2,146 matches
-
urcau spre cerul tavanului zeci de limacși. Când ploua și se făcea igrasie în dormitor, trupurile băloase ale melcilor negri spânzurau de pereții zugrăviți în calciu roz. L LIV Din beția îmbrățișărilor cauciucate și a iubirii mulatre m-au trezit remușcările pentru soarta Sabinei. Am pus mâna pe telefonul care acumulase datorii irecuperabile și am sunat-o, cu frică să nu dau de Maria Firidă. Am avut noroc, era chiar ea. I-am spus că în noaptea când recunoscusem existența Adelinei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2363_a_3688]
-
Teofana, așa cum îl avertizase. Nu vedea legătura dintre cele relatate de ea și faptul că atunci când fusese mică a venit cu unchiul ei aici. Vasile Mocanu rămâne fără cuvinte. Cea care a întrerupt tăcerea mormântală a fost Florica bântuită de remușcări. — Fata asta este prietena dumneavoastră, domnișoară? — Sigur. Cum o cheamă? — Teofana, răspunde domnișoara Stamate după un moment de ezitare. — Teofana?se ridică Alexandru ca mușcat de șarpe. — Da! — Aoleu! Florico, aia-i fata mea. Trebuie să mă duc după ea
Pe aripa hazardului by Victoria D. Popa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91847_a_92975]
-
a trecut prin greutăți ca acum să primească această groaznică lovitură. Mi-e și milă de el. Plângea ca un copil, tot o învinovățea pe maică-sa. — Femeia aia ce zicea? — Nici ei nu i-a fost totuna. Mustrată de remușcări, știindu-se vinovată, nici nu prea stătea pe lângă noi. Nu ți- spus nimic, nimic? — Când am plecat și-a cerut iertare spunând cî era și ea tânără pe atunci, cu minte proastă și nu se gândea că se va ajunge
Pe aripa hazardului by Victoria D. Popa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91847_a_92975]
-
d-aia... Maiorul Tănăsescu, plictisit că bătaia n-avea nici un efect, porunci caporalului: ― Ia dați-i drumul să se ducă dracului de nebun! Apoi, întorcîndu-se la primul-procuror, adăugă: ― Să continuăm!... Vă rog!... 3 Grigore Iuga își simțea sufletul sfâșiat de remușcări, iar prin gând îi trecea mereu: " Poate dac-aș fi rămas aici, nu s-ar fi întîmplat..." Dar, în același timp, își dădea seama că toate recriminările sunt de prisos și că alte datorii i se impun acuma. Corpul Nadinei
Răscoala by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295613_a_296942]
-
dizolve cadavrele rău platnicilor, pentru a le face să dispară definitiv, fără a mai lăsa vreo urmă a crimelor șefilor săi. — Cîte cadavre ai dizolvat ? întreabă un mascat pentru presa care filmează înfrigurată. — Vreo trei sute..., răspunde omul, cuprins brusc de remușcări. Cine mai poate ști cîți au fost cu precizie ? Apoi își cere scuze familiilor celor dispăruți și promite să colaboreze cu poliția. Camera arată apoi niște gropi în care nu se vede mai nimic. Seamănă cu filmele americane despre lumea
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
părăsite pe moment de maidanezi, dintr-o curte a țîșnit un rottweiler și s-a înfipt direct în blana lui Bigy. Din fericire, nu a apucat să-l omoare. Simt însă că eu l-aș fi omorît pe el fără remușcări. Apoi îmi dau seama că nu are nici o vină, că asta e menirea lui și că pentru a-și arăta colții l-au cumpărat și îl cresc stăpînii săi. „Born to kill”, îmi șoptește, jumate ironic, jumate trist, un vecin
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
baltă și ne-am despărțit furioși, îi mai spusesem că trebuie să-și găsească un întîrziat mintal care s-o ia în condițiile astea. Luni de zile i-am mai dat câte un telefon, din timp în timp, căci aveam remușcări , îmi închipuiam că biata fată ar fi vrut totuși să fim iar împreună, dar că-i era frică, se speriase de purtarea mea. De vreo două ori m-a invitat pe la ea și s-a purtat nespus de scârbos. M-
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
o văd, căci eu eram în lumina palidă a felinarului, iar ea la întunerec, și plecă oftând. M-am întors în odaia mea, agitat, zeci de sentimente străbătîndu-mă, chinuit și de bucuria că este a mea, și de orgoliu, de remușcare, de teamă. N-am putut face nimic până la masă. Mă întrebam dacă voi avea curajul să o privesc în timpul mesei. Mă întrebam mai ales ce va crede despre mine, dacă nu va spune ceva d-nei Sen sau lui Lilu. Nu
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]
-
macină) cum oare ar fi arătat viața mea dacă destinul nedrept nu ar fi hotărât dinainte ca Marie-Liliane să rămână domnișoară bătrână... Chiar aceștia sunt termenii în care mă gândesc la ea și acest mod mă salvează de orișice posibilă remușcare... Iar acum, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai convins că vizitatoarea nu poate fi decât ea... De aceea încerc, cu tot mai multă stăruință, să văd prin geam ce se petrece afară, însă, oricât mă apropii
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
în penumbră, dincolo de ele, în grădină, două scaune de răchită, alăturate. Neliniștitoare alăturarea celor două scaune goale, păstrând ca un schelet o posibilă conversație dusă în șoaptă. Dar, dând la o parte neliniștea aceasta, Profesorul simte iarăși, ca o dulce remușcare, ca un dulce fior, că e vară... E vară - e vară - e vară... Și câte veri ?... Și ce fel de veri de-acum înainte ?... Pentru că, iată, priviți de aproape, chiar și lăstunii au strigăte și ciocuri feroce, iar zborul lor
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
că aș fi putut evita, dar nu să-i cer acuma... Isteria stupidă la care ajunsese, dar mai ales fața ei buhăită, răutatea buzelor subțiri și a nasului cu vârf ascuțit, schimonoseala grotescă a plânsului care îmi stârnea milă, furie, remușcare, dezgust, toate deodată, insuportabile, m-au făcut să îmi pierd cumpătul. Parcă o umbră roșie mi-ar fi alunecat pe față. Mi-am simțit creierii aprinzându-se și, fou de rage, probabil făcând o figură teribilă, mi-am încleștat mâinile
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
morală și intelectuală pe care o purtam soțului ei. Mă înspăimânta teribil gândul că urâtul fapt ar fi devenit public. În schimb (o, inocență !), mă uimeam descoperind că un fapt jenant și după toate normele reprobabil nu-mi trezise nicio remușcare (în afara spaimei lașe că s ar putea afla ceva). Și nici cerul nu-și arăta intenția de a mă pedepsi : zi după zi trecea, monotonă, și pământul nu se grăbea să mă înghită - pe mine, teribilul Don Juan !... în ultimele
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
parte, patul neatins. George se lăsă pe un scaun. Nu, Stella nu era moartă. Să-i pară bine, oare? Dumnezeule, în ce bucluc se băgase, o să-și piardă și permisul de conducere. Își amintea cu durere, cu rușine, plin de remușcări de cele întâmplate cu o noapte în urmă. Acum revedea totul limpede. Se ridicase de pe pietrele ude și reci, de pe chei, ca să constate că mașina dispăruse, și pentru câteva momente se simți dezorientat. Unde se evaporase? Auzise parcă un zgomot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
ca stropii de ploaie care se scurg pe geam? Cum reușește conștiința să continue, cum își menține continuitatea? E posibil ca blestemul memoriei să nu cunoască sfârșit, și de ce nu cunoaște sfârșit? Clipa prezentă, prin natura ei, nu anihilează trecutul? Remușcarea nu e doar o ficțiune, un efect al unei iluzii primare? Cum poate simțirea să constituie o dovadă? Toate aceste zile și nopți pe care le petrecuse cu cei mulți și cu cel unic, cât de puțină înțelepciune îi aduseseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
cordon din verigi de metal, bine strâns în jurul taliei subțiri. Simți în nări mireasma pudrei ei. Se cutremură când ajunse în dreptul lui John Robert și acesta închise ușa în urma lui. În stradă, George se simți devorat de ură, gelozie, suferință, remușcare, teamă și furie. Emoțiile îi întunecau cerul și-i sfâșiau măruntaiele, ca niște vulturi. O clipă se gândi să-și scoată pantoful și să spargă geamul cu el. Fața îi era însă impasibilă; până și încruntarea se spulberase. Se îndepărtă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
dar nu complet lipsite de greutate. Nu-și bătea ea capul cu mânia și supărarea lui Dumnezeu, știa, instinctiv, că așa ceva nu există. Povara păcatelor, însă, era altă poveste: exista o povară și o amintire dureroasă, suferință și frustrare și remușcare. George nu mai fusese pe la ea de o săptămână. Se simțea lipsită de orice vlagă, ca în vis când mușchii refuză să se încordeze și picioarele se împotrivesc să se miște. Avea senzația că e în văzul public, legată la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
aflate în dreptul ușii. Ieși, închise ușa în urma ei și o încuie. Clopotele bisericii amuțiseră, iarba udă îi muia pantofii. O străpunse o durere veche, al cărei duh dăinuise, poate, undeva în grădină, fantoma unui gând neguros îngropat în trecut, acea remușcare geloasă, răscolitoare, obsesivă, pe care o încercase când auzise că Linda Brent se mărită cu John Robert Rozanov. Iubirea pe care nu o putea dărui nimănui se dilata dureros în inima ei. Cântă-mi! — Nu. — Haide, zău, Emmanuel! — Nu. — Ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
-l ofenseze, să-l irite, să-l zgândărească pe acest mare om - sau care să-l facă pe marele om să-și închipuie că fusese ofensat, iritat, zgândărit? Tom își scormonea conștiința, simțindu-se, totodată, prada unei imense, dar obscure remușcări. Unde, în purtarea lui nesăbuită, zăcea greșeala? Își închipuia oare John Robert că Tom îl încurajase pe George să... ori că-i spusese lui George că... Dar, aproape în același moment, în timp ce se acuza confuz de nici el nu știa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
a continuat să-și citească gazeta. Nu-i plăcea să intre în vorbă cu bărbați străini. După scurt timp „intrusul“ plecase. Câteva minute după plecarea lui, înainte de sosirea lui Brian, Gabriel lăsase gazeta din mână cu simțind că o apucă remușcările. Omul păruse foarte singuratic, poate că abia sosise în Anglia, un imigrant, trăind singur, simțind că-i nedorit, privit pieziș de toată lumea, o victimă. Întrebările lui banale fuseseră o tentativă de conversație, o nevoie de contact uman, de un zâmbet
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
în undiță. Privind fața lui Rozanov, vedea acum nu numai trăsăturile familiare, ci acel și mai familiar aer dominator și categoric, care părea chiar și în somn să stea de veghe. Și în tenebrele concentrate în sufletul său, George simți remușcare, regret, resentiment, frustrare, mânie și un jind aprig, acel aliaj de iubire și ură care poate constitui senzația cea mai dureroasă și cea mai degradantă din lume. În cele din urmă, se întoarse spre masă. Se părea că John Robert
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
fapt și a ajuns la concluzia că fenomenul persista. Începuse să se gândească la nepoata lui cu o obscură înfiorare. În fața ei, însă, nu-și dezvăluia nici un strop de emoție. Mai târziu, mult mai târziu, aveau, uneori, să-l roadă remușcările, acel mușcător „Dacă aș fi...“ care își perforează drum până în miezul sufletului și se statornicește acolo, iscând o durere care se infiltrează în toate celelalte experiențe de viață. Câteodată, remușcarea îi devia gândurile de la filozofie. Dacă, în trecut, ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
Mai târziu, mult mai târziu, aveau, uneori, să-l roadă remușcările, acel mușcător „Dacă aș fi...“ care își perforează drum până în miezul sufletului și se statornicește acolo, iscând o durere care se infiltrează în toate celelalte experiențe de viață. Câteodată, remușcarea îi devia gândurile de la filozofie. Dacă, în trecut, ar fi stabilit între el și Hattie o relație directă, afectuoasă, un modus vivendi obișnuit! Din câte observa la colegii lui, alți bunici erau prieteni cu nepoatele, le țineau de mână, le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
atât de firesc și pe care el nu învățase niciodată cum să-l facă. Și acum era prea târziu. Când devenise prea târziu? I se păruse întotdeauna a fi prea târziu? Cu cât se scurgea timpul, John Robert, măcinat de remușcări, muta întruna momentul când devenise prea târziu, împingându-l înainte în timp, înspre prezentul cu care niciodată nu putea ține pasul. Dar dacă „prea târziu“ se tot muta în această direcție, nu stătea oare în puterea lui, dacă privea prezentul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
coline, astupând complet zarea. Adam, săltându-se peste vâltoarea crestelor, încerca să scruteze hăurile dintre talazuri, întunecoase și înfricoșătoare și văduvite de un cățel pierdut. Cascada de spumă împrăștiată de vânt îl orbea. Epuizarea îl prinse în gheare, odată cu jalea, remușcarea, groaza, dorul chinuitor după prețioasa făptură pierdută. Speranța îl amăgea mereu cu petice de spumă albă, printre valuri. Începu să scoată țipete isterice. Își spuse: „Am nevoie de ajutor, trebuie să-i fac să vină!“. Porni să înoate, cu îngrozitoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
coborând spre stâncile de unde era „imposibil să intri în mare“. George se simțea atât de nefericit, încât se întreba cum de poate continua să trăiască cineva în halul ăsta? Oare nu-i posibil să mori de ură, de resentimente și remușcări? Și cum poate un om să se considere imbecil și anost, când sufletul îi clocotește de fantezii uluitoare? Cum avea să se termine totul, cum putea să se termine totul? George își spunea: „Sunt ca un câine turbat care s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]