1,687 matches
-
informația, încât efectul de surpriză să fie total. În esență, umorul prevalează, deși se bazează pe un fel de quid-pro-quod tragicomic: turcul Iusuf crede că se ospătează dintr-o extrem de gustoasă pastramă, iar ovreiul Aron crede că poate îndeplini dorința răposatului, economisind prin șiretlic banii necesari pentru a transporta cadavrul acestuia. Ambii sunt convinși că ceea ce fac, deși este imoral, va găsi o rezolvare rezonabilă. Însă fatalitatea le dezvăluie ireparabilul ca formă involuntară de detabuizare prin canibalism și impietate filială. Dacă
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
încăperii. Apoi, se îmbrăcă cu straiele cele noi, se încălță cu cizmulițele, cumpărate de Fetea tocmai de la iarmarocul de la Lespezi, de la un ciubotar neamț vestit prin acele locuri, neuitând să-și așeze broboada albă de lâniță, primită în dar de la răposatul taică-su. Fetea și copiii o așteptau la poarta cea mare, așezați în lada săniei, la care erau înșeuați doi cai, proaspăt țesălați. De departe, se auzeau chiotele lui Serafim și zgomotul tălpicilor săniei pe zăpada pufoasă. Să pornim, fraților
Chemarea străbunilor by Dumitru Hriscu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/555_a_735]
-
plăcinte cu bostan. Se strânseră toți în jurul unei mescioare, cu trei picioare, așezată înspre laița de la geam. Se închinară la icoanele sfinte și începură a mânca bucatele gătite de baba Ileana, dând, mai întâi, o dușcă din rachiul vestit al răposatului Costache. După mai multe păhărele de rachiu, stinse cu un vin alb, din poamă fragă, femeilor li s-au dezlegat limbile, începând să șușotească despre necazurile femeiești sau despre vreo rugăciune nouă, menită să-i dezbare pe bărbați de băutură
Chemarea străbunilor by Dumitru Hriscu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/555_a_735]
-
foarte interesantă cu cineva, Dougie. Despre tine. Logan se aplecă Înainte și se servi cu un strugure din pungă. În lumina emanată de televizor, arătau ca niște mici hemoroizi cangrenați. Te-a dat În gât că ești atacatorul și răpitorul răposatului Geordie Stephenson. Te-a și văzut făcând asta! Ce zici, Dougie? Mai Întâi facem rost de dovezile criminalistice, iar acum și de un martor. Nici o reacție. Logan se servi cu Încă un strugure. — Martorul zice că ai ucis-o și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1999_a_3324]
-
și schimbă butoanele. - Mă bucur că am ajuns înainte să te culci. - Aș fi stat trează să te aștept. Kara îi zâmbi. Apoi, mama ei spuse: - Chiar mă gândeam la unchiul tău, iubito. La fratele meu. Kara clătină din cap. Răposatul frate al mamei ei era oaia neagră a familiei. Plecase în vest când era Kara mică și nu păstrase legătura cu familia. Mama Karei și bunicii refuzeaseră să vorbească despre el și numele îi era interzis la reuniunile de familie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]
-
plecată pentru o vreme, tatăl este plecat În Lugoj la școala de ofițeri de miliție, este cald, este vară, este iunie. Stă cu tine cerberul cu ochi de foc, mătușa. Blânda mătușă a lui Cucu, căci Cucu Îl chema pe răposatul ei soț care a ținut magazin de coloniale În Piața Amzei. Mătușa lui Cucu bea toată ziua cafea Unica de 65 de bani pachetul cu madam Ursu, zice ea că e turcească și te pune pe tine să mănânci spanac
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
își luă bacalaureatul, îl îmbrățișă și, izbucnind în plâns, exclamă: „De-ar fi trăit tatăl tău!...“ Îl puse apoi să îngenuncheze, fapt de care el, ditamai băiețoiul, se simțea rușinat, și-l ținu așa, în tăcere, cu ochii la scrumiera răposatului. Și veniră apoi studenția, prieteniile din facultate și melancolia bietei mame, vâzând că fiul ei încerca să-și ia zborul cu aripile lui. „Eu, pentru tine, eu, pentru tine! - obișnuia să-i spună ea -, și tu, pentru cine știe care alta!... Așa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
parte. Și prima persoană pe care o zărea la trezire era mama. Și la masă, din ce nu mânca el, nu mânca nici dânsa. Ieșeau deseori împreună la plimbare și mergeau așa, tăcuți, sub bolta cerului, ea gândindu-se la răposatul ei, iar el gândind la ce apuca să-i treacă mai întâi pe sub ochi. Și ea îi spunea tot aceleași lucruri, lucruri de toate zilele, foarte vechi și mereu noi. Multe dintre ele începeau așa: „Când ai să te însori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
mai are de trăit atât de puțin...!“ Apoi a prescris să i se facă un clistir, iar ea zicea: „Clistir? Ptiu, ce scârboșenie! Boșorogului ăstuia! Eu nu, eu nu! De-ar fi trebuit s-o fac unuia dintre cei doi răposați, pe care-i iubeam, cu care m-am căsătorit de plăcere! Dar ăstuia? Clistir? Eu? Ce să spun...!“ — E fantastic totul! — Nu, istoric. Și-au sosit un frate și-o soră ai lui don Eloíno, și cel dintâi zicea, copleșit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
capătul pavilionului. De îndată ce am pășit afară, în noua mea viață, m-am simțit ciudat de ușor. M-am simțit așa de ușor încât aș fi putut să zbor. Asta făceam când Werner Pfeffer m-a întrebat dacă aveam vești despre răposatul său tată. Nu știu nimic despre un anume Fritz Pfeffer și nici despre respectiva familie Frank, am spus și m-am făcut nevăzut pe Twelfth Avenue, spre inima Americii. „Pe 23 octombrie, la o zi după decretul de «arianizare», un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
gata peste două săptămâni, alte cereri de triat de pe site-ul meu, atât personale, cât și profesionale. Dar nu am făcut nimic de genul ăsta. Mi-am înșfăcat haina, am ieșit în stradă și am oprit un taxi, mulțumindu-i răposatului meu tată că-mi lăsase suficienți bani cât să-mi cumpăr un apartament pe una dintre rutele principale ale taxiurilor. — Unde mergi, drăguțo? — Aș dori la Warwick Way în Pimlico, de-acolo o să te ghidez eu. Și mă și grăbesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1939_a_3264]
-
și la predarea lui editorului, acelui David Golder în proporții reduse, care a constatat de la prima ochire că Ramses avea o piatră la bășica fierii, obiectând că nu există fir conducător, nici unitate de acțiune, la care am răspuns că răposatul n-a avut niciodată scaunul regulat. - Dacă tipăresc această care, mi-a spus micul David Golder, o fac numai pentru că pe mâneca pardesiului tău, citesc de patru săptămâni numărul matricol cusut cu ață albă la o curățătorie chimică și - de ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
și mă răsuci pe loc ca un șurub. În fața mea un găligan cu ochi răi, intimidat poate de ochelarii mei, îmi puse prudent o singură întrebare: - Cum vă numiți? Când a auzit numele meu pe care-l port din vina răposatului meu tată, bruta mă îmbrânci printre călăreți, până dincolo de cordonul compact. Atunci observai că mi-am pierdut buldogul. Țineam în mână numai curelușa de care era prinsă zgarda lui zile mari. - Reeex!... strigai deznădăjduit, gata să plâng de disperare. Buldogul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
îngrijitoarei făcu posibilă contrabanda. - Dezbrăcați-vă! Spuse savantul, sau mai bine zis, se răsti el. - Să vedeți, începui vorba. Tata mi-a murit subit, bolnav de inimă, la cincizeci și opt de ani. - Mai aveți destul până să ajungeți vârsta răposatului, întrerupse mohorât pântecosul, după ce mă consultă. - Nu sunteți bolnav organic și nu vă dau nici o rețetă. - Domnule profesor, mai încercai să spun, piticul dinlăuntrul meuă - Mda!... Piticul dumneavoastră nu mă privește și dacă m-aș pronunța, ați plăti onorariul pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
plătesc o bună parte din cele de damă”. „Nu pentru asta sunt aici, vecine”, zisei cercetându-mi chipul deformat în oglinda unei racle de nichel. Dricarul începu să pară că pricepe rostul vizitei mele și începu să mă descoase, dacă răposatul îmi este neam de aproape, cum îl cheamă și unde stă... „Mi-a murit băiatul”, - plânsei liniștit. Și, la vreo două ceasuri după ce plecai de acolo, steagul negru fâlfâia la poarta casei mele. Ușile de la intrare și zidul dimprejur erau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
Mi-a murit băiatul”, - plânsei liniștit. Și, la vreo două ceasuri după ce plecai de acolo, steagul negru fâlfâia la poarta casei mele. Ușile de la intrare și zidul dimprejur erau cernite. Mahalaua năvălise prin odăi ca să caute și să vadă mortul. Răposatul însă, nicăieri. „Cine a murit, domnule Zaharia?”, mă întrebă croitorul de peste drum. „Băiatul”, zisei liniștit, îndopând talaș în sobă și mestecând apoi cu pensula cleiul din ceaun. Atunci mi-am auzit femeia, cum scoate un urlet prelung. Dăm buzna cu toții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
-se la ghete. Semăna cu un spiriduș, cu nasul cârn, obraji bucălați, o buză de sus pronunțată și păr des și ondulat, dar trăsătura cea mai izbitoare era statura extrem de mică. — E tare scund, doamnă Noakes. — Scund, dar puternic, domnule. Răposatul, săracu’, soțul meu era la fel. — Chiar are paisprezece ani? — Aproape, spuse dna Noakes evaziv. — Și nu mai merge la școală? Mama ridică din umeri. — Nu se mai poate. Mai am Încă cinci, mai mici, de hrănit. — Știi să scrii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
zis că nătărăul era foarte neliniștit. De data aceea, ai procedat ca și cum Într-adevăr ai fi pierdut ceva. Te-ai dus la unul care nu-i Încă la pârnaie, dar e polițist vestit. Apoi v-ați dus cu toții la țară, răposatul Muñagorri a mierlit-o, don Formento și un nerod au venit să mă deranjeze și eu am intrat la bănuieli. Mi-ai zis că ți se furaseră scrisorile. Chiar mi-ai dat de Înțeles că le furgăsise Formento. Voiai ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]
-
Soledades de Góngora, pe care le va dota cu țâșnitoare și iazuri, cu blănuri tăbăcite și nutrii. Don Anglada, m-ai năucit cu atâta potop de cărți, a zis Parodi. De vrei să te ajut cu adevărat, vorbește-mi de răposata-ți cumnățică. Căci nimeni nu mă Împiedică să te ascult. — Ca și critica, nu mă Înțelegi. Marea pensulă (am spus: Picasso) pune În prim-planuri fondul tabloului și dincolo de zare - figura centrală. Planul meu de bătaie e similar. O dată schițați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]
-
e mai răsucită ca un arc de ceasornic. Uite, eu mi-am Început deducțiile În după-amiaza când don Anglada și doña Barcina mi-au istorisit discuția purtată despre Comandor În ajunul primei morți. Cele ce mi-ați spus după aceea, răposatul Ricardo, Mario Bonfanti, tu, trezorierul și medicul, mi-au confirmat bănuielile. Iar scrisoarea lăsată de bietul băiat explică totul. Așa cum spunea Ernesto Ponzio: Destinul, care e prolix, Nicicând nu coase fără nod. Moartea bătrânului Sangiácomo și cărțulia acesta care poartă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]
-
a scos din pământ ceva lucitor și am zărit talismanul Zeiței. Atunci am plonjat peste fur și i-am făcut felul. Știam că odată și-odată aveau să mă salte. Dar trebuia să recuperez talismanul. L-am tăinuit În gura răposatului. Acum se află În drum spre patrie și se va Întoarce În sanctuarul Zeiței, unde tovarășii mei vor da de el când vor incinera hoitul. Apoi am căutat Într-un jurnal pagina cu lichidări de stocuri de mobile. Erau două
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]
-
poetului. Proprietarul, don Nicasio Medeiro, ne-a debitat, după o vișinată scurtă și niște sandvișuri cu brânză, mereu noua și amuzanta anecdotă cu fata bătrână și papagalul. Ne-a asigurat că, grație Atotputernicului, un mediocru reparase șandramaua, dar că biblioteca răposatului Nierenstein era intactă, din pricina momentanei lipse de fonduri pentru a Întreprinde noi Îmbunătățiri. Într-adevăr, pe rafturile de pitchpin am zărit o masivă serie de cărți, pe masa de lucru - o călimară pe care stătea gânditor un bust al lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]
-
dau răgaz, l-am iscodit: — De unde scoți atâtea istorii, amice? Răspunsul mi-a confirmat bănuiala subită. Mi-a zis că pe toate, sau aproape pe toate, i le povestise Nierenstein, iar pe celelalte, Nicasio Medeiro, marele tovarăș de șuete al răposatului. A mai adăugat că cel mai nostim e că Nierenstein le povestea tare prost și că oamenii din ținut le Înfrumusețau. Totul mi s-a lămurit fără Întârziere: aspirația poetului de a realiza o literatură absolută, observația lui sceptică cu privire la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]
-
cum și-ar putea Închipui un mediocru, tipicul artefact de formă cilindrică și culoare Învăpăiată, care asimilează printr-un orificiu; Înainte de toate, carnețelul ne arată că Ginzberg a preferat accepția de „Întâmplător, fortuit, incompatibil cu un cosmos“. În această garnitură, răposatul rezolvă fără grabă, dar și fără Întrerupere, marea majoritate a necunoscutelor care merită atenția celui care n-are nici o treabă. Astfel, pentru a ne opri la un singur exemplu, vom arăta că jabuneh denumește „melancolicul pelerinaj la locurile de care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]
-
ar împînzi intimitatea ca mobilele făcîndu-ne contemporani cu trecutul. Și am putea construi cu strămoșii un far transparent lăsînd lumina să se prelingă printre trupurile lor; sau, ne-am putea, în vizită, lăsa pălăria pe căpățîna înțepenită a vreunui soț răposat. Poate că Doctorul va născoci ceva aidoma hibernării artificiale ca să putem păstra chiar viața înăuntru! Ne-trecerea în neființă, o scurtcircuitare a timpului. V. din spital devin pentru o vreme o parte a unui astfel de veșnic prezent. E ca
CELSIUS: 41,1˚. In: Celsius : 41.1 by Victor Cojocaru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/464_a_721]