KorAP: Find »[drukola/base=neoclasic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...46 47 48 ...53 >

1,301 matches

Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429

presupus maximizator); firmele erau astfel asimilate oricărui agent individual maximizator, singura explicație pentru integrarea activităților În cadrul firmei fiind superioritatea tehnologică a acestora. Practic, pe piață, acțiunea firmelor nu era cu nimic diferită de cea a indivizilor, firma maximizând, conform teoriei neoclasice, funcția unică de producție, deci interesele deținătorilor de capital, ale proprietarilor. La fel cum indivizii au interese și resurse, reprezentând input-urile, și manifestă anumite comportamente economice ca output-uri, și pentru firme sunt relevante datele de intrare și cele

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
resurse, reprezentând input-urile, și manifestă anumite comportamente economice ca output-uri, și pentru firme sunt relevante datele de intrare și cele de ieșire. Nu Însă și procesele interne prin care se obțin acestea output-uri. De altfel, acest model neoclasic mai poartă și denumirea de modelul Input - Output sau abordarea organizației ca mașină (tehnologie) productivă. Odată cu dezvoltarea teoriilor behavioriste, procesele interne ale firmei (structura de guvernare a organizației, revendicările asupra organizației, raporturile de putere, normele etc.) devin esențiale În explicarea

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
a fost analizată, din perspective diferite, dar, considerăm convergente, de către economiști și sociologi. Atât unii cât și ceilalți acordă o importanță crescândă problematicii formelor de manifestare a cooperării În cadrul domeniilor de studiu și paradigmelor specifice. Tradițional, clivajul dintre paradigma economică neoclasică și paradigma sociologică Însemna că există o diviziune a domeniului de studiu asociat economiei și, respectiv, sociologiei, dar și a abordărilor lor; economiștii ar fi interesați de relațiile de schimb economice și de acțiunea economică, rațională, utilitaristă, În cadrul piețelor, În timp ce

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
Care sunt factorii care determină ca anumite activități să fie organizate pe piață, prin acțiuni, În timp ce altele să fie integrate ierarhic În organizații, adică instituționalizate este Întrebarea fundamentală la care atât sociologii cât și economiștii Încearcă să găsească răspuns. Economia neoclasică a fost puțin preocupată să găsească o soluție adecvată acestei probleme, limitându-se să evidențieze superioritatea tehnologică a integrării activităților economice În organizații/ierarhii. 2. Piețe și organizații R.H. Coase este creditat ca primul economist care a formulat un răspuns

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
este neproblematică și că instituțiile (structurarea stimulentelor) și relațiile sociale sunt esențiale În jocul intereselor economice. Introducerea problematicii costurilor tranzacționale (și odată cu aceasta, a relațiilor agent - principal și a incompletitudinii contractelor) a echivalat cu o schimbare de paradigmă În economia neoclasică. Conceptul omniprezent problematicilor anterioare, constituit ca variabilă dependentă În majoritatea cazurilor, cel de instituție (instituția organizației, a contractului ș.a.m.d.) reprezintă pasul decisiv Înspre sociologie, definită de Durkheim (1922,2001) tocmai ca știința instituțiilor sociale. În plus „detronarea” pieței

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
clasic al lui Th. Veblen și J.R. Commons, putem spune că terenul pe care instituțiile l-au câștigat În economie se datorează În mare parte teoriei organizaționale; domeniul organizațiilor s-a dovedit a fi cel mai vulnerabil pentru teoria economică neoclasică. Existența și diversitatea structurală a organizațiilor nu au putut fi explicate În limitele teoriei neoclasice. „Structurile de guvernare”, cum le numește Williamson (1981), din cadrul organizației au reprezentat o provocare pentru teoria economică. Așa au apărut lucrările lui R. Coase și

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
l-au câștigat În economie se datorează În mare parte teoriei organizaționale; domeniul organizațiilor s-a dovedit a fi cel mai vulnerabil pentru teoria economică neoclasică. Existența și diversitatea structurală a organizațiilor nu au putut fi explicate În limitele teoriei neoclasice. „Structurile de guvernare”, cum le numește Williamson (1981), din cadrul organizației au reprezentat o provocare pentru teoria economică. Așa au apărut lucrările lui R. Coase și O.E. Williamson, pionieri ai analizei neoinstituționale În economie. 3. Sociologia economică Prin introducerea În

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
În producerea cooperării. De altfel tranziția micro-macro social este cel mai bine precizată În studiul lui Granovetter (1985) În comparație cu ceilalți autori amintiți. Abordarea sa are la bază conceptul de imersiune (embeddedness) a acțiunii În sistemul de relații sociale. În economia neoclasică se operează cu modelul actorului rațional subsocializat, ale cărui preferințe și dispoziții sunt Înnăscute, date, principiu ce impune oricărei acțiuni, indiferent de contextul social, normativitatea raționalității instrumentale. Ordinea socială este contractuală, de tip hobbesian, indivizii raționali alegând, prin prisma interesului

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
să producă ordine socială și cooperare. Dacă pentru Williamson variabila explicativă fundamentală a instituțiilor este una tehnologică, specificitatea investiției, pentru North instituțiile sunt explicate prin alte instituții (dependența de cale) și modelele cognitive generate de acestea. Granovetter respinge deopotrivă modelul neoclasic cât și variantele instituționaliste ulterioare, argumentând că ordinea socială pe care se bazează cooperarea socială și economică este rezultatul implicării acțiunii În rețele de relații sociale și nu al unui tip sau altul de instituții. Cooperarea este explicată de patternul

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
disciplinară. Problematica organizării economice a Început să-i preocupe pe economiști Îndeosebi odată cu publicarea articolului lui R. Coase intitulat „The Nature of the Firm” (1937). S-a deschis calea unei schimbări de paradigmă În economie prin contestarea parțială a asumpțiilor neoclasice referitoare la ignorarea costurilor tranzacționale și deținerea de către actori a tuturor informațiilor În luarea deciziilor. În acest capitol ne propunem să analizăm teoria costurilor tranzacționale În explicarea emergenței organizării sociale. Vom prezenta trăsăturile distinctive ale noii teorii, precum și implicațiile ei

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
teoria costurilor tranzacționale În explicarea emergenței organizării sociale. Vom prezenta trăsăturile distinctive ale noii teorii, precum și implicațiile ei pentru problematica cooperării sociale. Teoria costurilor tranzacționale a constituit un punct de inflexiune În știința economică, deschizând terenul abordărilor instituționaliste, În defavoarea abordărilor neoclasice. Teoria pleacă de la premisa conform căreia cooperarea economică s-ar poduce În cadre instituționale diferite cu rezultate/randamente distincte: pe de o parte cooperarea are loc pe piață prin schimbul mutual avantajos Între actori, la prețuri de echilibru ce reflectă

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
se Întrepătrund, iar problematica firmelor devine parte integrantă a problematicii organizațiilor În general. De asemenea, În ciuda diviziunii epistemice clasice, abordările economice și sociologice devin convergente pe tărâmul organizațiilor. În economie, firmele sunt analizate prin prisma a trei teorii importante: teoria neoclasică, teoria managerială și teoria behavioristă. Teoria neoclasică considera firmele ca fiind funcții de producție unice ce desfășoară un singur tip de activitate. Firmele ar fi „cutii negre” a căror organizare internă nu ar conta și al căror comportament ar fi

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
integrantă a problematicii organizațiilor În general. De asemenea, În ciuda diviziunii epistemice clasice, abordările economice și sociologice devin convergente pe tărâmul organizațiilor. În economie, firmele sunt analizate prin prisma a trei teorii importante: teoria neoclasică, teoria managerială și teoria behavioristă. Teoria neoclasică considera firmele ca fiind funcții de producție unice ce desfășoară un singur tip de activitate. Firmele ar fi „cutii negre” a căror organizare internă nu ar conta și al căror comportament ar fi similar comportamentului unitar maximizator al oricărui agent

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
producție unice ce desfășoară un singur tip de activitate. Firmele ar fi „cutii negre” a căror organizare internă nu ar conta și al căror comportament ar fi similar comportamentului unitar maximizator al oricărui agent economic individual. Ceea ce contează pentru economia neoclasică este doar comportamentul maximizator al firmei pe piață și impactul acestuia asupra echilibrului general. În consecință, interfața Între diferite activități (funcții de producție) ar fi o tranzacție pe piață Între firme separate. Nu contează astfel organizarea economică din interiorul firmei

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
deciziilor este iarăși perfectă fără a implica costuri. Realitatea este foarte diferită de idealul propus. Există un cost al obținerii informațiilor, al luării deciziilor și al impunerii acestora și acestea au fost desemnate generic prin termenul de „costuri tranzacționale”. Concepția neoclasică este o ficțiune teoretică, menită să păstreze constante variabile manageriale și instituționale pentru a simplifica condițiile de funcționare ale sistemului economic. Atât reducerea activităților firmei la o singură funcție de producție neproblematizată, cât și asumpțiile costului tranzacțional zero sunt condiții teoretice

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
și având acest atribut acționează pentru a supraviețui; scopul fundamental al actorilor colectivi nu este eficiența socială, ci supraviețuirea, iar pentru aceasta organizațiile Încearcă să limiteze competiția și să-și atragă resurse strategice care să sporească șansele de supraviețuire. Economia neoclasică consideră că firmele sunt integrate Într-un sistem competițional perfect funcțional ale cărui reguli sunt observate cu strictețe și care premiază astfel eficiența socială; concepția asupra acțiunii este una normativă: firmele sunt maximizatoare. Însă, acțiunea firmelor este mult mai complexă

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
cu strictețe și care premiază astfel eficiența socială; concepția asupra acțiunii este una normativă: firmele sunt maximizatoare. Însă, acțiunea firmelor este mult mai complexă, ea reflectând strategii diverse și nu doar simpla maximizare a utilității. Organizațiile Încearcă să afecteze funcționalitatea neoclasică a sistemului și a regulilor (În special a competiției) alterând și reconstruind reguli care să le asigure supraviețuirea. Eficiența socială este În sine o construcție a societății, dar organizațiile pot viza sisteme a căror teleologie socială să nu fie neapărat

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
regulilor (În special a competiției) alterând și reconstruind reguli care să le asigure supraviețuirea. Eficiența socială este În sine o construcție a societății, dar organizațiile pot viza sisteme a căror teleologie socială să nu fie neapărat eficiența. Altfel spus, concepția neoclasică considera sistemul social al competiției perfecte ce duce la eficiență socială ca fiind un dat natural, mai presus de actori și de societate. În realitatea Însă, sistemul este doar o construcție a actorilor; ei dispun de resurse și putere diferite

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
teoria lui R. Coase Deși nu folosește explicit termenul de „costuri tranzacționale”, Coase este considerat promotorul noii teorii. În articolul său din 1937, „The Nature of the Firm”, Coase se Întreabă „de ce există firme?” În condițiile În care, conform asumpțiilor neoclasice, coordonarea producției se realizează pe piață, prin mecanismul prețurilor? Structura internă a organizațiilor este generată de diviziunea muncii (specializare) și coordonare. Cum Însă diviziunea muncii există și pe piață și coordonarea se realizează prin intermediul prețurilor, Întrebarea este de ce apar firmele

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
actualii furnizori constituie cea mai bună ofertă de pe piață. Acest tip de contract este congruent pieței concurențiale ca formă de organizare a cooperării economice În care mecanismul de coordonare cel mai important Îl constituie prețurile de echilibru. Tipul contractului comercial neoclasic este mai flexibil (se bazează, spune Williamson, pe doctrina exonerării), părțile fiind absolvite de impunerea În literă a contractului. El furnizează cadrele generale ale cooperării În interiorul cărora nivelul strict de performanță nu este anterior negociat, ci se ajustează pe bază

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
firmele producătoare Își trimit proprii tehnicieni), dar doar În cazul partenerilor ce aveau relații stabile, de durată, cu firmele contractante În lohn. Relațiile pe termen lung formează diade antreprenoriale (Larson, 1992) sau cvasi-firme (Eccles, 1981). În general, tipul de contract neoclasic se aplică relațiilor de lungă durată ce necesită mecanisme adaptative speciale. Un astfel de contract lasă loc adaptărilor reciproce În cazul perturbărilor neanticipate: pe de o parte, instituie o zonă de toleranță În cazul conflictelor de interese ce nu depășesc

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
instanță În soluționarea unui conflict era de natură a pune capăt cooperării viitoare, ceea ce nu se Întâmpla În cazul conflictelor soluționate intern și care, dimpotrivă, erau de natură a solidifica relația reasertând credibilitatea angajamentelor partenerilor. Astfel, față de tipul clasic, contractul neoclasic menționat de Williamson permite o zonă de toleranță În limitele căreia partenerii acceptă eventuale abateri de la litera contractului și consideră adaptarea reciprocă În cazul unor perturbări neanticipate. În majoritatea cazurilor, aceste contracte caracterizează relațiile de durată, stabile Între firme care

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
durată, stabile Între firme care au stabilit deja un registru comun de desfășurare a relațiilor de cooperare. Ele vizează În primul rând menținerea cooperării, Între anumite limite acceptabile, mai degrabă decât impunerea contractuală strictă. Cu toate acestea, spune Williamson, contractul neoclasic nu este perfect elastic. Pe măsură ce exonerarea este garantată În mod rutinier, aceasta poate induce stimulente negative de limitare a performanței (contractorul se va obișnui ca, În condițiile unui contract „elastic” și a unor exonerări repetate de la litera contractului, performanța sa

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
oportunitate față de cea mai bună tranzacționare alternativă pe piață crește, iar relația devine ineficientă. De asemenea, pe măsură ce perturbările au consecințe tot mai importante, afectând În mod discriminatoriu părțile și, prin exonerarea performanței, facilitează „exploatarea” relației de către unul dintre parteneri, contractele neoclasice devin tot mai tensionate, iar forma de organizare hibridă facilitată de acestea incumbă costuri tot mai ridicate devenind ineficientă (nivelul de cooperare scade, echilibrul dintre contractori se rupe, unul va tinde să exploateze relația de Încredere, iar celălalt va tinde

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
este, În concepția lui Williamson, o formă de organizare Încă și mai elastică și mai adaptativă decât forma de organizare hibridă, În cazul perturbărilor accentuate ce rezultă din situația de dependență a partenerilor. Această formă de organizare Înlocuiește Codul comercial neoclasic cu cel de muncă. Relațiile de muncă se bazează pe autoritate, pe puterea managerului de a controla performanța angajaților. Astfel, eventualele dispute interne sunt soluționate prin decizia managerului și fără a apela la instanțe externe. „Ierarhia este curtea ultimului apel

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]