2,018 matches
-
austeri ca el în trecut, prinseseră gustul „lucrurilor“, lucruri pe care nu le cunoscuseră și de care nu avuseseră nevoie niciodată înainte, dar acum erau la fel de necesare pentru ei ca apa sau ca aerul pe care-l respirau. Și mașina, simțământul de a te mișca dintr-o parte într-alta fără nici un motiv aparent, se transformase, din cât putuse să vadă, în cea mai presantă nevoie, fără ca pe tinerii nomazi și pe părinții lor să-i mai mulțumească lungile plimbări de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
obținut garanții. Partizanii Constituției nu vor fi hărțuiți, iar trupele țarului se vor retrage de Îndată ce misiunea va fi Îndeplinită. Contez pe dumneavoastră pentru a-l convinge pe Fazel să depună armele. De ce am acceptat? Din descurajare? Din istovire? Dintr-un simțământ persan al fatalității, care pătrunsese În mine? Fapt este că n-am protestat, că m-am lăsat convins că acea mizerabilă misiune mi-era destinată. Cu toate acestea, am hotărât să nu mă duc imediat la Fazel. Preferam să evadez
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
lui Hatsumi și în clipa aceea am înțeles ce mă atrăsese atât de mult la ea. Era o năzuință a tinereții, rămasă neîmplinită și fără șanse de împlinire. Uitasem de ea, uitasem complet că am fost vreodată capabil de asemenea simțăminte. Hatsumi a trezit acea părticică din mine care zăcuse amorțită extrem de multă vreme și când mi-am dat seama, îmi venea să plâng. Hatsumi fusese o fată cu totul și cu totul specială. Cineva ar fi trebuit să facă ceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
la modă sunt sandviciurile, hambrugherii, hot-dog-urile. Când au ajuns la pui, Alexandru i-a întins un picior de pui. — Ție îți dau cotoiul ăl mai mare. Așa-mi spunea mama, când eram mic. În clipa aceea Teofana a avut un simțământ imperceptibil, amintindu-și că așa i se spunea și ei în șatră. Din nou l-a simțit pe Alexandru ca un protector. După ce-au terminat cu puiul, Alexandru savurează în gol. — Ce-ar fi mers acum un pahar de la
Pe aripa hazardului by Victoria D. Popa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91847_a_92975]
-
și de ziduri, bragagii, bulgari de lux cu clopoței de alamă, turci cu acadele... În vreme ce trăsura alerga pe cuburile de granit, Grigore Iuga, ca totdeauna când sosea de la țară în București, privea furnicarul de oameni de pe străzile zgomotoase cu un simțământ de sfială. După viața molcomă de la moșie, forfoteala aceasta îl obosea și-l întrista, cel puțin în primele momente, până se reobișnuia cu ea. Pe bulevardul Colței, aproape de întretăierea cu strada Argintari, unul din caii trăsurii alunecă și căzu. Birjarul
Răscoala by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295613_a_296942]
-
în care lucea mai multă bunătate decât inteligență. Apoi veni vorba despre Nadina. Întrebarea s-a pus convențional, căci Nadina n-avea nici o simpatie pentru familia Predeleanu și o frecventa numai la zile mari și din pricina lui Grigore. De altfel, simțămintele erau reciproce. Dacă Nadina socotea pe Tecla o ipocrită fără înțelegere pentru viața mondenă, Tecla o găsea pe Nadina mai mult aventurieră. Ea cunoștea multe din câte circulau asupra doamnei Grigore Iuga și știa că sunt mai multe pe care
Răscoala by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295613_a_296942]
-
mult. În sufletul tânărului Iuga dăinuia o liniște resemnată. Gânduri multe îi fulgerau prin minte, se ciocneau, se alungau fără încetare și fără a se cristaliza, ca niște crâmpeie fără rost, vânturate de întîmplare. Numai în inimă îi stăruia un simțământ apăsător ca o rană deschisă, care te doare fără să-ți mai dai seama. Nici nu băgă de seamă când s-a isprăvit slujba, când au pornit spre cimitir. De-abia ajungând în uliță, șopti lui Titu Herdelea: ― Poate c-
Răscoala by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295613_a_296942]
-
va povesti despre Domnul generației [viitoare] și vor face cunoscută dreptatea lui poporului care se va naște: „Domnul a făcut acestea!” (vv. 23.25.31-32). E posibil ca Isus să fi avut în minte întregul psalm, inclusiv concluzia optimistă, dar simțământul său de singurătate nu trebuie diminuat. Isus nu și-a pierdut credința în Dumnezeu, așa cum pare să sugereze în sine această dublă invocație: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu”. În orice caz, cu siguranță, se simțea complet părăsit. Nu e de mirare
Ultimele zile din viaţa lui Isus : ce s-a întâmplat cu adevărat by Craig A. Evans, N. T. Wright () [Corola-publishinghouse/Science/101017_a_102309]
-
prin reflecția critică a omului matur. Copilul despre care vorbim, în contextul aplicării discursului de față la situația din zilele noastre, parcurge acest drum în sens invers. În ciuda structurii conceptuale ce-i este propusă, sesizează starea propriei precarități, resimte suferința simțământului tragic al existenței. Este un copil prezent în inima celui adult, căruia îi întreține conștiința vie și lucidă a simțământului tragic al vieții. Acesta este de fapt avertismentul existențial al insuficienței cunoașterii științifice de a acoperi și înlătura densitatea vieții
De ce filosofia by Armando Rigobello () [Corola-publishinghouse/Science/100977_a_102269]
-
noastre, parcurge acest drum în sens invers. În ciuda structurii conceptuale ce-i este propusă, sesizează starea propriei precarități, resimte suferința simțământului tragic al existenței. Este un copil prezent în inima celui adult, căruia îi întreține conștiința vie și lucidă a simțământului tragic al vieții. Acesta este de fapt avertismentul existențial al insuficienței cunoașterii științifice de a acoperi și înlătura densitatea vieții, un avertisment care înseamnă pierdere de sine, întrucât mentalitatea omului de astăzi este obișnuită de optimismul științific și de eficientismul
De ce filosofia by Armando Rigobello () [Corola-publishinghouse/Science/100977_a_102269]
-
conștientizarea rupturii inițiale și eliberatoare. O notă ulterioară, esențială oricărei experiențe religioase, este sentimentul de dependență față de realitatea ideală, sau față de un Absolut, ca totalitate de sens ce determină depășirea rupturii și transformarea semnelor descurajării în speranță de mântuire. Din simțământul de dependență izvorăște invocația iar cadrul vieții religioase se completează în experiența rugăciunii. Dependența și invocația izvorăsc din «mirare», din uimirea în fața a ceea ce se prezintă ca soluție totală, al acelui «Total Altul» care este izvor de mântuire. Înaintând în
De ce filosofia by Armando Rigobello () [Corola-publishinghouse/Science/100977_a_102269]
-
Străine, referitor la primirea sa de către Molotov, la 24 iunie 1941. În discuția purtată, Gr. Gafencu s-a referit la brutalul ultimatum din 28 iunie 1940, la încălcarea teritoriului prin acte de forță, fapte care au distrus în România orice simțământ de siguranță și a trezit teama că însăși ființa statului român este în primejdie: „Lovitura cea dintâi - preciza ministrul român - care a zdruncinat temelia unei asemenea Românii, chezășie de siguranță și de pace, acoperire firească și atât de folositoare a
Basarabia în acte diplomatice1711-1947 by Ion AGRIGOROAIEI () [Corola-publishinghouse/Science/100958_a_102250]
-
avut prilejul să vorbesc d-lui Molotov în mai multe rânduri, prin încălcarea teritoriului nostru, prin actele de forță care au intervenit pe Dunăre chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea unei linii de demarcație, Uniunea Sovietică a distrus în România orice simțământ de siguranță și de încredere și a trezit îndreptățită teamă că însăși ființa statului român este în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte. Nu am fi avut nevoie de acest sprijin și nu l-am fi căutat
Basarabia în acte diplomatice1711-1947 by Ion AGRIGOROAIEI () [Corola-publishinghouse/Science/100958_a_102250]
-
puternic de furie și disperare. De ce nu se prăbușise mașina în apă, așa cum dorise el? De ce trebuia să ia toată treaba de la capăt? Ar fi vrut să piară tot ceea ce ținea de el! Mâinile îi alunecau pe metalul ud. Un simțământ de intensă necesitate, aproape ca dorința sexuală sau ca sentimentul datoriei, pusese stăpânire pe trupul lui, o senzație de grabă frenetică sau de spaimă pură. Repede, repede, repede, trebuie, trebuie, trebuie! Se propti cu mâinile de partea din spate a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
Micul atelier de lângă bucătărie era presărat tot cu vopsele și pensule, abandonate cu multă vreme în urmă. Le aruncă o privire în treacăt, în timp ce mergea din încăpere în încăpere, aprinzând pretutindeni luminile. Pe măsură ce înainta se lăsa înfiorată de un straniu simțământ superstițios, care se îmbina însă cu un fel de voluptate a singurătății. Alex dăduse de mult uitării religia metodistă care-i hrănise copilăria, dar persista în ea un simț religios, convertit într-o obsesie animistă. Adam poseda o asemenea viziune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
el. Și, în aceeași clipă, în străfundurile minții lui, Tom luă o hotărâre importantă și necesară. Era suficient de meloman încât să recunoască o voce excepțională și să râvnească la ea. Întâi, îl împunse un junghi de invidie pură, un simțământ de pătimașă rivalitate. Dar aproape în aceeași secundă de recunoaștere, sub impulsul afecțiunii reale prin care ne apărăm egoismul, Tom își îmbrățișă moralicește rivalul, absorbindu-l în el, făcând din vocea aceea superbă posesiunea lui. Urma să fie pe veci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
poate că era mai curând senzația pe care ai avea-o într-un leagăn lent, visător, zburând în sus, zburând în jos, un fel de amețeală, o clipă de anticipație ce-ți tresaltă în măruntaie. Chiar o vagă greață și simțământul de a fi brusc mișcat din loc, ca într-o stare de beție: Alex era surprinsă de propriile-i senzații, dar își dădea seama că se afla de câtva timp în această stare emoțională, ca și cum ar fi așteptat să i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
poemul și stătuse un timp privind pe fereastră. În apropiere, un felinar proiecta pete de lumină de un verde livid pe câțiva pini din Victoria Park. În spate, bezna opacă a izlazului de o parte, și „Țara Pustie“ de cealaltă. Simțământul de iubire universală, care-i năpădise inima pe parcusul reuniunii, stăruia. Simțea, în timp ce privea la orașul adormit, ardoarea și tăria făpturii lui tinere, care se prefăcuseră, parcă, într-un soi de înțelepciune. Un elan de nestăvilit, care lua forma bucuriei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
iubind-o pe Hattie... asta-i îngrozitor... și acum?“ Pearl se gândi că, în foarte scurt timp, Hattie avea să se schimbe. Fata se afla la acel prețios hotar cristalin de la capătul copilăriei, al inocenței. Chiar și ea avea acest simțământ, care se manifesta prin suferința confuză, prin lacrimile ei, prin strigătul „Vulpițo, oh, vulpițo...!“, prin dorința dureroasă ca ea și Pearl să rămână pe vecie în acea țară a lui „Niciodată - niciodată“1, a copilăriei ținute în loc, pe care timpul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
l-ar fi găsit pe George îngropat, cu siguranță că l-ar fi dezgropat cu labele. Când Zet văzuse poarta casei, începuse să alerge spre ea, dar rămăsese uimit de gestul asemănător al lui George. Gestul îi deșteptase un vechi simțământ că George era primejdios pentru Adam. Așa încât îl mârâise (ceea ce iarăși i se întâmpla foarte rar) și apoi, satisfăcut de asemenea performanță, o luase la fugă cât îl țineau picioarele, îndărăt spre stăpânul lui. Adam, care se găsea încă în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
dans ritmic, foarte lent, iar Zet continua să se răsucească pe loc. Dintr-odată se auzi în apropiere un zgomot, glasuri omenești. Vulpea se întoarse brusc și, într-o secundă, se făcu nevăzută. Zet rămase unde se afla. Încerca un simțământ foarte straniu, îi era parcă milă de vulpe sau aproape că o invidia, s-ar fi zis că nu voia să se întoarcă în lumea siguranței și a fericirii. După un moment sau două, evitându-i pe Brian și pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
înțelesese pe dată că Pearl era un om puternic și capabil; el respecta oamenii puternici și capabili. Mai târziu, însă, s-a pomenit că începe să fie gelos pe Pearl, resimțea existența ei ca o barieră între el și Hattie; simțământ otrăvitor, care se dezvolta în el, înnebunindu-l. Ideea cu Tom ținea, într-un anumit sens, de aceeași necesitate a lui John Robert, deși, firește, era cu totul altceva. John Robert știa, de câtăva vreme, că perioada în care o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
îi displăcea ideea că Margot o învățase pe fată anumite lucruri, totuși se pomeni zâmbind. Era ceva atât de mișcător în imaginea lui Hattie, ținând cu importanță paharul în mână, încât pentru prima dată, și pentru o frântură de secundă, simțămintele pe care i le purta își găsiră expresia în plăcere pură. Se ridică greoi de pe banchetă. — Lasă că amestec eu băuturile. Se îndreptă spre măsuță și luă paharul din mâna lui Hattie. Puse niște cuburi de gheață în el, apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
cu mine. Eu n-am nici în clin nici în mânecă cu toată povestea. A... bine... făcu Tom, nefericit. Am să-i scriu eu. Sperase că „scuzele“ pe care le ceruse or să-l izbăvească de orice vină și de simțământul, atât de neplăcut, că exista cineva care avea o părere proastă despre el. Dar acum căzuse din lac în puț, așa s-ar fi zis. Ce încurcătură! De câtăva vreme am tot dorit să-ți vorbesc, spuse Emma. Se găsea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
a se afla împreună cu oameni pe care-i cunoștea de atâta vreme exercita asupră-i o constrângere salutară. Chiar și acea curioasă, interesantă tristețe amestecată cu excitare pe care o resimțise când văzuse că Hattie Meynell făcea parte din grup, simțământ pe care-și propunea să-l analizeze mai târziu, nu-l împiedicase să privească prezența fetei ca un iritant element străin de clan. Dincolo de asta, începea demența. În acea dimineață își contemplase trupul, își privise mâinile și picioarele și cât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]