1,279 matches
-
sub conducerea regelui Radulf I. Către sfârșitul aceluiași secol, părți din Thuringia au trecut sub dominația saxonă. În timpul majordomului franc Carol Martel și a Sfântului Bonifaciu ("apostolul germanilor"), thuringienii au devenit din nou supuși ai francilor, fiind guvernați de duci franci având reședința la Würzburg, către sud. Autoritatea ducilor de Thuringia s-a extins sub Carol Martel și asupra unor părți din Austrasia și din platoul bavarez, inclusiv asupra văilor râurilor Lahn, Main și Neckar. Orașul-târg Raab constituia frontiera de sud-est
Turingieni () [Corola-website/Science/325079_a_326408]
-
mai mare număr de servi, ale căror pbligații erau mai puțin opresive. Se înregistrează un mic număr de artizani și negustori, cei mai mulți făcând comerț cu slavii situați la est. Istoria thuringienilor este cel mai bine cunoscută din scrierile cuceritorilor lor franci. Scrierea lui Grigore din Tours, un galo-roman, cuprinde relatarea din vremea căderii statului thuringian liber. De asemenea, saxonul Widukind de Corvey din secolul al X-lea oferă numeroase legende referitoare inclusiv la thuringieni. Autorul bizantin Procopius din Cezareea îi menționează
Turingieni () [Corola-website/Science/325079_a_326408]
-
acestuia, pe patul de moarte, să consimtă la numirea lui Liutprand ca asociat la domnie. Era momentul în care domnia lui Liutprand începea, domnie care a durat 31 de ani. La începutul domniei sale, aliatul principal al lui Liutprand era ducele franc Theodo I de Bavaria. De altfel, Theodo intervenise în favoarea lui Ansprand pentru preluarea tronului de la Pavia. Theodo îl primise pe Ansprand ca refugiat, iar ulterior și pe Liutprand însuși, ambii alungați de către regele Aripert al II-lea în anul 702
Liutprand al longobarzilor () [Corola-website/Science/325085_a_326414]
-
de către regele Aripert al II-lea în anul 702, iar acest act de ospitalitate a fost întărit apoi printr-o alianță matrimonială, Liutprand luând de soție pe Guntrud din familia Agilolfingilor. Miezul politicii lui Theodo îl constituia rezistența împotriva majordomilor franci în acțiunile acestora de la nord de Alpi, preocupări care nu îl afectau pe Liutprand, și totodată menținerea controlului strategic asupra trecătorilor din Alpii Răsăriteni. În primăvara anului 712, fiul lui Theodo, Theudebert, împreună cu Ansprand și Liutprand, au atacat punctele întărite
Liutprand al longobarzilor () [Corola-website/Science/325085_a_326414]
-
Baleare în vest. Acționând ca protector al Bisericii Catolice, Liutprand a supus Corsica puterii longobarde în jurul anului 725, deși această continua să se afle nominal sub autoritatea bizantină. Corsica a rămas "de facto" sub Regatul longobard chiar și după cucerirea francă, timp în care proprietarii și clericii longobarzi își impuseseră prezența în insulă. Înlăturând forțele bizantine din regiune, deși revenea urmașilor săi să dea lovitura finală asupra Ravennei, Liutprand a avansat în direcția Romei de-a lungul Via Cassia; el a
Liutprand al longobarzilor () [Corola-website/Science/325085_a_326414]
-
Pepin (n. aprilie 777 - d. 8 iulie 810) a fost rege franc al Italiei, aflându-se la conducerea Regatului longobarzilor între anii 781 și 810, sub autoritatea tatălui său Carol cel Mare. Pepin a fost cel de al doilea dintre fiii regelui Carol cel Mare al francilor, cu soția sa Hildegard.. La
Pepin de Italia () [Corola-website/Science/325087_a_326416]
-
Bernard (n. 797, Vermandois, Picardia - d. 17 aprilie 818, Milano) a fost rege franc al longobarzilor din Italia între 810 și 818. Bernard a fost fiul ilegitim al regelui Pepin de Italia și astfel nepot al împăratului Carol cel Mare. În 810, Pepin a murit de pe urma bolii contractate în timp ce asedia Veneția; cu toate că Bernard era
Bernard de Italia () [Corola-website/Science/325094_a_326423]
-
ernard a fost cel trimis pentru a investiga acest caz. O schimbare a intervenit în 817, atunci când Ludovic cel Pios a schițat un "Ordinatio Imperii", detaliind viitoarea organizare a Imperiului francilor. Potrivit acestui plan, cea mai mare parte a teritoriului franc revenea fiului cel mai mare al împăratului, Lothar, în vreme ce Bernard nu primea niciun teritoriu suplimentar și, deși i se confirma domnia sa în Italia, urma să devină vasal față de Lothar. Acest plan, dupăcum s-a stabilit ulterior, era rezultatul influenței împărătesei
Bernard de Italia () [Corola-website/Science/325094_a_326423]
-
el i-a reprimit alături de el pe frații vitregi. S-a considerat de către unii istorici că această schimbare de atitudine l-au lăsat pe împărat supus unei dependențe de clerici și i-au redus mult din prestigiu în rândul nobilimii france.
Bernard de Italia () [Corola-website/Science/325094_a_326423]
-
lui Tassilo, ducele Odilo de Bavaria, murise în 747, iar fratele vitreg al lui Pepin, Grifo încercase să preia ducatul pentru sine. Pepin l-a înlăturat pe Grifo și l-a instalat pe tânărul Tassilo ca duce, dar sub suzeranitate francă. Mai tîrziu, în 757, potrivit "Annales regni Francorum", Tassilo a fost confirmat ca vasal al lui Pepin pentru pământurile sale în cadrul unei adunări ținute la Compiègne. Se menționează că el ar fi jurat cu acea ocazie fidelitate veșnică lui Pepin
Tassilo al III-lea de Bavaria () [Corola-website/Science/325104_a_326433]
-
-și revendica tronul. Fiul Adelpergăi, Grimoald, moștenitor al ducatului, a revenit din captivitatea de la curtea francilor și, luând partea lui Carol cel Mare, l-a înfrânt pe propriul unchi Adalgis și pe bizantini. Încercând ulterior să se desprindă de sub suzeranitatea francă, Grimoald al III-lea a fost obligat să se supună în 792.
Adelperga () [Corola-website/Science/325102_a_326431]
-
Mare. Pe când se afla în Francia, Paul a fost solicitat de către Carol cel Mare să compileze o colecție de omilii. A pus în practică această cerință după ce a revenit la Montecassino, iar compilația a avut o largă utilizare în bisericile france. De asemenea, i s-a mai atribuit o Viață a papei Grigore cel Mare și este creditat cu o traducere din limba greacă în limba latină a "Vieții Mariei din Egipt".
Paul Diaconul () [Corola-website/Science/324600_a_325929]
-
Mufarrag. Sawdan a invadat teritoriile Principatul longobard de Benevento, forțându-l pe principele Adelchis să plătească tribut. În 864, el a reușit să obțină în cele din urmă învestitura oficială solicitată anterior de Mufarrag. La jumătatea anilor '60, un călugăr franc numit Bernard și doi însoțitori ai săi, aflați în pelerinaj spre Ierusalim, s-au oprit în Bari. Ei au izbutit să obțină din partea lui Sawdan scrisori de liberă trecere pentru întreg drumul prin Egipt și Țara Sfântă. Potrivit "Itinerarium Bernardi
Emiratul de Bari () [Corola-website/Science/324605_a_325934]
-
pus în practică și mai ales că ar fi atras asupra sa atenția francilor, Arechis a optat în continuare pentru titlul de "princeps". În 787, în urma asedierii Salerno de către Carol cel Mare, el a fost nevoit să se supună suzeranității france. În acea vreme, Benevento era proclamat de către un cronicar ca "Ticinum geminum", în sensul de "a doua Pavia". Arechis a extins vechiul oraș roman, înălțând noi ziduri înconjurătoare în partea sud-vestică a cetății, unde Arechis a distrus vechile construcții pentru
Ducatul de Benevento () [Corola-website/Science/324618_a_325947]
-
fost reînnoite de către succesorul său Sico I. Niciuna dintre aceste promisiuni nu a fost îndeplinită, și descreșterea puterii și influenței monarhilor din dinastiei Carolingienilor a permis ducatului de Benevento să își sporească gradul de autonomie. În pofida neîncetatei ostilități a suveranilor franci, Benevento a atins în secolul următor apogeul, impunând tribut asupra Neapolelui și capturând Amalfi sub ducele Sicard. Când acesta din urmă a fost asasinat în urma unui complot, a izbucnit un război civil. Rudă cu Sicard, Siconulf a fost proclamat principe
Ducatul de Benevento () [Corola-website/Science/324618_a_325947]
-
de marș față de Roma. Ca urmare, papa Adrian a solicitat sprijinul lui Carol cel Mare. Carol încheiase anterior o alianță cu longobarzii, căsătorindu-se cu una dintre fiicele lui Desiderius, Desiderata; însă după numai un an de la acest eveniment, regele franc își schimbase opțiunea politică și a trimis-o pe soție înapoi la curtea longobardă din Pavia, gest care a fost considerat ca o insultă de către longobarzi. Între timp, după moartea lui Carloman I din 771, și soția acestuia, Gerberge a
Asediul Paviei () [Corola-website/Science/324682_a_326011]
-
din plin de acest lucru. Ambasada pontifului a debarcat la Marsilia și a călătorit până la Thionville, de unde au trimis mesajul: Carol cunoștea adevărul asupra agresiunii lui Desiderius și amenințarea pe care acesta o reprezenta și pentru propria sa stăpânire asupra francilor și a pornit cu trupele sale în marș către Italia la începutul verii anului 773. Nu se cunoaște numărul trupelor conduse de Carol cel Mare; se știe doar că el a împărțit-o în două grupuri, dând comanda unuia dintre
Asediul Paviei () [Corola-website/Science/324682_a_326011]
-
sale în marș către Italia la începutul verii anului 773. Nu se cunoaște numărul trupelor conduse de Carol cel Mare; se știe doar că el a împărțit-o în două grupuri, dând comanda unuia dintre acestea unchiului său Bernard. Armata francă a trecut prin pasurile Alpilor, Carol prin Dora Susa din apropiere de Mont Cenis, iar Bernard prin pasul Saint Bernard. La poalele munților, armata lui Carol cel Mare a întâlnit puternicele fortificații ale lui Desiderius, însă oamenii săi de recunoaștere
Asediul Paviei () [Corola-website/Science/324682_a_326011]
-
întâlnit puternicele fortificații ale lui Desiderius, însă oamenii săi de recunoaștere au identificat rute alternative. Apărătorii au fost atacați dinspre flanc, în vreme ce forțele conduse de Bernard se apropiau dinspre răsărit, până când longobarzii s-au refugiat în spatele fortificațiilor din Pavia. Trupele france și-au constinuat înaintarea și asediul asupra capitalei longobarde a început în luna septembrie. Numeroasa armată a lui Carol era capabilă să înconjoare integral capitala lui Desiderius, chiar dacă francii nu adus cu ei instrumente de asediu. La rândul lor, longobarzii
Asediul Paviei () [Corola-website/Science/324682_a_326011]
-
toți vasalii săi longobarzi, a deschis porțile lui Carol cel Mare și s-a predat în luna iunie. După victoria astfel obținută, Carol cel Mare s-a autoproclamat "rex Langobardorum" și din acel moment el va fi numit rege al francilor și longobarzilor. Pentru perioada Evului mediu timpuriu, faptul ca un conducător să preia titlul celui cucerit a fost un element unicat. De asemenea, Carol s-a aliat foarte strâns de Biserică, devenind protectorul efectiv al acesteia. Recunoașterea de către el a
Asediul Paviei () [Corola-website/Science/324682_a_326011]
-
protectorul efectiv al acesteia. Recunoașterea de către el a autorității temporale papale în Italia centrală a însemnat întemeierea puterii medievale a papilor, Statul papal consolidându-se sub aspect temporal. Declinul statului longobard a fost unul rapid, iar modificările aduse de cucerirea francă în Italia au fost majore. De asemenea, ducatele din Langobardia Minor (la acea vreme, Benevento și Spoleto) au dobândit o mai mare arie de manifestare.
Asediul Paviei () [Corola-website/Science/324682_a_326011]
-
fiind că papa Adrian I tocmai numise un duce de Spoleto. În 842, fostul ducat a fost practic reînviat de către franci, în sensul transformării sale într-un teritoriu de graniță condus de un markgraf dependent. Printre cei mai remarcabili duci franci, Guy I a divizat ducatul între cei doi fii ai săi, Lambert I și Guy al II-lea, cel din urmă primind ca partea sa senioria de Camerino, care a devenit ducat cu acea ocazie. Lambert I a fost un
Ducatul de Spoleto () [Corola-website/Science/324678_a_326007]
-
apoi și de Spoleto, s-a căsătorit cu celebra nobilă din Roma Marozia, însă a fost asasinat de către locuitorii din Roma în 924. În jurul lui 949, influența spoletanilor la Roma dispare, odată cu cucerirea Spoleto de către Berengar al II-lea, regele franc al Italiei și totodată împărat. În continuare, împăratul Otto I "cel Mare" a detașat din teritoriile numite "Sabina Langobardica" și le-a oferit Sfântului Scaun. De acum, controlul asupra Spoleto devenea un apanaj al împăraților germani. În 967, împăratul Otto
Ducatul de Spoleto () [Corola-website/Science/324678_a_326007]
-
, Analele regatului franc (cândva cunoscute sub numele de "Annales Laurissenses maiores" și reținute în istoriografia germană ca "Reichsannalen") reprezintă anale care acoperă istoria monarhilor carolingieni de la 741 la 829. Compunerea lor pare să dovedească faptul că ar fi redactate la curte, acordându-le
Annales regni Francorum () [Corola-website/Science/324741_a_326070]
-
-le astfel un marcant caracter oficial. Editorii din secolul al XIX-lea consideră că textul ar fi existat în cinci versiuni, pe care le datează în momente diferite ale perioadei francilor carolingieni. O revizuire a analelor a fost atribuită istoricului franc Eginhard (cca. 775 - 840) (sub numele de "Annales qui dicuntur Einhardi"), cu toate că un argument cu adevărat categoric pentru atribuirea către Eginhard se lasă încă așteptat. Mai recent, o privire generală asupra întregului angrenaj al acestor anale, care are mare trecere
Annales regni Francorum () [Corola-website/Science/324741_a_326070]