1,576 matches
-
Iisus Hristos, iar în semn de suprem protest l-a identificat cu Dionysos, căruia el i-a spus la sfârșit Crucificatul. Acesta e sensul nihilismului nietzschean, învins chiar de el prin marea revelație a eternei reîntoarceri, sintagmă desfigurată de filosofia postmodernistă, fiindcă ea, completă, este eterna reîntoarcere a Identicului. Mesagerul ei va deveni Zarathustra 257. Or, comentatorii contemporani ai lui Nietzsche vorbesc, în realitate, de eterna ocultare a Identicului, ceea ce devine contrariul filosofiei lui Nietzsche. Pentru gânditorul german, nihilismul nu e
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Statele Unite, un promotor al dialogului transmodernist, interconfesional este teologul Alan Watts, care a recurs la "experiențe" ale eliberării de îngrădirile strict confesionale (într-un sens opus restricțiilor epistemologice ale lui J. J. Fanella), redimensionând tradițiile, recuperând filosofia perenă abandonată de postmoderniști și toate formele culturii. Astfel, dialogul global interconfesional poate deveni și dialog intercultural global, ceea ce nu se produce fără reacțiile, uneori violente, ale celor închiși în mentalitatea modernistă, chiar în interiorul bisericilor. Transmoderniștii americani invocă profeția lui W. Blacke: "Războiul săbiilor
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
au dispărut și știința (înțelepciunea) suavă domnește". Blacke era un iluminist, însă, și optimismul său nu ne apare mai puțin utopic, cu atât mai mult cu cât nu dispar nici religiile și nici războaiele. Asemenea "profeție" pare mai degrabă una postmodernistă. Se cuvine să fim reticenți în fața profețiilor iluministe. Dar încercările de a contura o nouă scară de valori transmoderniste poate fi salutată. Mai tânărul meu coleg Ion Popescu-Brădiceni s-a gândit la sintetizarea unei table de "legi ale transmodernismului", între
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
transmoderniste poate fi salutată. Mai tânărul meu coleg Ion Popescu-Brădiceni s-a gândit la sintetizarea unei table de "legi ale transmodernismului", între care el a găsit vreo 25. Și transmoderniștii vestici ne oferă o tablă de distincții între valorile moderniste/postmoderniste și cele transmoderniste. Iat-o cum arată: Valori moderne Valori transmoderne pe mine / mie eu percepție concepție solidaritate integralitate a determina a delibera asimilare integrare mișcare acțiune instinct intuiție caracter ortodox (corect) paradoxal, neobișnuit religie spiritualitate a vorbi a rosti
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
atacurile care s-au produs împotriva lui Noica, mai ales în ultimii 15 ani, se datorează lecturii operei sale cu armătura culturală a postmodernismului. Asemenea tip de lectură se va dovedi tot mai anacronică și mai inadecvată. Paradoxul micii posterități postmoderniste a lui Noica vine de acolo că, deși a năzuit în ultimele decenii de viață să creeze o mentalitate transmodernă prin "școala de la Păltiniș", el n-a fost suficient înțeles tocmai de discipoli. Gabriel Liiceanu a făcut să planeze asupra
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
gânditori, care mi se par adevărații moștenitori ai filosofiei transmoderne nicasiene: un Alexandru Surdu (cu viziunea lui pentamorfică), apoi Ilie Bădescu, creatorul sociologiei noologice, al cărui monumentală lucrare Noologia (2002) a fost primită nu întâmplător cu agresivă ostilitate dinspre ideologii postmoderniști. De remarcat că exact din aceleași pricini nici Mircea Eliade nu a avut o posteritate pe măsură și nici discipoli. Nici chiar Ioan Petru Culianu nu și-a înțeles maestrul, fiindcă el a trăit cu iluzia că Eliade poate fi
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
că Eliade poate fi asimilat exclusiv modelului modernist, neavând ochi pentru transmodernitatea lui. Marile atacuri antieliadești din ultimele două decenii nu se datorează pretinsei lui "rătăciri" de tinerețe în politica de dreapta, ci inaptitudinii lectorilor de a depăși canonul cultural postmodernist. Larga deschidere a lui Eliade către toate culturile și religiile, cu o pătrunzătoare abordare a sacrului, se înscrie perfect în sinteza transmodernă. 2. Gnoza de la Princeton. Se pune întrebarea în ce măsură așa-numita gnoză de la Princeton prefigurează eonul transmodern? Mișcarea s-
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ludic al postmodernismului. Ei tratează jocul din unghiul de vedere al cărții lui Eric Berne 266, jocurile nefiind decât "niște tranzacții necinstite, cu motivații ascunse, și care sunt tot atâtea capcane pentru celălalt. Sunt operații psihologice frauduloase"267. În locul simulacrelor postmoderniste, gnosticii preferă intimitatea cu universul, cu Celălalt 268. O neîncredere funciară, lucidă, etalează gnosticii și față de mișcările minoritare (homosexuale, feministe, hippies, alți "iconoclaști"), găsindu-le de-a dreptul puerile.269 Și primejdioase. Cazul feminismului este revelator, o rătăcire cu consecințe
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Nu altul e mesajul cărților de mare ecou ale lui Dan Brown, din seria Codul lui Da Vinci. Autorul este sclipitor de inteligent și a avut dibăcia să recurgă la formula cărților de consum, atât de căutate în kitsch-ul postmodernist. El a pariat pe o cât mai largă penetrare în "mase", fiind la antipodul elitismului neo-gnostic. Erezia lui pariază pe ideea veche că Biserica a denaturat creștinismul primitiv. Momentul crucial este stabilit în anul 325, la Conciliul de la Niceea. Știm
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
neavizați. O replică promptă i s-a dat, de exemplu, lui Dan Brown de către un specialist în istoria Bisericii creștine. E vorba de Bart D. Ehrman. Acesta demontează punct cu punct "argumentele" din Codul lui Da Vinci, spulberând și teza postmoderniștilor că istoria nu poate fi o "știință", ci doar povestire, adică ficțiune. De altfel, pe această teză se bazează și Dan Brown, însă romanul său pretinde a avea relevanță "științifică", demistificatoare, când, în realitate, este o gogonată mistificare. Iată doar
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Lupașcu, ontologia a fost monistă, în primul rând, sau dualistă, ca în cazul lui Descartes. Revolta lui Nietzsche împotriva monismului divin a deschis calea postmodernă a filosofiilor post-identitare, ființa nemaifiind repetiția Unului, ci totdeauna repetiție cu diferență. Din păcate, filosofiile postmoderniste ale diferenței (care se revendică din simulacrele lui Platon și din măștile nietzscheene) pierd onticitatea lumii, înlocuind omogenul (cosmosul) cu o eterogenitate nestăvilită ca haosmos. Autonomizate, ambele direcții alunecă spre extreme. Or, trionticitatea lupasciană depășește în chip remarcabil orice formă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
fine, materia microfizică, a psihicului, transcendându-le pe celelalte două, fără a fi, hegelian vorbind, sinteza lor, ci având drept caracteristică fundamentală contradicția dinamică a semiactualizării și a semipotențializării, acel misterios echilibru între antiteze din ontologia eminesciană. Revenind la teoria simulacrelor postmoderniste, este limpede acum că ele lucrează în zona biologicului, evocând "lanțul lui Markov", ca reduplicare și diversificare fără limite, dar reducând starea T la antiteza primei materii lupasciene. În realitate, este vorba de o formă deghizată de monism, spre care
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
o zonă de non-rezistență, o "zonă de transparență absolută" ("realul învăluit", cum l-a numit Bernard d'Espagnet), "adică ceea ce se sustrage oricărei raționalizări" și care corespunde sacrului.323 Identificăm aici pasul decisiv al transdisciplinarității spre depășirea paradigmei moderniste și postmoderniste. Cestea din urmă încheie, din atare punct de vedere, preistoria modernistă a cunoașterii, ca reducție a lumii la un singur nivel al Realității. Când gândirea tradițională reducea lumea la un singur nivel, sprijinit, însă, ontologic, pe un monism divin, ea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
spre supraom, calea-i "o transmutare în copil", iar modelul jocul copilului. Credința spune Părintele Stăniloae nu-i altceva decât întoarcerea în inocența copilului, o afirmare sfântă, în limbajul lui Nietzsche. E marea diferență, cum am mai sesizat, dintre ludicul postmoderniștilor (care au pierdut inocența și credința) și ludicul transmodern. Să redevenim copii! este și îndemnul filosofiei transdisciplinare. Iată cum Nietzsche e departe de a fi un precursor postmodernist, căci ethosul său este transmodern, ca și al lui Eminescu sau al
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
limbajul lui Nietzsche. E marea diferență, cum am mai sesizat, dintre ludicul postmoderniștilor (care au pierdut inocența și credința) și ludicul transmodern. Să redevenim copii! este și îndemnul filosofiei transdisciplinare. Iată cum Nietzsche e departe de a fi un precursor postmodernist, căci ethosul său este transmodern, ca și al lui Eminescu sau al lui Heidegger. Svetlana Paleologu-Matta a înțeles această uimitoare afinitate dintre Eminescu, Nietzsche și Heidegger. Autoarea elvețiană a zăbovit îndelung asupra luminișului ființei la Eminescu și Heidegger, luminiș care
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
altceva decât transparența lumii ca lumen, asumată acum integral de filosofia transmodernistă. Heidegger s-a orientat, în definitivarea ontologiei fundamentale și a diferenței ontologice, pe o cale "eminesciană", simțind că rostul artei nu e golirea de sacru (cum pretinde poetica postmodernistă a "concretului"), ci dimpotrivă: Gânditorul rostește ființa. Poetul numește sacrul"334. Iar "diferența ontologică" prefigurează nu atât diferența lui Jacques Derrida, cât ființa contradicțională lupasciană: Diferența ontologică este nu-ul dintre ființare și ființă"335. S-ar putea spune că
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nemărginite, rezultă ceea ce numim viață omenească. Viața e lupta, prin care omul traduce destinațiunea sa, intențiunile sale în lumea naturei"337. Transmodernismul, cu tensiunea contradicțională recuperatoare de armonie, este menit a reda omului contemporan inocența pierdută și parodiată de antropocentrismul postmodernist. Totul copilului se deschide către zona de non-rezistență a sacrului, care este comună Subiectului și Obiectului"338. Omul postmodern a ajuns să se identifice cu masca, pe care o consideră mai importantă decât fața. Rezultă o multiplcare a măștilor, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de cizmar, bunăoară) și să se considere un mare voievod al erei comuniste, ca Nicolae Ceaușescu. Îl poți recunoaște pe rătăcit în lipsa afectivității, care este esențială în ceea ce poetul argentinian Roberto Juaroz numea, în 1991, atitudine transdisciplinară. Din păcate, atitudinea postmodernistă e descurajatoare și-n atare privință. Ea a înlocuit afectivitatea (iubirea) cu sexualitatea. Iar, finalmente, cu pornografia. "Noi suntem zice Basarab Nicolescu cei care am ucis Erosul acestei lumi, favorizând dezvoltarea deșănțată a masculinității lumii noastre. Erosul a fost înlocuit
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
fost înlocuit cu mascarada erotică, nunta feminității și masculinității cu o eliberare sexuală ce are toate caracteristicile unei sclavii (în măsura în care ființele umane devin anexele propriului sex), iar iubirea, înlocuită cu supravegherea atentă pentru apărarea teritoriilor"340. În arta și literatura postmodernistă există o invazie de limbaj pornografic de cea mai joasă speță. Revista focșăneană Oglinda literară are o rubrică permanentă intitulată Cele mai forjate versuri, în care a reprodus un material proliferant de subcultură "poetică", la care se dedau nu numai
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
atașat în mod special la nivelul a ceea ce el numea "poezie sintactică", de neînțeles fără transfinitul barbian și fără și fără poetica translingvistică a lui Mihail Bahtin. Apoi, Nichita Stănescu e printre puținii care l-au citit pe Bacovia nu "postmodernist", ci "transmodernist", văzând în cel mai pesimist poet român un învingător întru lumină. Există la Nichita Stănescu o remarcabilă tensiune între tradiție și modernitate, care și explică, altminteri, uriașul său succes de public. Această tensiune spirituală este transmodernă. Am intitulat
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
paradoxal, rămânea în metafizică. De fapt, o făcuse, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Fr. Nietzsche, iar, la noi, Eminescu, pentru ca lovitura de grație să-i fie dată de Heidegger. Cum se vede, Nichita Stănescu gândea deja "postmodernist", de fapt, transmodernist, fiindcă el nu avea deloc încredere în școli și curente literare, convins fiind de "falsa problemă a modernității": "Problema modernității e o problemă de istorie, iar nu una de estetică"353. Distincția este foarte importantă, fiindcă se
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
avea deloc încredere în școli și curente literare, convins fiind de "falsa problemă a modernității": "Problema modernității e o problemă de istorie, iar nu una de estetică"353. Distincția este foarte importantă, fiindcă se spulberă credința unor teoreticieni moderniști și postmoderniști că există un progres estetic de la tradiționalism la modernism și postmodernism. Un vers de Homer sau de Dante, spune Nichita Stănescu, face de rușine o sută de poeți "moderniști". Dar obiecția lui asupra criticii metafizicii se mai referă la spiritul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cât e mai puțin "original" într-o versiune dramatică, fiindcă ținta extraordinară e să te apropii de geniul lui Caragiale, să zicem, și nu să recurgi la "inovații" și la "actualizări" forțate, cum procedează numeroși regizori și actori moderniști și postmoderniști, denaturările de acest soi arătând micime "hermeneutică". Snobismul postmodern este de un prost gust desăvârșit. Dacă judecătorii traducătorului C. D. Zeletin au înțeles ceva din forța intelectuală a traducătorului, cea a poetului le-a rămas inaccesibilă. Și, foarte probabil, nu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
poeziei lui C. D. Zeletin. Simțeam că e nevoie de un alt concept căruia abia acum i-a sosit sorocul, odată cu decesului postmodernismului. C. D. Zeletin e un poet de dincolo de mode, nefiind nici "clasic", nici "tradiționalist", nici "modernist", nici "postmodernist", dar cu siguranță, "un exilat în absolut", cum s-a vrut Al. Philippide, în ultimele decenii de viață. Nu întâmplător cei doi poeți s-au prețuit reciproc. Poeții și poeticile sunt nenumărați/nenumărate, dar poezia e una singură. În tot
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
C. D. Zeletin și de un nou concept poetic, de ceea ce voi numi poetica transparenței, una prin excelență transmodernistă și care, acum, explică de ce n-a putut fi receptată, la vremea ei, de către criticii care lucrau în grilă modernistă și postmodernistă. C. D. Zeletin numește poezia călătorie spre transparență, după cum și-a întitulat volumul din 1977. Poetul se dovedea perfect contemporan cu antropologia creștină a transparențelor Părintelui Dumitru Stăniloae, anticipând cu mulți ani viziunea transdisciplinară. După cum am insistat în capitolele anterioare
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]