2,821 matches
-
este ecoul perihorezei treimice, în care viața de iubire a Tatălui se împărtășește fără știrbire Fiului și Duhului Sfânt. Fără să pătimească nașterea din nou, teologul ar cădea în platitudinea exteriorității; el n-ar practica decât o foarte săracă algebră dogmatică sau un orb formalism filologic - cearta pe litere sau prepoziții; la cealălată extremă nu se găsește decât un ritualism decerebrat și asemantic, încurajat de o vagă psihologie a fricii și potențat de reflexul muzeificării. Ortodoxia își denumește întemeietorii cu apelativul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de arhimandritul Sofronie s-a aflat opacitatea cu care diverși membrii ai intelighenției ortodoxe din Paris (incluzând un teolog de talia lui Vladimir Lossky) au întâmpinat scrierile Sfântului Siluan. Considerându-le niște simple documente de pietate individuală, fără vreo relevanță dogmatică specială, acești universitari ratau de fapt întâlnirea cu un mare eveniment teologic. Limbajul extraordinar de elaborat în care părintele Sofronie și-a redactat faimoasa introducere la scrierile cuviosului Siluan nu surprinde printr-un grai provincial sau prin complacerea romantică, de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
care alcătuiesc arhitectura viziunii teologice a arhimandritului Sofronie - recunoscut deja în numeroase medii bisericești ca un părinte sfânt, păstrător și înnoitor al predaniei apostolice. Studiul ieromonahului Zaharia Zaharou, intitulat Hristos, calea vieții noastre, este o reușită sinteză a întregii teologii dogmatice și ascetice pe care starețul Sofronie (cum îl denumește autorul, în sensul duhovnicesc al grecescului geron) ne-a lăsat-o moștenire. Deși redactată ca teză doctorală, urmărind „să facă cunoscută cercurilor academice ale teologiei contemporane unicitatea antropologiei ortodoxe”1, cartea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
arhimandritul Zaharia îl aduce pe starețul Sofronie în conversație cu cei mai importanți teologi ai Bisericii - de la Atanasie cel Mare, Ioan Scărarul sau Maxim Mărturisitorul până la Simeon Noul Teolog sau Grigorie Palama, arătând mai întâi caracterul tradițional al învățăturii sale dogmatice și ascetice. În ce anume se ascunde timbrul special al vocii părintelui Sofronie 1, prin care își dovedește noutatea, distanțându-se totodată de spiritul conservator și îngust al unei ortodoxii defensive? Fără îndoială, cel mai neobișnuit aspect al teologiei părintelui
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ca „Domn și Dumnezeu” (Ioan 20, 28). Această credință este la temelia recunoașterii de către Biserică a unei suite de texte - tulburătoare și greu de înțeles, altminteri - din Vechiul Testament. Dacă ne-ar fi permisă o hiperbolă, am spune că istoria ereziilor dogmatice în sânul Bisericii creștine se hrănește din acest deficit de cunoaștere a „minții lui Hristos”. Nerecunoașterea lui Hristos ca unic subiect al revelației a inaugurat istoria conflictelor de interpretare, șirul repetat de crize hermeneutice și de inadaptări la revelația unitară
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Scripturii nu cu un simplu vestigiu al trecutului, ci cu eterna veste bună a Bisericii. Introducerea lecționarului ar reprezenta un pas fundamental pentru redescoperirea unității între Scriptură și liturghie, între teologie și rugăciune. Doar aflați pe această punte de echilibru dogmatic creștinii pot dobândi conștiința apartenenței lor la o comunitate mărturisitoare a aceluiași crez și botez. Altminteri, Scriptura despărțită de cadrul referențial al liturghiei Bisericii conține o sumă indefinită de enigme și contradicții care nu pot fi rezolvate de exegeze strict
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
internaționalismului proletar. În consecință, deși poezia și critica literară rămâneau domeniile discursive de prestigiu, organizate de valori și imagini apolitice, chiar anistorice, curentul cultural principal se orienta acum către glorificarea națiunii, un exercițiu mult mai atrăgător pentru intelectuali decât litania dogmatică a luptei de clasă. Schimbarea de context nu poate fi separată de o schimbare de formă: romanul și nuvela au fost revitalizate de această revoluție canonică. O conlucrare simbiotică între unii autori și Partid s-a instituit repede, culminând în
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
din urmă fiind mai interesată de policy papers decât de opuri savante. Odată cu trecerea timpului, formidabilul Hayek, alături de alt mare autor „paleoliberal”, Ludwig von Mises (de la care, între altele, Hayek a preluat un viguros antistatism), a devenit referința unei forme dogmatice de liberalism, greu de îmbrățișat după sfârșitul Războiului Rece fără a trebui să te închizi într-un sectarism. Astfel, după prăbușirea cvasigenerală a „socialismului real”, liberalismul și conservatorismul nu se mai pot delimita atât de net de socialismele contemporane - mai
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
rămână mantra unor epigoni sectari. John Rawls a devenit celebru prin ambiția sa de a da o teorie a justiției în sensul tare, pentru a-și lua mai apoi seama și a vorbi despre liberalism într-o manieră mai puțin dogmatică și legalistă, ajungând încă de acum un deceniu aproape contextualist - critica lui Gray din cartea de față e prin urmare ușor decalată. Totuși, cred că Gray are în continuare dreptate să reproșeze lui Rawls și celor care-l urmează pe
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
of Books, 17 mai 2001) și Glenn Newey („How do you like your liberalism: fat or thin?”, London Review of Books, 7 iunie 2001); pentru o critică de ansamblu a operei lui Gray până la sfârșitul lui 1998 dintr-o perspectivă dogmatic libertară, vezi Daniel B. Klein, „The Ways of John Gray: A Libertarian Commentary”, The Independent Review. A Journal of Political Economy, IV, 1, vara 1999. 7. Am vorbit despre „principiul-promisiune” în cartea mea Utopica. Studii asupra imaginarului social, Editura științifică
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
cetățenilor, „sfera publică”. Etzioni se numără printre puținii care se revendică de la tradiția americană a „grupului progresist”, chemând în mai multe rânduri la amorsarea unei mișcări asemănătoare. Când Walzer și Sandel ne previn astăzi în legătură cu transformarea societății americane, potrivit liberalismului dogmatic, într-o „adunătură de străini”, când Walzer ne spune că un centru comercial (mall) nu e același lucru cu un cartier, sau când anumite critici culturale neoconservatoare (gen Allan Bloom, dar nu de tot străine lui Charles Taylor) relevă prăbușirea
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
aparține. Această flexibilitate relativ tardivă a lui Hayek e foarte departe de ideea că nu poate exista o utopie liberală, deoarece aceasta ar încălca autonomia individuală și (așa cum demonstra Popper într-un text faimos) ar produce inevitabil violență. Chestiunea atașamentului dogmatic la un corp de doctrină ridică niște semne de întrebare fascinante, la care ar trebui să se reflecteze mai mult și în România. Cum se produce metanoia, conversiunea la o doctrină ce pare să ofere aderenților o clavis universalis, în timp ce
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
de doctorat încă nepublicată, Contesting National Superiority: Racial Thinking, Social Darwinism and Nationalism in Fin-de-siècle Hungary, susținută la CEU în 2002, precum și mai multe din articolele sale apărute în ultimii ani. 22. Pentru o bună recapitulare didactică a reproșurilor liberalilor dogmatici la adresa lui Etzioni, din păcate fără recul față de poziția criticilor, vezi Aneta Gawkowska, „Neutrality, Autonomy and Order: Amitai Etzioni’s Communitarian Critique of Liberalism Under Scrutiny”, în A Decade of Transformation, IWM Junior Visiting Fellows Conferences, vol. 8, Viena, 1999. 23
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
studiilor lingvistico-literare internaționale, precum și asupra antropologiei culturale - în Statele Unite, în primul rând prin opera lui Clifford Geertz -, evoluând către versiuni tot mai complexe, cunoscând un apogeu „neoformalist” în anii ’60, deschizându-se prin semiotică spre o reconsiderare critică - după ce respingerea dogmatică a intrat în impas - a „moștenirii” tradiționale, de la retorică la hermeneutică, de la istorism la fenomenologie. Succesul structuralismului francez în Statele Unite a dus și la „descoperirea” unor autori europeni a căror traducere și popularizare în franceză de către imigranți est-europeni - ca Roman
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
militant curent radical literar-estetic-filozofic iconoclast cu un considerabil (și programatic) impact ideologic. Ca toate noile curente, postmodernismul a parcurs la început o promițătoare etapă revoluționară și creativă, după care a intrat în faza „clarificărilor doctrinare” și „epurărilor”, devenind tot mai dogmatic și intolerant, ridicându-se vehement împotriva tuturor canoanelor, dar promovându-și-l agresiv pe al său. E vorba de un „anticanon” (adică tot un canon, așa cum „antimateria” e tot materie) care își ascunde ipocrit propria canonicitate, legitimându-și noua redefinire
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
care vorbesc se poate ușor evidenția: Foucault și Derrida au început prin a reciti critic tradiția (deja într-o manieră idiosincratică, dar asta era o parte din originalitatea lor!); discipolii lor i-au citit mai ales pe ei, aplicându-i - dogmatic sau nu, în funcție de vocație și de personalitate - la „lectura” vechilor și noilor texte; discipolii discipolilor se citesc mai curând între ei. Fenomenul se repetă cu marii savanți americani postmoderniști; l-am putut măsura în cazurile care-mi sunt cele mai
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
oricărei unități a științelor și pierderea până și a voinței sau a mijloacelor de a discuta chestiunea”. Ca să luptăm împotriva fragmentării și transformării tuturor universitarilor în Fachidioten, Marile Cărți trebuie așezate în centrul educației, nu singure, nu într-un mod dogmatic, ci ca o inspirație permanentă și ca un reper, ca un orizont absolut al formării. Din nefericire, nici măcar specialiștii - tot mai înguști - din științele umane nu mai sunt capabili să întrezărească unitatea științelor, reușind cel mult o istorie a ideilor
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
prin poezia sa, luptă pentru pace: «(Ă)». Limitându-se la generalități, critica literară privește, În mod inevitabil, opera din afară, de sus, așa Încât aprecierile pe care le face seamănă cu niște verdicte. Se ajunge astfel, În chip fatal la critica dogmatică. Criticul nu mai e un cititor specializat ce străbate cu pasiune paginile unei cărți, subliniind și propagând ceea ce este valoros, explicând și combătând neajunsurile, ci un judecător sever care aruncă asupra recentului volum al lui Baconsky, de pildă, imputarea că
Literatura în totalitarism. 1949-1951 by Ana Selejan [Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
pe Învățătura anumitor formule savante decât pe cunoașterea vieții și Înțelegerea problemelor actuale ale oamenilor muncii din țara noastră, criticii respectivi au privit figura Anei Roșculeț În chip obiectivist, din fotoliul unei critici dăunătoare adevăratei literaturi. La polul opus criticii dogmatice se află critica științifică. Fondată de cei mai mari gânditori premarxiști: democrații revoluționari ruși, Belinschi, Cernâșevschi, Dobroliubov, critica științifică a fost și este necontenit dezvoltată În mod creator de criticii literari sovietici. Lenin și Stalin i-au fundamentat principiile de
Literatura în totalitarism. 1949-1951 by Ana Selejan [Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
putea fi redată, pe scurt, în felul următor: nu există o cunoaștere directă, nemijlocită, intuitivă. Kant contestă, mai întâi, că oamenii, ca ființe raționale imperfecte, posedă ceva de felul unei intuiții intelectuale. Prin aceasta el se delimitează net de raționaliștii dogmatici ai vremii sale, de genul lui Crusius. Intelectul omenesc poate doar să gândească, nu să intuiască. Tocmai în aceasta constă, după Kant, deosebirea dintre intelectul omenesc și intelectul divin. În al doilea rând, Kant neagă faptul că noi am putea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
abstracte, ca și acceptarea sau respingerea oricăror altor forme lingvistice, în orice ramură a științei, va fi decisă în cele din urmă de eficiența lor instrumentală, de raportul între rezultatele obținute și cantitatea și complexitatea eforturilor cerute. Aruncarea unor interdicții dogmatice asupra unor forme lingvistice, în locul verificării lor prin succesul sau eșecul înregistrat în întrebuințarea lor practică, este mai mult decât inutilă; ea este efectiv dăunătoare, deoarece poate împiedica progresul științei.” (R. Carnap, Semnificație și necesitate, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972, p.
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
moralității”12 nu va putea fi acceptată de către cel care citește cu atenție și înțelegere textele lui Kant. O asemenea caracterizare exprimă mai degrabă un tip de reacție față de filosofia practică a lui Kant, reacția celor care adoptă în mod dogmatic supoziția că sursa și temeiurile moralității vor trebui să fie căutate în natura sensibilă a omului, și nu în rațiune. Iar afirmația „că modelul moralei și moralității perfecte, pretins în rigoarea sa absolută omului concret, îi refuză acestuia, în preaplinul
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
limitelor ei. „Că precum autoritatea slăbește cugetarea liberă, așa și confidența peste măsură în puterea noastră poate trece în aroganță și în temeritate, și filosoful cel adevărat trebuie să se păzească de toate.”6 Îndoiala rațională este valorizată în contrast cu certitudinea dogmatică, care susține ideile preconcepute: „Mai bine o doză d’Aporetism la intrarea în filosofie decât cel mai mic prejudeț; (filosofia) cere să nu pornim de la credința autoritativă. Că autoritatea în filosofie n-are loc. Cele ce zic sau cele ce
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
rătăcirile care până acum dezbinaseră rațiunea cu sine însăși în folosirea ei în afara experienței.73 Concepută în acest fel, drept critica rațiunii pure, metafizica devine o știință. Kant opune tot timpul metafizica, în această înțelegere, metafizicii pe care o numește dogmatică, ale cărei pretenții de a reprezenta cunoașterea unei realități transcendente nu pot fi susținute în fața tribunalului pe care îl instituie critica rațiunii pure. „Critica rațiunii duce deci în cele din urmă, în mod necesar, la știință; folosirea ei dogmatică, fără
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
numește dogmatică, ale cărei pretenții de a reprezenta cunoașterea unei realități transcendente nu pot fi susținute în fața tribunalului pe care îl instituie critica rațiunii pure. „Critica rațiunii duce deci în cele din urmă, în mod necesar, la știință; folosirea ei dogmatică, fără critică, duce, dimpotrivă, la aserțiuni neîntemeiate, cărora li se pot opune altele tot atât de puțin verosimile, prin urmare, la scepticism.”74 În sfârșit, în capitolul intitulat „Arhitectonica rațiunii pure”, numind filosofie pură „o cunoaștere din rațiune pură”, Kant scrie: Filosofia
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]