2,392 matches
-
șubredă, care va fi sfărâmată” (v. 42). Daniel conturează astfel o teorie politică în patru timpi a succesiunii imperiilor, teorie devenită, așa cum vom putea vedea pe tot parcursul lucrării noastre, unul dintre locurile comune ale filozofiei istoriei la Sfinții Părinți. Exegeza modernă identifică al doilea regat (∃∀Φ48γ∴∀) din textul profeției cu Imperiul Med (cf. de asemenea Dan. 6,1), al treilea regat cu Imperiul Pers, iar al patrulea, cu marele Imperiu Macedonean împărțit, după moartea lui Alexandru cel Mare, între Seleucizi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
resimt nevoia de a stabili anumite concepții eshatologice, care aduc justificări credibile întârzierii celei de‑a doua parusii. Această întârziere este fie explicată, prin introducerea unor elemente noi (katechonul de la 2Tes. 2,6), fie pur și simplu negată, prin intermediul unei exegeze radicale, care insistă asupra actualității eshatonului, dată fiind proliferarea mișcărilor eretice (1 și 2 In.; Didahia). Este vorba de faimosul tandem nondum/iam („nu încă”/„deja”) despre care vorbește Oscar Cullmann în Christ et le temps și pe care Peerbolte
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
să promoveze” o credință pe care Biblia nu o poate legitima. Orice „mit” creștin - în sensul pe care l‑am explicat deja în „Cuvântul înainte” - se regăsește în Vechiul Testament; de aici funcția esențială, indispensabilă chiar, a exegetului. Drept urmare, tradițiile mitologice, exegeza Scripturilor și istoria sunt elemente absolut necesare pentru înțelegerea nașterii anticristologiei „sistematice”. Expunerea lui Irineu despre Anticrist ocupă capitolele 25-31 ale cărții a V‑a a amplului tratat polemic Aduersus haereses; singurele versiuni integrale ale acestuia se păstrează în latină
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
șarpele nu face decât să spună adevărul. Această interpretare antrenează consecințe grave la nivel teologic; șarpele, asimilat de o bună parte a tradiției creștine diavolului (Apoc., Iustin etc.), devine aici prietenul omenirii, iar Demiurgul, principalul său dușman. Irineu respinge această exegeză, negându‑i legitimitatea. În capitolul 27 (1‑2) al cărții a II‑a, el enunță principiul, singurul valabil pentru hermeneutica creștină, potrivit căruia orice pasaj obscur sau ambiguu din Scriptură trebuie citit și descifrat în lumina pasajelor clare: O minte
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
impresionant. Cititorul se simte prins într‑o rețea de citate ce pare indestructibilă. Implicit, coerența mesajului biblic este subliniată pe tot parcursul tratatului. În scurtul său comentariu din capitolul 7 al Cărții lui Daniel, Irineu distinge, pentru prima dată în exegeza creștină, a patra fiară - identificată cu Roma - de cele „zece coarne” ale sale, reprezentând un conglomerat de zece mici regate rezultate din fărâmițarea marelui imperiu. Ca și în 2Tes., apare aici ideea unei eshatologii etapizate. Dacă pentru a justifica o
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cea care stabilește durata lumii la o „săptămână milenară”, adică la șase mii de ani și care apare în capitolul 15 al Scrisorii lui Pseudo‑Barnaba. Acest text, după cum am văzut, recuperează multe din datele teologice ale Vechiului Testament prin intermediul exegezei alegorice. Autorul echivalează aici cele șase zile ale creației cu șase mii de ani de la „săvârșirea lumii”, degajând sensul ascuns al expresiei cu ajutorul versetului 4 al psalmului 89, în versiunea LXX („o zi a Domnului este cât o mie de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Sa a fost zadarnică (superuacuus fuisset aduentus eius). Dacă nu, de ce ar fi venit? Pentru a ne spune: Nu îl căutați pe Dumnezeu căci El nu poate fi cunoscut și nu Îl veți găsi niciodată»?”. Drept urmare, ereticii anulează, printr‑o exegeză ultraspiritualistă, semnificația reală atât a primei, cât și a celei de‑a doua parusii. Pentru a‑și contracara adversarii, Irineu revarsă un nou torent de pasaje din Noul Testament referitoare, de data aceasta, la Judecata de Apoi: Mt. 10,35; Lc
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și savant, uneori ironia, calitate, trebuie să recunoaștem, destul de rară printre coreligionarii săi. Recapitulare și concluzie Cartea a V‑a din Adu. haer., în care este inserat mitul Anticristului, se adresează unui grup de clerici din Asia Mică, atrași de exegeza spiritualistă a Scripturilor. Firul roșu al demonstrației sale este constituit de ideea armoniei celor două Testamente, armonie respinsă de eretici, îndeosebi de Marcion și discipolii lui. Această idee este reliefată în cartea a V‑a, pornind de la trei evenimente: întruparea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
teologic sau politic, în funcție de provocările contextului. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că lucrează într‑un dosar de mărturii scripturistice în stare aproape pură, ca să spunem așa, și că este nevoit să facă două operațiuni simultane: de clasificare și de exegeză. Capitolele 6‑14 Cea dintâi problemă abordată se referă la identitatea Anticristului. În ce fel își va face apariția pe scena istoriei acest personaj, sub ce formă, sub ce aspect? Pentru a răspunde acestor întrebări, Hipolit dezvoltă o serie de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
distincție inexistentă în De Christo..., între „binecuvântare” și „profeție”. În cazurile lui Ruben, Simeon și Levi, spune Hipolit, Iacob rostește profeții sub forma unor blesteme, în timp ce, în cazul lui Iuda, este vorba de o binecuvântare. Două schimbări se remarcă în exegeză: cei care îl slăvesc pe Iuda, asimilat lui Cristos încă de la începutul comentariului, sunt Apostolii; „leul” și „puiul de leu” nu au un singur corespondent, ca în De Christo..., ci doi, Tatăl și Fiul. Cam atât în privința dosarului cristologic. Scripturile
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
regelui Tyrului, amintind, spre sfârșit, numele lui Daniel: „Socoți că ai o inimă ca a lui Dumnezeu. Ești oare mai înțelept decât Daniel?”. Pasajul ne pare mai degrabă un pretext pentru a intra în miezul problemei, adică pentru a începe exegeza capitolelor 2 și 7 din cartea Daniel. Considerăm semnificativ faptul că Hipolit se mulțumește doar să citeze profețiile de la Isaia și Iezechiel, asupra cărora nu se oprește prea mult, acestea având drept scop introducerea cititorului în „sfânta sfintelor” a tratatului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
prima dată în capitolul 28, în care face o scurtă recapitulare a tuturor punctelor interpretării sale și din nou, în capitolul 29, atunci când face apel la prudența și inteligența lui Teofil în transmiterea descoperirilor. Să reluăm schematic principalele date ale exegezei: I. leoaica - babilonienii/Nabucodonosor - aurul; II. ursul - perșii/Darius - argintul; (cele trei coaste: perșii, mezii, babilonienii); III. leopardul - grecii/Alexandru cel Mare - bronzul; IV. a patra fiară - romanii - fierul; IVa. cele zece coarne ale fiarei - amestecul fierului cu lutul; IVb
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
îi va persecuta în viitor, după modelul roman. III. Comentariu la Cartea lui Daniel Asemenea predecesorilor săi, Hipolit adoptă în plan exegetic metoda tipologică de interpretare, dar la o scară mult mai largă, înglobând aproape întreg Vechiul Testament. În majoritatea cazurilor, exegeza tradițională servea catehezei și polemicii antiiudaice sau antieretice (ca, de exemplu, în cazul Epistolei lui Pseudo‑Barnaba, scrierilor lui Iustin și al tratatului lui Irineu). Secolul al III‑lea aduce o exigență nouă; în prezent, nu mai este nevoie ca
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
III‑lea aduce o exigență nouă; în prezent, nu mai este nevoie ca textele Scripturii să fie invocate într‑un context apologetic, ci prezentate în mod eficient și sistematizat membrilor comunității creștine. Jean Daniélou notează în legătură cu aceasta: „Hipolit inaugurează o exegeză structurală a textelor scripturistice în creștinism. Acest lucru pare să coincidă cu o epocă în care Vechiul Testament, în ansamblul său, ocupă în liturghie, în predică, în didascalia creștină un loc pe care nu l‑a cunoscut înainte. Alături de Origen, Hipolit
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pe care nu l‑a cunoscut înainte. Alături de Origen, Hipolit marchează trecerea de la o epocă în care tradiția orală era esența învățăturii creștine, la o epocă a Cărții, deopotrivă sub forma Vechiului și a Noului Testament. La Hipolit însă, această exegeză nu are încă aspectul metodic și științific pe care îl va avea la Origen; ea rămâne înainte de toate pastorală și liturgică”. Comentariul la Daniel (Com. Dan.) nu se prezintă ca un comentariu propriu‑zis, ci ca o serie de omilii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
aici, o întreagă serie de teme care stau sub semnul actualității: persecuția, martiriul, răbdarea, întârzierea parusiei. Aceste teme, lansate deja în De Christo..., primesc în noul context o semnificație mult mai profundă. O metafizică antipolitică Una dintre greșelile curente ale exegezei moderne constă în reducerea viziunii metafizice sau teologice a lui Hipolit la una de ordin politic, chiar riguros ideologică. Este evident că cele două scrieri de care ne ocupăm aici au și o dimensiune politică destul de pregnantă; în același timp
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
istoric al personajului. Întâmplător sau nu, întâlnim la el trei sensuri ale figurii Anticristului: 1) istorico‑eshatologic, în contextul polemicii cu păgânul Celsus; 2) moral, în contextul polemicii cu ereticii; 3) anagogic, de asemenea în contextul antieretic, dar în cadrul unei exegeze realizate la solicitarea membrilor comunității creștine (Comentariu la Evanghelia după Matei). Origen ne introduce într‑un context teologic și exegetic cu totul diferit de cel întâlnit până acum. Potrivit definiției lui Jean Daniélou, Origen este un adevărat „om al Scripturii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
locuri privilegiate din Scriptură, Origen este omul Scripturii, pe care o abordează în ansamblul său, o cunoaște în cele mai mici amănunte și corelează textele cu o uimitoare măiestrie. O analizează sub toate aspectele sale, scrutând textul. Origen este fondatorul exegezei științifice. El se apleacă cu precădere asupra sensului Scripturii, întâi de toate asupra sensului literal. Moștenește însă din tradiția bisericească teoria «chipurilor», de la Philon alegoria morală, de la Clement din Alexandria theoria gnostică”. Acest scurt fragment are meritul de a face
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
este înlocuită, în cazul „alexandrinilor”, cu o improvizație „artistică”, de virtuozitate, al cărei sens nu este autentificat de o tradiție, ci de o logică alegorică, străină uneori de „partitura interpretată”, dar familiară exegetului. Acest criteriu de ordin subiectiv și formativ (exegeza înțeleasă ca exercițiu spiritual) este cel care conduce actul interpretării, transformându‑l într‑o veritabilă încercare existențială. O dată stabilite aceste câteva repere indispensabile, putem reveni la cele trei sensuri ale figurii Anticristului pe care le‑am menționat mai devreme. Anticristul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
recunoaște caracterul său inspirat; - nu se află însă în adevăr; conștient sau inconștient, falsifică mesajul divin. Pornind de la aceste considerații, Origen consacră mai multe rânduri activității hermeneutului, insistând asupra ideii de competență spirituală de care trebuie să dea dovadă. Orice exegeză trebuie făcută cu cea mai mare prudență posibilă și cu conștiința permanentei ascensiuni spirituale. Recunoaștem aici una dintre temele majore origeniene, cea a asimilării exegetului autentic cu Cristos, temă dublată de cea a smereniei impuse oricărei persoane care se apropie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nu este altul decât Isus, Logosul veșnic. Isus continuă să se întrupeze în sufletul fiecărui creștin care se apleacă asupra Scripturilor, în căutare de hrană spirituală. Citirea și interpretarea evangheliei lui Cristos înseamnă deci intrarea în comuniune mistică cu Logosul. Exegeza, potrivit lui Origen, este un act prin care se realizează un fel de „cristificare” a hermeneutului și, prin acesta, a celor care ascultă sau citesc cuvintele sale. Această „cristificare” rezidă în unirea sufletului celui care se apropie de Evanghelie cu însuși
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Mt. 24,24). Nu mai este vorba, așa cum se întâmpla în cazul autorilor creștini anteriori sau în Contra lui Celsus, de o magie „populară”, care îi amăgește pe toți, ci de o magie „intelectuală”, care seduce „elita”, oamenii care frecventează Scripturile. Exegeza eretică „săvârșește minuni” în sensul că, pe de o parte, ea este cuceritoare prin originalitatea sa, iar, pe de altă parte, este foarte persuasivă: frequenter ualde persuasorii sunt sermones haereticorum et commouere potentes etiam eos, qui sapienter audiunt (Com. Mt.
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sunt: Comentariu la Geneză, la Exod, la Levitic, la Isaia, la Iezechiel, la Avacum, la Ecleziast, la Cântarea Cântărilor, la Apocalipsa lui Ioan, Împotriva tuturor ereticilor și încă multe altele”. Din această enumerare se poate deduce predilecția lui Victorin pentru exegeză. Ne‑au parvenit trei dintre operele sale: Comentariul la Apocalipsa lui Ioan, un mic tratat intitulat De fabrica mundi și un foarte scurt Fragment cronologic, interesant ca atestare a unei vechi tradiții orientale potrivit căreia data Bunei‑Vestiri ar coincide
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nostru. Preocuparea celui dintâi este de a apăra Apocalipsa de calomniatorii de moment; celălalt o comentează pentru valoarea sa teologică. Într‑adevăr, interesul lui Victorin pentru revelația ioanică se datorează pasiunii sale pentru Scriptură; el este conștient de faptul că exegeza, dacă nu ajunge să egaleze, prelungește darul profetic. Prin aceasta, se dovedește discipol fidel al lui Origen, ale cărui scrieri le studiase în bibliotecile Palestinei. Alexandrinul însuși se gândea la un Comentariu la Apocalipsă, dar proiectul nu a fost niciodată
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se îndepărtează de predecesorii săi, și anume interpretarea pe care o dă pasajului din Apoc. 17,10‑11, în care cei șapte regi sunt asimilați împăraților din secolul al II‑lea, iar al optulea, lui Nero, identificat cu Anticristul [...]. Această exegeză este, probabil, opera lui Victorin; totul conduce la ideea că Victorin nu este un simplu martor al mitului întoarcerii lui Nero, ci că el a contribuit la acreditarea acestuia în Occident”. „Apocalipsa după Commodian” Legenda neroniană apare de asemenea în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]