2,253 matches
-
și bunăvoința cititorilor (auditori) și afirmă perenitatea și în același timp actualitatea mesajului profetic. Această perenitate, am văzut deja, decurge din teoria Logosului ca vector integrator, a cărui manifestare este spirituală, în cazul profeților veterotestamentari, sau materială, în Întrupare. Misiunea exegetului se reduce la reperarea și ordonarea pasajelor din Scripturi care au legătură evidentă cu venirea Anticristului. Fiind cel care structurează trama hermeneutică a discursului pe baza materiei prime oferite de textele sfinte, exegetul are permanent grija de a nu interveni
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
profeților veterotestamentari, sau materială, în Întrupare. Misiunea exegetului se reduce la reperarea și ordonarea pasajelor din Scripturi care au legătură evidentă cu venirea Anticristului. Fiind cel care structurează trama hermeneutică a discursului pe baza materiei prime oferite de textele sfinte, exegetul are permanent grija de a nu interveni la nivelul conținutului propriu‑zis. Dumnezeu se descoperă pe sine acolo unde dorește și cum dorește. Tratatul va lua în discuție douăsprezece puncte, enumerate în pr2γΦ4Η: 1) natura parusiei Anticristului; 2) împrejurările
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cazul versetelor 10‑12, a „contaminat” versetele 8 și 9, toate acestea formând o secțiune de sine stătătoare. Începând cu Iustin și continuând cu Irineu, Tertulian și Clement, Gen. 49,8‑12 devine unul dintre principalele pasaje mesianice invocate de exegeții creștini. În scurtul său comentariu din De Christo..., Hipolit afirmă că expresia „pui de leu se referă la Fiul lui Dumnezeu, născut, după trup, din [neamul lui] Iuda și David” (8, 1). Prin urmare, somnul puiului de leu simbolizează „somnul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
leu” nu au un singur corespondent, ca în De Christo..., ci doi, Tatăl și Fiul. Cam atât în privința dosarului cristologic. Scripturile însă, afirmă Hipolit în De Christo..., invocă același simbol al „leului” și pentru a vorbi despre adversarul lui Cristos. Exegetul se raportează la un mic dosar cuprinzând patru citate sau, mai bine zis, se străduiește să alcătuiască el însuși acest dosar (cap. 14‑15): Gen. 49,16‑17; Deut. 33,22; Ier. 8,16 și o profeție de origine necunoscută
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
interpretării obișnuite din iudaism, care atribuie această profeție lui Samson. Este adevărat, exclamă Hipolit, că profeția se referă și la Samson, dar nu în mod exclusiv. Samson a împlinit profeția doar pe jumătate, Anticristul o va împlini integral. În opinia exegetului nostru, Samson este un tÚpoj al tiranului eshatologic, este în același timp un pre‑ și un semi‑Anticrist. În fine, cel de‑al patrulea fragment al dosarului este de la Ier. 8,16: „De la Dan se aude ropotul cailor și de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
statuia (cf. Dan. 2,34) și a sfărâmat‑o, schimbând împărățiile și dând domnia sfinților Celui de Sus (cf. Dan. 2,44; 7,27). Acesta este Cel care a devenit munte uriaș și a umplut întreg pământul (Dan. 2,35). Exegetul pornește de la analogia între vedenia statuii, din capitolul 2, și vedenia celor patru fiare, făcând din acestea „o singură povestire, arătând că ambele concordă și sunt adevărate” (cap. 20), că ele se întrepătrund și se lămuresc reciproc. Este adevărat că
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care le combină pe baza unei analogii destul de vagi: cifra 4. Mitul Anticristului este rezultatul acestui act hermeneutic, constând în remodelarea anumitor date oferite de Scriptură potrivit unui scenariu a priori. Este vorba de o tehnică proprie tuturor predicatorilor sau exegeților care lucrează pe baza unui corpus de testimonia constând în organizarea acestor testimonia în funcție de o structură teologică sau ideologică foarte bine definită, în scopul obținerii unui nou text al cărui sens este vizibil diferit de sensul fiecăruia dintre pasajele inițiale
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ruinele și după modelul legislativ al imperiului fondat de Augustus, el însă va fi un rege de origine iudaică (din tribul lui Dan: cap. 14-15). Pentru explicarea „semnului de pe mâna dreaptă și de pe frunte” de care vorbește Apocalipsa 13,16, exegetul face aluzie, probabil, la constrângerile suferite de creștinii din vremea sa, amintind anumite episoade (49,5) din Cartea Macabeilor: de exemplu, pentru obligația sacrificiului el face referire la 1Mac. 1,57‑58: „Regele a ridicat urâciunea pustiirii deasupra jertfelnicului și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pe Antiochos Epiphanes, primul care a impus iudeilor asemenea sacrificii, din două motive: Antiochos constituie, în opinia sa, prefigurarea ultimului persecutor al „sfinților”; moartea sa îngrozitoare (a fost „mâncat de viermi”, 2Mac. 9,9) anunță sfârșitul Anticristului. În acest punct, exegetul atinge tema răzbunării divine, temă capitală în scrierile lui Lactanțiu. Prin aceste referiri livrești este sugerată realitatea cotidiană - comportamentul Romei este similar celui de odinioară al Imperiului Macedonian și anunță viitorul imperiu în care răul va ajunge la apogeu. Cu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cheamă la sine pe toți care cred într‑Însul acoperindu‑i așa cum o pasăre își acoperă puii. În Com. Dan. (IV, 50, 2) durata persecuțiilor nu va fi de 1260 de zile, ci de 1290 de zile; textul la care exegetul se raportează nu mai este, ca în cazul de față, Apoc. 13,3, ci Dan. 12,11‑12. Referirea la pustietate și la munți are ca surse Apoc. 12,6 și Mt. 24,16: „Atunci cei care se vor afla
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sunt decât împlinirea vremurilor de acum, tot ceea ce se va petrece atunci reproducând, la scară mult mai largă, evenimentele care se petrec acum. Un alt aspect demn de precizat este „anticosmismul” discret, dar foarte prezent, care definește viziunea teologică a exegetului (aceasta va fi reluată și dezvoltată în Com. Dan., după cum vom vedea în paginile următoare). Ultimele două testimonia (Mt. 24,15‑22 și Dan. 12,11‑12) se referă la episodul profanării templului, fără însă ca simbolul templului să capete
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Hipolit se adresează unui frate, pe nume Teofil, dornic să aprofundeze problemele eshatologice. El lucrează pe baza unui dosar de texte profetice - sau alcătuiește el însuși acest dosar - cele mai interesante dintre ele provenind de la Daniel, Isaia și din Apocalipsă. Exegetul își propune organizarea sistematică a acestor testimonia și lămurirea pasajelor dificile, asistat fiind de Duhul Sfânt. Tratatul dezvoltă douăsprezece teme, enumerate în capitolul 5, organizate în jurul unei teme principale - tiranul eshatologic de origine iudaică, persecutor al creștinilor. Anticristul este caracterizat
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
atitudinea sa față de creștini Imperiul Roman anunță viitoarea domnie a lui Anticrist. Acesta își va construi regatul după modelul roman inaugurat de Augustus. Persecuțiile actuale reflectă in paruo groaznicele persecuții care vor avea loc la sfârșitul veacurilor. Cu toate acestea, exegetul nu merge până la identificarea Romei cu domnia lui Anticrist. Roma va fi pedepsită de alte puteri și va dispărea de pe fața pământului înaintea venirii tiranului eshatologic. Un alt aspect asupra căruia Hipolit insistă este caracterul pământesc al acestei domnii, opus
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se va arăta limpede tuturor Regele ceresc” (IV, 10, 2). În concluzia celei de‑a treia omilii, mai precis, după ce comentează episodul azvârlirii lui Daniel în groapa cu lei, Hipolit întocmește o listă foarte sugestivă a câtorva analogii. În ochii exegetului, cetatea Babilonului închipuie lumea pământească („astăzi Babilonul este lumea”); satrapii sunt „puterile [acestei lumi]”; Darius, regele lor; groapa, iadul; leii, „îngerii torționari” (III, 31, 2). Drept urmare, episodul desfășurat illo tempore devine un model cu valoare universală. Iată numai câteva exemple
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
că „antiimperialismul” lui Hipolit este puternic ancorat într‑o viziune de ordin metafizic, caracterizată, la rândul său, de un fel de dualism dinamic, presupunând coexistența pământescului și a cerescului. Nu este, așadar, vorba de o atitudine polemică de circumstanță a exegetului, legată de persecuțiile trăite de comunitatea din care face parte, ci, mai curând, de o atitudine teologică, favorizată de un anumit context, care își găsește temeiuri în cuvintele Scripturii. Succesiunea imperiilor „Împărăția pământească” va dura până la înfrângerea definitivă a Anticristului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care face parte, ci, mai curând, de o atitudine teologică, favorizată de un anumit context, care își găsește temeiuri în cuvintele Scripturii. Succesiunea imperiilor „Împărăția pământească” va dura până la înfrângerea definitivă a Anticristului. În raport cu ceea ce afirmase deja în monografia sa, exegetul adaugă un singur element, legat de cronologie. Într‑adevăr, unul din scopurile sale este de a stabili data venirii Anticristului, cât mai departe cu putință de vremea în care trăiește, contracarând astfel producerea unor noi mișcări milenariste, similare celor montaniste
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
trei tineri în cuptorul încins (cap. 3) și profetul aruncat în groapa leilor (cap. 6). În aceste două cazuri, Dumnezeu nu îngăduie moartea condamnaților, ci toți depășesc încercările la care sunt supuși datorită protecției sale binevoitoare. „Oare de ce”, se întreabă exegetul, „Dumnezeu îi salva pe martirii de odinioară, dar nu și pe cei de astăzi?” (II, 35). Răspunsul său este ingenios și în același timp chibzuit. În primul caz, spune el, Dumnezeu a cruțat viața celor trei tineri pentru a mustra
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cu pedepse drepte și meritate” (ibidem). Al treilea exemplu, mai puțin cunoscut decât precedentele, provine de la Isaia 37,4. Este vorba de regele Senacherib, ucis de propriii fii, deoarece îndrăznise să spună cuvinte necugetate împotriva lui Dumnezeu. Scopul urmărit de exeget prin invocarea acestor exempla, este de a convinge auditoriul de caracterul relativ - mai exact „relativ la Dumnezeu” - al oricărei puteri pământești: într‑o ierarhie autentică, împăratul roman nu ocupă decât un loc secundar. Singur Dumnezeu deține autoritatea absolută. Drept urmare, numai lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mai important dintre ele fiind instalarea „urâciunii pustiirii” în templu. Și „cum urâciunea pustiiri nu s‑a arătat încă și cum, pe de altă parte, a patra fiară deține încă, singură, puterea, cum poate avea loc epifania Domnului?” (IV, 27). Exegetul distinge între o „urâciune a nimicirii”, reprezentată de Antiochos, și o „urâciune a pustiirii”, care va fi cea a lui Anticrist: „Daniel a prezis două urâciuni (dÚo bdelÚgmata), cea a nimicirii (¢fanismoà) (cf. Dan. 11, 31) și cea a pustiirii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Său trup” (ibidem). În fine, dacă ținem cont că nașterea lui Cristos coincide cu apogeul Imperiului, rezultă că, din epoca în care trăiește Hipolit și până la a doua parusie mai sunt trei secole, deci un interval suficient de liniștitor. Miza exegetului este dublă. Pe de o parte, acesta trebuie să‑și convingă auditorii de faptul că Anticristul nu lucrează încă în lume, în pofida asprelor persecuții suferite de Biserică. Ele trebuie înțelese ca încercări similare celor îndurate odinioară de profeții Vechiului Testament
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
către anul 200, cu alte cuvinte, în vremea în care Hipolit își redactează scrierile sale Christ. și Com. Dan. Nu întâmplător el pune un accent deosebit asupra sensului profeției în Biserică și asupra criteriilor de autenticitate ale acesteia. Foarte probabil, exegetul pledează pentru o întoarcere la Vechiul Testament, precum și la mărturiile sigure și edificatoare ale Scripturii, ca reacție împotriva acestui profetism extatic. Scriptura este, așadar, unicul instrument capabil să garanteze autenticitatea unei profeții și, din această perspectivă, profetul însuși trebuie să fie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
întoarcere la Vechiul Testament, precum și la mărturiile sigure și edificatoare ale Scripturii, ca reacție împotriva acestui profetism extatic. Scriptura este, așadar, unicul instrument capabil să garanteze autenticitatea unei profeții și, din această perspectivă, profetul însuși trebuie să fie și un fin exeget. Pentru a exprima această idee, Hipolit inserează, în capitolele 18‑19, două istorioare, ai căror protagoniști ar fi putut fi în viață la acel moment. Cea dintâi (IV 18) prezintă cazul unei comunități din Siria, dusă la fanatism de un
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
omogenă. Improvizația, în limitele tradiției, practicată de „asiatici” este înlocuită, în cazul „alexandrinilor”, cu o improvizație „artistică”, de virtuozitate, al cărei sens nu este autentificat de o tradiție, ci de o logică alegorică, străină uneori de „partitura interpretată”, dar familiară exegetului. Acest criteriu de ordin subiectiv și formativ (exegeza înțeleasă ca exercițiu spiritual) este cel care conduce actul interpretării, transformându‑l într‑o veritabilă încercare existențială. O dată stabilite aceste câteva repere indispensabile, putem reveni la cele trei sensuri ale figurii Anticristului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pierde, în opera lui Origen, orice caracteristică a unui personaj concret și real; lipsit astfel de dimensiunea eshatologică, el este considerat doar un simbol al opoziției față de adevăr”. În cele ce urmează vom nuanța afirmația cercetătorului italian arătând că poziția exegetului alexandrin nu poate fi redusă la acest „alegorism” dus la extrem, dogmatic și caricatural, de care va fi acuzat de‑a lungul timpului, ci este caracterizată de o extremă deschidere și de o reală „politropie”, redefinindu‑se în funcție de contextul ales
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
au arătat; de aici cunoaștem noi că‑i ceasul de pe urmă”. Cele două pasaje vorbesc de „mai mulți anticriști”, dar se disting prin faptul că primul îi situează în viitor, iar ultimul în prezent. Această lectură intertextuală i‑a sugerat exegetului o nouă pistă. În opinia lui Origen, Ioan aduce o lămurire textului lui Matei, în sensul că elimină posibilitatea unei interpretări literale a pasajului. Căci, afirmă alexandrinul, în epoca Apostolilor, nu au existat decât doi falși mesia: Dositei al Samariei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]