corp se distingea conturul pulpelor, brațelor, pieptului, întregului Ei trup. Cum avea ochii închiși, m-am aplecat să O privesc mai bine. Dar cu cât Îi examinam fața mai mult, cu atât părea că Se îndepărtează de mine. Am simțit deodată că nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]