2,564 matches
-
peste noi tăcerea și răbdarea Alb hoinar, libertatea cutreieră în mine din clipa nașterii deși au încercat să-mi pună cătușe pe spirit înainte să mă fi împotrivit pe fragile încheieturi sub spaima dislocării în pulberi de clipe încă netrăite rezemată de viață încercam să-mi păstrez echilibrul într-un picior de sare un ocnaș osândit pentru o veșnicie de eternități din pocale de timp neantul prelins peste margini mi-a atins buzele șuierătoare de psalmi răzvrătiți mi-am clădit temple
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
de trei ori mai mare decît Picasso-ul, pe care, undeva Într-un colț, cineva trăsese o linie și făcuse niște Însemnări cu pix roșu. Măsuța triunghiulară pentru telefon fusese vîrÎtă În nișa de lîngă fereastra din stînga. În colțul opus, rezemat de peretele comun cu camera alăturată se găsea un amplificator stereo, fără Îndoială opera vreunui amator. Boxele fuseseră instalate În perete, cam la trei metri deasupra lui, În unghiuri drepte, și efectul stereo era astfel anulat. Un scaun stătea Întors
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
Acum jumătate de an... Cred că a fost perioada cea mai călduroasă din vară, spuse directorul celui dispărut. Își mîngîie chelia, acoperită de broboane de sudoare ca niște picățele de mică - aveam impresia că erau prea Încinse caloriferele - și se rezemă comod de spărarul scaunului tapisat cu piele neagră, foindu-se de Încîntare... Da, zău, nimic nu-ți stîrneșie mai mult curiozitatea decît nenorocirea altuia, atunci cînd știi că tu nu ești cu nimic vinovat. Ce altă dovadă mai firească a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
mult În evidență dezolarea din jur, flori artificiale de o varietate nedefinită, un televizor, o masă rotundă acoperită cu vinilin argintiu și pe ea binecunoscuta scrumieră cu cele patru pisici atașate și apoi, pe fundalul acesta, un individ cu bărbia rezemată În mîini, al cărui chip nu-mi era deloc străin. Ah! El era! El... nu exista nici o Îndoială, era el, așa-zisul frate. Își scosese paltonul și cravata neagră Îi atîrna neglijent. Fruntea Îi era acoperită de broboane de sudoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
a fratelui clientei mele. Fusese făcută tot În grădină. O mașină veche, cu capota ridicată, Îndreptată puțin oblic spre aparatul de fotografiat. Un bărbat ce semăna cu EL se strecurase dedesubt, pe un pled. Fratele stătea În picioare, cu cotul rezemat de mașină. ZÎmbea și avea gura deschisă - probabil Îi spunea ceva cumnatului. În privirile Îndreptate spre aparatul de fotografiat i se citea Însă stînjeneala. Purta o cămașă cu mîneci scurte și era Încălțat cu saboți din lemn. Fotografia respira un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
că era goală și nu s-a spart... Nu-mi dau seama cum s-a Întîmplat, dar presupun că a sărit o data cu genuchiul meu și dacă așa stăteau lucrurile, Înseamnă că și eu am sărit În picioare. CÎnd mi-am rezemat coatele de masă, aceasta sedase niște sunete ciudate și m-am ridicat nedumerit. Am Început să-mi caut, grăbit,, buzunarele cu ambele mîini. De mi-aș putea găsi abonamentul... mi-aș mai recăpăta ceva din echilibru. Nu țineam deloc să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
n-a oprit. Turația motorului se schimbă și Îmi Îngheță sîngele În vine, Însă șoferul nu făcuse decît să treacă Într-o viteză mai mică. A luat-o spre curbă. Am apăsat puternic cu piciorul În podea și m-am rezemat de spătarul scaunului. Mi-am ținut răsuflarea așteptînd să constat cu proprii mei ochi care mai este starea orașului dispăruse. Nici vorbă sa mă trezesc În vid. Ba dimpotrivă, o zonă uriașă de locuințe se Întindea cît vedeam cu ochii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
apăru în poartă, mie-mi aruncă o privire scurtă și disprețuitoare și tăbărî pe Mircea „Ți-am mai spus de atâtea ori să nu-mi mai spui așa că ne aud vecinii!? Spune-mi mamă, că așa se spune.” Mircea stătea rezemat de stâlpul porții când ridică degetul arătător și vorbi ca de la catedră. „Un om are o singură mamă și câțiva tați incerți. Cum eu știu cine-i mama mea, data viitoare fac o concesie și-ți spun tata Suciu, ești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
de primăvară neîncepută. Când m-am apropiat de Librăria Universității, m-am întâlnit cu Lucian Mateș, cu Călin Nemeș și cu Nelu Deac. Erau agitați toți trei. „Stai pe fază, nu mai pleci niciunde. Vin muncitorii de la CUG!” Ne-am rezemat de perete, am stat, au mai venit câțiva: Constantin, custodele de la bibliotecă, Radu, fratele lu Nelu, încă vreo câțiva pe care îi știam din vedere. Se făcuse unu și jumătate, nu venea nimeni de la CUG. Ne-am dus toți, eram
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
care n-are carte...” Trupul i se bălăbănea în hurducarea roților, care-și mai încercau încă rezistența, și după un timp, șareta se văzu tot mai mică, la urmă abia cât un punct, după care dispăru, dincolo de dunga orizontului. 2. Rezemat cu coatele de geamul deschis, aflat pe coridorul vagonului, priveam câmpia a cărei liniște secretă n-o mai puteam asculta, acoperită de huruitul de fier al roților ce scrâșneau sacadat de-a lungul nesfârșitului terasament ce desena acum o curbă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
aflat lângă ușă, în direcția de mers, deranjând o tânără femeie care, profitând de spațiul gol de lângă ea, îl ocupase în parte. Incomodată în libertatea ce și-o luase, îngăimă o scuză și se restrânse pe locul ei. Tăcui, îmi rezemai cotul de suportul din dreapta banchetei și rămăsei cu privirea în gol s-ar fi spus, căci în realitate urmăream mai departe, de data asta prin geamul compartimentului, câmpia arsă de soare, a cărei linie de orizont se deplasa încet, foarte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
de tine, de noi amândoi în urmă cu cinci ani, pe aleea din dreapta intrării în grădină. Ți-aduci aminte când, elev fiind, fugeai de la cursuri, trăgeai la fit, aici în grădină?”, și râse. Apoi n-o mai auzii. Cum stăteam rezemat de gardul de sârmă ghimpată al grădinii publice, reconstituii, fără să vreau, uluirea dintâi, aventura visului în istorie, setea de pricepere a devenirilor sociale, imensa poezie a lumii. Mă aflam acum, prin profesia ce-o exercitam, mă voi afla din ce în ce mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
păreri. Așa se numesc, așa ne-am obișnuit să le spunem, dar sunt altceva” - „Ce?” păru să întrebe Rex, după felul în care-și ciulise urechile și-și aplecase capul într-o parte, privindu-mă cu o curiozitate aproape caraghioasă, rezemat pe... labele dinapoi. Mă privea în ochi, fără să facă o mișcare.” Ipocrizie, Rex, așa se cheamă” - „Nu-i așa, doamnă Pavel?” o întreb în gând, apoi chiar cu voce tare, vorbind de unul singur. - „Sigur că da, domnule dragă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
a rochiei de mătase, îi simții mâinile cuprinzându-mă după gât. „EU, Îmi răspunse, adică tu și eu, spre deosebire de tot, formăm substanța, unitatea indestructibilă, mereu separată și reluată până la contopirea din urmă. Atunci va fi întâlnirea definitivă.” Îi simții capul rezemat la pieptul meu, apoi pe umărul drept, mă sărută, părul ei negru mă învălui, se uita în ochii mei cu privirea dilatată. „- Te iubesc”, îmi repeta întruna, și umerii i se dezveliră în lumina zilei de primăvară, și-i sărutai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
te invite, sau un act de înfruntare față de mine?” Soțul îi vorbi ceva, ea se trezi ca din somn, și revenindu-și, râse cuprinsă de veselie încât el, înduioșat de privirea ei, îi sărută mâna stângă de care ea își rezema bărbia. Se simțea iubit. Vorbiră veseli, însă veselia ei era jucată: un cinism ca o lamă subțire de venin i se mișca în voioșia vorbelor adresate soțului; însă cinismul era față de mine, eu trebuia să-i aud vorbirea apoi să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
e să uităm de rele, ajunge, cum scrie la Biblie, amarul zilei de astăzi - ți-aduci aminte când citeam asta? Acum suntem în cea mai lungă zi a anului, când totul este deschis spre dragoste și viață. 25. Ana stătea rezemată de copacul de pe marginea din dreapta, singurul al marii șosele. Era îmbrăcată, încă, mireasă. Șoseaua era lungă, se pierdea într-un soare orbitor, departe, în altă lume, totul avea culoarea ireală a unei supraexistențe în care ai trăit cândva sau ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
posesie doamnei” (era doamna care ne întâmpinase și stătea lângă noi în cameră). Da, doamnă? e voința dumneavoastră? - încheiai, întrebând-o pe bolnavă. - Da, îmi răspunse. Am mai întrebat-o dacă are rude, copii, părinți, și, în timp ce se înălță puțin, rezemată de pernă albă cu broderii marginale, luând stiloul ce i-l întinsesem și își puse semnătura cu o ușoară tremurare a mâinii (nu era slăbiciune, ci emoție), fără ca aceasta să se transmită grafiei, răspunse: - Nu, domnule judecător, m-a întrebat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
mult nu putu rosti, deși era vizibil că vroia să mai spună ceva. - Cum o chema? - Ecaterina Perussi, răspunse. - Keti, vreți să spuneți! Inima-mi ieși din loc, vorbisem mai mult decât trebuia. - De unde știți? se ridică a doua oară rezemată în pernă, și repetă întrebarea. Nu știu, îmi închipui, pentru că e prescurtarea familiară a numelui, răspunsei mințind, neîndemânatec, în timp ce ea, dezamăgită, își lăsă capul în bărbie, apoi spuse, cu vocea tot mai scăzută: - Credeam c-ați cunoscut-o; așa sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
simțeam stăpân, sigur pe mine... când n-ai noroc, n-ai și pace”. Adevărat că nu-mi dau seama: Ușa se deschise, sora Anei ieși din casă, eu eram încă în cerdac (îi spuneam când prispă, când cerdac), ea se rezemă de balustradă după ce făcu o piruetă, știindu-se neobservată, îmi dădui seama că nu mă vede, asta mă miră foarte mult, se pregătea să plece la biserică. Aș fi vrut să-i vorbesc, mi-era teamă, nu mă văzuse, s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
gândi. Vru să se ridice, să deretice prin cameră, să facă ceva pentru alungarea gândurilor, dar căldura după-amiezii de vară îi moleșea, voința că rămase întinsă, fără vlagă pe canapeaua joasă cu pledul de mătase verde-închis și două perne multicolore, rezemate de peretele cu tapete florale dominând în roșu. Tapetele erau de pe vremea părinților, căci locuia în casa în care copilărise. Nu mărturisea, dar privea, uneori, totul din unghiuri politice, sociale și profesionale; era obligată de presiunea timpului, altfel nici nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
ale trecătorilor de pe stradă. Deschise și aici ferestrele, perdelele micului salon nu erau albe asemeni celor din sufragerie, ci cafenii. Trecătorii erau îndeosebi tineri, fete, băieți, li se auzeau clar vocile vioaie. Ieși pentru puțin la fereastră să privească; își rezemă coatele de pervaz. Era, în substrat, o evadare din liniștea ce începea să fie din nou apăsătoare, a odăilor. Târziu, când să se culce, își spuse că nu mai înțelege nimic din mecanismele vieții, pe care le găsea complicate, iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
neschimbată, pentru că aparținea visului. Erau de față, veniți anume, sora Anei cu soțul, amândoi încă tineri sau părând astfel la puntea nehotărâtă a anilor, surprinzător pentru mine fu prezența neașteptată a lui Lung și soției; toți stâlpii de care se rezema amintirea timpului de tinerețe petrecut la începutul profesiunii mele în acele locuri erau acolo. Fiica Anei și cu soția lui Lung serveau, aveau grijă de toate câte mărunte ale acelei seri. Lung se simțea stânjenit, timid în lumina odăilor, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
nu îndrăzneam a-mi mărturisi această slăbiciune de teama viitorului pe care nu-l puteam desluși; era confuz și depărtat, ivindu-se uneori ca expresie a altei lumi. Treceam pe lângă banca de altădată din grădina publică. Stăteam pe ea, acum, rezemându-se de stinghiile orizontale, alți tineri, fete, băieți; nici unul din aceștia nu și-ar fi închipuit, văzându-mă cu tâmplele ușor albite, bărbat între două vârste, corect îmbrăcat, scorțos, cu nelipsita cravată burgheză la gât - adică de om al burgului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
nu știm nimic; în schimb, te-am așteptat, te-aștept, știi foarte bine, de zeci de ani! Se apropie încă o dată, mă sărută, îmi mângâie fruntea, făcu câțiva pași luându-mă de mână și ne așezarăm pe canapeaua largă, ea rezemându-se într-o rână pe cele două perne mari aflate pe partea din dreptul ferestrei. Privindu-mă în ochi, vorbi: - Cineva suflă mereu în spuza timpului, zeci, sute, mii de ani; vom fi odată iar împreună în realitatea acestei vieți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
încet, înăbușit, fără flacără; din când în când pufneau și împroșcau fire alburii de fum luminos. Îmi răsucii o țigară, o aprinsei de la un tăciune de jos, mă învelii mai bine în tunica subțire de vară și, coborât de pe cal, rezemat de șa, așteptam gândindu-mă. Dar noaptea se prelungea - satul în urmă, Iezerul nemărginit înainte-mi zăceau într-o tăcere de moarte; tremurul ușurel al ploii în stufuri abia-abia răzbătea până la urechile mele, și eu nu știam ce să fac
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]