KorAP: Find »[drukola/base=războinic & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...46 47 48 ...119 >

2,974 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555

și chiar dereșul său, pe care nu avusese nicidecum timp să-l apere, fu curând ucis cu o lovitură de suliță. în cădere, Balamber se agăță de valtrapul calului unui războinic got ocupat să se apere cu sulița de alți războinici hiung-nu. Trăgându-și pumnalul din cizmă, îl înfipse în coasta bărbatului, spărgând împletitura inelelor de fier, după care, cu mare iuțeală, îl apucă de o margine a mantalei, îl răsturnă din șa și încălecă în locul său. Puse mâna imediat pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
astfel că rezultatul luptei rămânea incert. Deodată, se auzi strigat de Odolgan și, întorcând privirea îl văzu salutându-l cu obișnuita sa veselie neghioabă, în timp ce își scotea sulița din pântecele unui cavaler dușman. întorcându-se, distinse un zid compact de războinici călare ce tocmai cobora în vad și înțelese că de acum întregul tuman al lui Utrigúr se aruncase în luptă. Se avântă atunci înainte, îndemnându-și cu și mai multă vigoare oamenii ce îi avea alături, și la scurtă vreme

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
luptă. Se avântă atunci înainte, îndemnându-și cu și mai multă vigoare oamenii ce îi avea alături, și la scurtă vreme, la sunetul unui corn, goții începură să iasă din luptă, retrăgându-se spre mal și chiar dincolo de el, fără ca războinicii hiung-nu, epuizați, se dea vreun semn că ar intenționa să-i urmărească. Balamber constată că, atât cât putea să vadă, pe întreg frontul luptei dușmanul se retrăgea, în vreme ce armata hiung-nu prelua controlul malului. Când ajunse sus la rândul său, putu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
îl privea era imediat contrazisă de privirea sa pătrunzătoare și extrem de vie a neliniștitorilor săi ochi mongoli. La fel de crud sau poate chiar mai crud decât căpetenia gepidă de același rang, era total lipsit de umorul acestuia: într-adevăr, nici unul dintre războinicii hiung-nu nu putea spune că-l văzuse vreodată râzând. Cel mult, îl puteai vedea câteodată cum își întinde buzele într-un zâmbet de gheață, neliniștitor chiar și atunci când se dorea prietenos. Nu era prea iubit, mai mult temut, iar asta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
cine îl cunoștea de multă vreme, ca Balamber, ar fi putut recunoaște o sclipire de simpatie sau, mai degrabă, de bunăvoință satisfăcută. — Salutare, Balamber. astăzi mingan-ul tău s-a comportat foarte bine. Viteazul Uldin ar fi mândru să vadă ce războinic magnific a devenit fiul lui. Balamber își simți inima umplându-se de mândrie. O laudă ca aceea, înaintea căpeteniei unui popor aliat, reprezenta pentru el o mare onoare. Ducându-și mâna la piept, își plecă, în semn de închinăciune, capul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
fi fost tu, azi am fi fost copleșiți. Nu voi uita ajutorul pe care ni l-ai dat. Acea recunoaștere regească îl obligă pe Balamber să se retragă respectuos. — Am făcut tot ce am putut cu forțele de care dispuneam. — Războinicii tăi s-au luptat ca niște tigri. Păcat că e prea târziu să-l urmărim pe dușman. La cuvintele acelea, Ardarich și Onegesius schimbară o privire perplexă, apoi gepidul, înălțându-și sprâncenele sure, își întoarse privirea către el. — Să-l

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
cei ai tovarășilor săi și citi în ei aceeași descumpănire. Vrei să spui că... Ardarich zâmbi: — Așa e. Adevărata bătălie încă nu a început. Se lăsă un moment stânjenitor de tăcere, în care se auziră doar chemările răniților și strigătele războinicilor, care, în mici grupuri, rătăceau pe câmpul de luptă sub lumina palidă a lunii, căutându-și detașamentele. Balamber nu putu găsi cuvintele care să exprime starea sufletească în care se afla. Nu reușea să creadă că o bătălie cum era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
hățuri: — Faceți ce puteți pentru ei. Trebuie să plecăm de aici imediat. Balamber, în culmea uimirii, ar fi vrut să obiecteze, să se opună, să pună întrebări dar Onegesius și regele gepid deja își întorseseră caii și se îndepărtau împreună cu războinicii din suitele lor. îi urmări cu privirea până când dispărură în întuneric, apoi Odolgan îl readuse a realitate. — Ne mișcăm? întrebă cu glas șovăitor. Balamber abia de întoarse capul spre el; pe urmă, trăgând de frâu, își urni calul. Da, spuse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
a mesei stătea Chilperic, pe care Sebastianus îl revăzuse cu bucurie la Aureliana: încă șchiopăta, din pricina uneia din multele răni primite în Sapaudia, dar în rest părea a fi în plină formă. Din Sapaudia adusese la Lugdunense cinci mii de războinici înarmați și echipați cum se cuvine: în fața pericolului comun, într-adevăr, tatăl său alesese să lase la o parte resentimentele sale față de Magister militum, care în primăvară nu-și ținuse promisiunea de a le veni în ajutor. Sebastianus nu așteptase

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
că bătălia e toată aici, Prefectule. Sebastianus încuviință: — Așa e, Datianus. Pentru moment, întreaga onoare ne revine nouă. 26 Când, în primele ore ale după-amiezii, Atila dădu, în sfârșit, semnalul asaltului general, strigătele de luptă ale zecilor de mii de războinici se topiră într-un unic și imens vuiet, ce răsună asurzitor pe tot întinsul câmpiei. Huruitul sumbru pe care îl produceau în marșul lor către dușman toate acele neamuri războinice, făcu să tremure pământul sub picioarele lui Balamber. Așadar, asalt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
și întreg trupul părea să freamăte, răzvrătindu-se împotriva ordinului de a nu acționa. Cu toate acestea, trebui să se resemneze și să aștepte. Atila se întoarse fără grabă, oprindu-se în repetate rânduri să salute și să-și încurajeze războinicii care, într-un nor de praf, mergeau la luptă, până ce ajunse, în sfârșit, împreună cu suita sa, pe un mic pinten ce constituia punctul cel mai înalt de pe toată întinderea acea stearpă și dezolată. Rămase să observe de acolo mersul bătăliei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
în schimb, conducea atacul împotriva alanilor. Balamber aruncă o privire spre forțele ce rămăseseră în rezervă: trei mingan-uri - plus al său, acum aproape înjumătățit - stând pe loc în câmpie în bătaia soarelui, protejându-l pe rege și tabăra, unde rămăseseră războinicii mai vârstnici sau cei prea tineri, împreună cu sute de femei, printre care se găsea Go-Bindan. Cei mai mulți dintre noncombatanții care urmau armata se găseau, însă, afară din tabără. Pe toată lungimea frontului, de fapt, mii de scutieri și servitori așteptau neliniștiți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
de cai fără călăreți și de răniți duși pe brațe de scutieri ori de tovarășii lor, care, după ce își potoleau setea și luau alte legături de săgeți, se întorceau la locurile lor, printre combatanți; în drumul lor se încrucișau cu războinicii rămași fără cai, care alergau să-și ia caii de rezervă, de la servitorii lor. Un du-te-vino neîncetat și frenetic, în urma căruia cei rămași să privească primeau mereu vești emoționante, dar și contradictorii, despre mersul bătăliei. Toți cei care veneau din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
mersul bătăliei. Toți cei care veneau din linia de front vorbeau despre o luptă furibundă, cu un final neclar: după câte se părea, alanii și burgunzii, în dispozitiv compact, rezistau oricărui atac, copleșindu-i cu o ploaie de săgeți pe războinicii hiung-nu și provocându-le pierderi serioase, în vreme ce sus, pe colină, Ellak nu înainta cu nici un pas. Pe latura stângă, cele două popoare de goți erau angajate într-o uriașă luptă fratricidă, într-o continuă mișcare a frontului; despre ce se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
se citeau pe chipul larg, cu pomeții pronunțați încadrat de o barbă scurtă și albită pe alocuri și brăzdat de riduri adânci. Părul său era la fel de albit, dar încă des și lung până pe umeri, așa cum l-ar fi purtat un războinic tânăr. Avea pielea închisă la culoare, arsă de soarele câmpiei, întocmai ca aceea a războinicilor săi hiung-nu. Și de această dată, ochi săi îi părură lui Balamber două sulițe, capabile să străpungă orice lucru pe care și-ar fi oprit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
pe alocuri și brăzdat de riduri adânci. Părul său era la fel de albit, dar încă des și lung până pe umeri, așa cum l-ar fi purtat un războinic tânăr. Avea pielea închisă la culoare, arsă de soarele câmpiei, întocmai ca aceea a războinicilor săi hiung-nu. Și de această dată, ochi săi îi părură lui Balamber două sulițe, capabile să străpungă orice lucru pe care și-ar fi oprit privirea. După cum avea obiceiul, nici măcar în ziua aceea regele nu îmbrăcase veșminte somptuoase: sub splendida

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
comanda lui Atila nu le trebui mult până să ajungă la linia frontului. în clipa când soseau acolo, rândurile cavaleriei hune ce se retrăseseră pentru a se reculege în vederea unui nou atac, cine știe al câtelea, se deschiseră pe loc. Războinicii aceia, deja greu încercați de bătălie, ridicând sulițele, izbucniră în strigăte entuziaste de salut la adresa regelui și se alăturară fără șovăială oamenilor săi, pentru a participa la ceea ce toți înțelegeau că era ultima încercare, efortul hotărâtor. Spectacolul pe care-l

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
la adresa regelui și se alăturară fără șovăială oamenilor săi, pentru a participa la ceea ce toți înțelegeau că era ultima încercare, efortul hotărâtor. Spectacolul pe care-l oferea câmpul de luptă i-ar fi putut înspăimânta și pe cei mai viteji războinici. Oriîncotro ai fi întors privirea, terenul ce despărțea cele două armate se arăta presărat cu luptătorii căzuți, atât de numeroși, încât caii deși biciuiți și împunși cu pintenii, erau nevoiți să-și încetinească alergarea și să înainteze cu multe opriri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-i înfrunte pe alanii lui Sangiban. Aceștia, văzând că se apropia un nou val de atacatori, strânseră rândurile, formând o falangă țepoasă, înțesată de sulițe lungi, din mijlocul căreia se ridică un nor de săgeți, pentru a cădea apoi asupra războinicilor hiung-nu ca o grindină aducătoare de moarte. Imediat după aceea, sutele de săgeți hune, cu șuierul caracteristic și sinistru, recunoscut de toți dușmanii, se abăteau asupra oamenilor lui Sangiban, dar prost coordonate și fără prea mare precizie, întrucât înaintarea printre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
mai adânc. Nu erau mulți însă, cei care se bucurau de o protecție atât de bună. Sub tirul neîncetat al arcașilor dușmani, oameni și cai se răsturnau în fiecare clipă, îngroșând mormanele ce deja populau întinderea de iarbă, iar apropierea războinicilor hiung-nu de dușman se dovedea cu fiecare pas tot mai dificilă. Cei care supraviețuiseră, pe jos ori pe cai, sfârșeau prin a se izbi unii de alții și a se împiedica unii pe alții într-un vălmășag confuz, în care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
alții într-un vălmășag confuz, în care, inevitabil, fiecare săgeată, fiecare javelină a dușmanului atingea o țintă. Atacul acela împotriva unei combinații perfecte de arcași și infanterie în armură nu se potrivea, desigur, cu tactica obișnuită pe care o adaptau războinicii hiung-nu, însă condițiile luptei - romanii, bine instalați pe înălțimile colinei și cele două armate gotice ce încă luptau cu furie pe latura din stânga - nu le dădeau posibilitatea să-i încercuiască. întrucât înaintarea în șaua calului se dovedea aproape imposibilă, mulți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
hiung-nu, însă condițiile luptei - romanii, bine instalați pe înălțimile colinei și cele două armate gotice ce încă luptau cu furie pe latura din stânga - nu le dădeau posibilitatea să-i încercuiască. întrucât înaintarea în șaua calului se dovedea aproape imposibilă, mulți războinici inimoși își abandonară animalele și, provocând pierderi în rândurile dușmanilor, se aruncau înainte cu săbii, buzdugane și sulițe, imitați de mulți alții, care, rămași mai dinainte fără cai, se întorseseră în prima linie pentru acel ultim asalt. îmbătați de masacru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
armură, dușmanul ceda teren. Văzând ceea ce se întâmpla, Balamber se însufleți din nou: victoria! Victoria era aproape. Lăsă de o parte arcul și scoase sabia, apoi își împunse cu furie calul și îl împinse înainte pentru o ultimă sforțare. Alți războinici hiung-nu îl urmară. Securile pedestrașilor deschiseseră breșe în bariera sulițelor alane și într-una din aceste breșe Balamber se azvârli cu toată forța, doborând rapid, unul după altul, doi, trei patru războinici. Alături de el, Odolgan își repezea sabia cu furie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
îl împinse înainte pentru o ultimă sforțare. Alți războinici hiung-nu îl urmară. Securile pedestrașilor deschiseseră breșe în bariera sulițelor alane și într-una din aceste breșe Balamber se azvârli cu toată forța, doborând rapid, unul după altul, doi, trei patru războinici. Alături de el, Odolgan își repezea sabia cu furie scoțând mugete cumplite, cum făcea întotdeauna în luptă, în vreme ce Mandzuk, la o oarecare distanță, ținea stindardul verde, glorios, al lui Uldin, oferind oamenilor ce veneau din urmă un reper în mijlocul haosului acelei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
cumplite, cum făcea întotdeauna în luptă, în vreme ce Mandzuk, la o oarecare distanță, ținea stindardul verde, glorios, al lui Uldin, oferind oamenilor ce veneau din urmă un reper în mijlocul haosului acelei lupte sângeroase. Chinuiți de căldură și de oboseală, aproape toți războinicii, de ambele părți, își aruncaseră în iarbă armurile și luptau acum goi până la brâu și deci expuși la loviturile dușmanului. Alanii, extenuați de lupta ce dura de ore întregi și descumpăniți de sosirea forțelor proaspete în rândurile dușmanilor lor, cedau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]