116,985 matches
-
R.B.: Ați pornit la drum în ultimii ani ai secolului al XX-lea pentru a redescoperi acea Românie a mamei de la începutul veacului. Romanul începe cu enunțul: "Es schwankt" - legănarea peisajului, perceput de la bordul vaporului cu care, pe Dunăre, familia mamei se reîntorcea în Elveția, după anii petrecuți în România. Dar același enunț "es schwankt" este o formulă cheie pe care o regăsim simetric - într-o cu totul altă împrejurare - și la finele romanului. Deși cunoașteți de-acum România, nu cumva
Christian Haller Pe urmele mamei - în Bucureștiul de ieri și de azi by Rodica Bin () [Corola-journal/Journalistic/12917_a_14242]
-
a acestei țări, îi dă culoare și poezie. Acest ceva l-am primit cu mare plăcere în dar atunci cînd am vizitat România; întors acasă a trebuit să recuperez pe cont propriu acest dar. Mi-am dat astfel seama că mama mea a căpătat în mare măsură o particularitate a felului ei de a fi, datorată tocmai anilor petrecuți în România și cred că de aceea ea nici nu a mai fost pe deplin înțeleasă la noi, în Elveția... Cred că
Christian Haller Pe urmele mamei - în Bucureștiul de ieri și de azi by Rodica Bin () [Corola-journal/Journalistic/12917_a_14242]
-
a felului ei de a fi, datorată tocmai anilor petrecuți în România și cred că de aceea ea nici nu a mai fost pe deplin înțeleasă la noi, în Elveția... Cred că aceasta a fost una din marile însingurări ale mamei mele, pe care am încercat să o exprim și în roman. Mama este personajul principal, ea evoluează în cuprinsul cărții într-un sens ciudat: pe măsură ce își pierde progresiv memoria, amintirile, fiul ei află din ce în ce mai multe despre România așa încît, la
Christian Haller Pe urmele mamei - în Bucureștiul de ieri și de azi by Rodica Bin () [Corola-journal/Journalistic/12917_a_14242]
-
și cred că de aceea ea nici nu a mai fost pe deplin înțeleasă la noi, în Elveția... Cred că aceasta a fost una din marile însingurări ale mamei mele, pe care am încercat să o exprim și în roman. Mama este personajul principal, ea evoluează în cuprinsul cărții într-un sens ciudat: pe măsură ce își pierde progresiv memoria, amintirile, fiul ei află din ce în ce mai multe despre România așa încît, la finele romanului, el este cel care îi povestește mamei întîmplările pe care
Christian Haller Pe urmele mamei - în Bucureștiul de ieri și de azi by Rodica Bin () [Corola-journal/Journalistic/12917_a_14242]
-
și în roman. Mama este personajul principal, ea evoluează în cuprinsul cărții într-un sens ciudat: pe măsură ce își pierde progresiv memoria, amintirile, fiul ei află din ce în ce mai multe despre România așa încît, la finele romanului, el este cel care îi povestește mamei întîmplările pe care ea i le povestise odinioară și pe care acum le-a uitat, cel care îi descrie peisajele, ambianța, oamenii în mijlocul cărora ea își petrecuse copilăria la început de secol, în București. R.B.: Am putea vorbi de un
Christian Haller Pe urmele mamei - în Bucureștiul de ieri și de azi by Rodica Bin () [Corola-journal/Journalistic/12917_a_14242]
-
care acum le-a uitat, cel care îi descrie peisajele, ambianța, oamenii în mijlocul cărora ea își petrecuse copilăria la început de secol, în București. R.B.: Am putea vorbi de un fel de transfuzie, chiar de un transplant de memorie de la mamă la fiu și invers! Un procedeu plin de poeticitate. Pe de altă parte, mi s-a părut că elementele de atmosferă predomină în comparație cu galeria de portrete... C.H.: Nu, nu neapărat. Cum se întîmplă uneori, printr-o fericită potrivire a întîmplărilor
Christian Haller Pe urmele mamei - în Bucureștiul de ieri și de azi by Rodica Bin () [Corola-journal/Journalistic/12917_a_14242]
-
oamenilor? C.H.: Lucrînd la roman, a fost ca și cînd mi-aș fi descoperit propriile rădăcini, ca și cînd (s-ar putea să sune deplasat dar așa este) aș fi avut și eu ceva românesc în mine, ca și cînd mama mea și bunicii, care au trăit o vreme în România, ar fi plantat în mine, fără știința mea, ceva românesc. Dar nu este exclus ca toate acestea să nu fie lipsite și de o legătură cu ceea ce aș numi "marginalitatea
Christian Haller Pe urmele mamei - în Bucureștiul de ieri și de azi by Rodica Bin () [Corola-journal/Journalistic/12917_a_14242]
-
azi. V-ați simțit legat de România nu fiindcă ați fi avut strămoși români (deși, citindu-vă romanul, am fost tentată într-un prim moment să cred așa ceva). V-ați simțit legat de România în primul rînd prin dragostea pentru mama dumneavoastră, care a trăit odinioară acolo. Circulînd în această lume deschisă, învățăm să îndrăgim oameni și locuri care de fapt, generic, nu sunt nici ai noștri, nici ale noastre. C.H.: Am fost foarte conștient de toate acestea. Am stat mai
Christian Haller Pe urmele mamei - în Bucureștiul de ieri și de azi by Rodica Bin () [Corola-journal/Journalistic/12917_a_14242]
-
nici ale noastre. C.H.: Am fost foarte conștient de toate acestea. Am stat mai multă vreme la București și, cînd priveam tinerele femei care treceau pe stradă, îmi spuneam: în vremurile de demult una dintre ele ar fi putut fi mama mea. Ea a crescut în România, a frecventat școala în limba română, a trăit în acest oraș și toate laolaltă au marcat-o. Există o anumită atmosferă, un anumit sentiment de viață pe care ea le-a respirat, însușin- du
Christian Haller Pe urmele mamei - în Bucureștiul de ieri și de azi by Rodica Bin () [Corola-journal/Journalistic/12917_a_14242]
-
-le, chiar dacă filogeneza, originile ei biologice sunt altele. Ea a trăit în București și ne mărturisea foarte des: "A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea!" R.B.: A fost de fapt, paradisul copilăriei... C.H.: Da, dar și al adolescenței. Mama a păstrat tot acest tezaur de trăriri și cred că, în mod inconștient, le-a transmis mai departe, chiar într-un registru foarte senzual: mîncam "bucate românești", iar pentru colegii mei de școală aceste meniuri păreau de-a dreptul absurde
Christian Haller Pe urmele mamei - în Bucureștiul de ieri și de azi by Rodica Bin () [Corola-journal/Journalistic/12917_a_14242]
-
Unul din aceste episoade apare și în romanul meu. R.B.: Urmează banala întrebare cu care de obicei se încheie interviurile: la ce lucrați acum? C.H.: La o istorie complementară aceleia din romanul Muzica înghițită, al cărui principal personaj a fost mama. Acum este la rînd tatăl. Acțiunea se petrece în Elveția, în anii 30, marcați de ascensiunea fascismului. Dar filonul românesc există și în această carte, contrastînd cu o existență cotidiană de o cu totul altă coloratură, cu un sentiment existențial
Christian Haller Pe urmele mamei - în Bucureștiul de ieri și de azi by Rodica Bin () [Corola-journal/Journalistic/12917_a_14242]
-
tot la Luchterhand Verlag ? C.H.: Da, tot acolo și mă bucur foarte mult că Muzica înghițită a fost tradusă și în limba română. Pentru mine este ceva minunat. Am sentimentul (același pe care l-am avut cînd i-am citit mamei mele fragmente din acest roman) că acum faptele, întîmplările pe care ea mi le-a povestit se reîntorc peste generații, după aproape un veac, acolo unde ele s-au petrecut. Și mai există un element care mă fascinează atunci cînd
Christian Haller Pe urmele mamei - în Bucureștiul de ieri și de azi by Rodica Bin () [Corola-journal/Journalistic/12917_a_14242]
-
-i aducă pe trecători de partea lor. Știau că își pun viața la bătaie. Pentru cineva care a luat parte la revolta din 21 e destul de bizar să scrie: "Pe postament se urcase o mulțime de indivizi care strigau de mama focului lozinci anticomuniste. În mintea mea mi-am zis uite alți curajoși. Aiurea. Apropiindu-mă i-am regăsit pe «băieții veseli» de pe Calea Victoriei. Erau inconfundabili." Și un alt eșantion: Cine a condus grupul, nu foarte numeros, pe strada Michelet, clar
Actualitatea by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/12920_a_14245]
-
paradoxale arheologii subiective. Prezentăm în aceste pagini un fragment din volumul în curs de apariție la Editura Curtea Veche. Am asistat la nașterea celor trei copii ai mei. Prima mea fiică, Cecilia, s-a născut în orașul México în 1962. Mama ei, prima mea soție, Rita Macedo, era o foarte frumoasă actriță metisă, brunetă, cu niște imenși ochi migdalați și pomeți înalți. Începuse să filmeze Îngerul exterminator cu Luis Buñuel, atunci cînd medicii au avertizat-o ca are nevoie de odihnă
Carlos Fuentes - Copiii by Simona Sora () [Corola-journal/Journalistic/12938_a_14263]
-
pace, dar și pe cel al Filippovnei lui Dostoievski. Fiul meu a fost un tînăr artist cu un destin pe care nimeni nu l-ar putea reformula, fiindcă era destinul artei, al operelor ce-i supraviețuiesc artistului. Atingîndu-i fruntea fierbinte, mama se întreba dacă nu cumva în acest tînăr artist care era fiul ei se suprapuneau prea exact inițierea superioară și destinul. Chipurile torturate de erotism din tablourile sale nu reprezentau o promisiune, ci o concluzie. Nu erau un început. Erau
Carlos Fuentes - Copiii by Simona Sora () [Corola-journal/Journalistic/12938_a_14263]
-
fiul ei se suprapuneau prea exact inițierea superioară și destinul. Chipurile torturate de erotism din tablourile sale nu reprezentau o promisiune, ci o concluzie. Nu erau un început. Erau, în mod inevitabil, un sfîrșit. Înțelegerea acestui fapt o nemulțumea, fiindcă mama dorea să vadă în evoluția fiului său realizarea unei personalități ale cărei bucurii erau legate de creativitatea sa. Nu era drept ca trupul să-l trădeze, ca trupul, în mod catastrofal, să nu depindă de voință. Își privea fiul lucrînd
Carlos Fuentes - Copiii by Simona Sora () [Corola-journal/Journalistic/12938_a_14263]
-
fiind un exorcism, nu o profeție. Mă gîndeam la fiul meu Carlos Fuentes Lemus, născut la Paris pe 22 august 1973 și mort la Puerto Vallarta, Jalisco, pe 5 mai 1999. Cînd abia începuse să meargă - în acea vreme trăiam, mama lui și cu mine, într-o fermă din Virginia -, trupul său se umplea de vînătăi, iar articulațiile i se tumefiau. Am aflat repede cauza. Din cauza unei mutații genetice, Carlos suferea de hemofilie, o boală care împiedică coagularea sîngelui. De la o
Carlos Fuentes - Copiii by Simona Sora () [Corola-journal/Journalistic/12938_a_14263]
-
puternic, plin de creativitate, îndrăgostit de logodnica lui, Yvette. În dimineața următoare avea să cadă fulgerat de un infarct pulmonar. Am rămas singuri, Silvia și cu mine. Prietena noastră dragă, Carmen Balcells, a înțeles mai bine ca oricine relația dintre mamă și fiu: Mă gîndesc mai ales la Silvia, care și-a dedicat întreaga viață sănătății acestui copil, trăind permanent cu frica în sîn. Îmi aminesc foarte clar de o vizită pe care i-am făcut-o lui Carlos la New York
Carlos Fuentes - Copiii by Simona Sora () [Corola-journal/Journalistic/12938_a_14263]
-
acestui copil, trăind permanent cu frica în sîn. Îmi aminesc foarte clar de o vizită pe care i-am făcut-o lui Carlos la New York, cînd m-au impresionat fragilitatea lui și zbuciumul Silviei, cea care părea nu atît o mamă, cît o logodnică sau o prietenă intimă oferindu-și sprijinul neclintit unui băiat plin de neliniști și de dorința de a pătrunde într-o normalitate care, pentru el, nu a fost niciodată posibilă... Exorcizările morții se transformă uneori în profeții
Carlos Fuentes - Copiii by Simona Sora () [Corola-journal/Journalistic/12938_a_14263]
-
că va muri, complici, intuindu-se reciproc și mulțumiți unul de celălalt, fiindcă unicul lucru pe care hotărîseră să-l lase să iasă la suprafață era compasiunea. Privirea strălucitoare a băiatului, venind din orbitele-i din ce în ce mai adînci, adresau lumii și mamei - care se suprapuneau în sufletul copilului - următoarea întrebare: “Cine are dreptul să mă compătimească?”. Nu mă trădați prin mila voastră. Voi fi bărbat pînă la sfîrșit. “ Cel care lucrează noaptea ajunge să se simtă creatorul lumii. Dacă el nu și-
Carlos Fuentes - Copiii by Simona Sora () [Corola-journal/Journalistic/12938_a_14263]
-
în noapte, iar noaptea îi dădea toată educația de care avea nevoie. Noaptea era metafora sa. Noaptea cobora și nimic nu putea s-o oprească. Era ora creației împotriva întunericului și a morții. Moartea lui Carlos ne-a făcut - pe mama lui și pe mine - să percepem o realitate indestructibilă. El continua să trăiască în noi și noi știam acest lucru. Nu știu dacă aceasta e o consolare suficientă pentru interogația permanentă la care ne supune pierderea unei promisiuni. “A muri
Carlos Fuentes - Copiii by Simona Sora () [Corola-journal/Journalistic/12938_a_14263]
-
ședea într-un jilț Gheorghe Asachi. În piața Palatului Administrativ, Ștefan cel Mare își strunea energic armăsarul de bronz. Dar nici una din aceste statui nu egala monumentul aflat pe aleea centrală a Copoului, unde copilul se plimba de mînă cu mama: Piramida leilor. Despre ea nu trebuia să întrebi nimic, pentru că vorbea singură cu o limpezime extraordinară. “În mijlocul aleii de intrare, C-o eleganță simplă modelată, Se-nalță piramida-n sus, purtată De patru lei de piatră în spinare. Nenvinșii regi
Orașe și ani by Ștefan Cazimir () [Corola-journal/Journalistic/12958_a_14283]
-
inspirată, Păstrează-n ochi mîndria de-altădată Și-și poartă sarcina cu nepăsare.” (M. Codreanu, Piramida leilor) „Primul cuvînt pe care l-am rostit - își amintește Ștefan Cazimir - a fost, n-o să credeți, «cal»! Așa mi-a spus mai tîrziu mama și, de bună seamă, acesta-i adevărul. Cum s-a întîmplat este greu să-mi explic. De ce n-am început, ca toți ceilalți, cu «ma-ma», preferîndu-l pe «cal», va rămîne de-a pururi o taină. Tot ce pot bănui
Orașe și ani by Ștefan Cazimir () [Corola-journal/Journalistic/12958_a_14283]
-
multă vreme, cu concursul binevoitor al părinților, care îl adoptaseră și ei de hatîrul meu. Azi așa, mîine așa, cred că trecusem de patru ani și spuneam în continuare «dormitor» în loc de «domnitor». Pînă într-o zi, cînd am mers, împreună cu mama, în vizită la familia N. Mezinul, Iosif, era elev de liceu. Totdeauna gentil cu mine, mi-a arătat niște ilustrații din cartea de istorie. O mică gravură, în mijlocul unei pagini, înfățișa un personaj călărind vijelios. «Cine-i ăsta?» «Un domnitor
Orașe și ani by Ștefan Cazimir () [Corola-journal/Journalistic/12958_a_14283]
-
împreună cu Sadoveanu, amândoi miroseam o căruță cu fân. Spunea cu nasul vârât în fân, în graiul lui moldovenesc: spui prostii. A doua zi, munții ninși. Personajul y un afemeiat. Se laudă cu amănunte că o dată s-a culcat și cu mama și cu fiica în același apartament, în aceeași noapte, în locuri diferite. Ultima... fata,... zicea că ședea trântită în pătucul ei cu pisica în brațe. O chema Margareta, pe pisică.. O amintire de demult, din anii cincizeci, neprecizată data. La
4 decembrie 1969 by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/12979_a_14304]