14,769 matches
-
puțin înaintea ultimului mare război. Remarcam „sensibilitatea modernă” atribuită unei femei îndrăgostite din secolul al XVII-lea. Eram nevoit să renunț la o prejudecată inoculată de manualul școlar „marxist-leninist”: în Evul de Mijloc oamenii nu puteau avea decât o viață sufletească extrem de simplă, fiind, cum se spunea, „înapoiați” și „inculți”. Totuși, în acest „ev întunecat”, în care nu vorbeau decât sabia, stiletul și otrava (conform unor istorici „progresiști”), scriitorul danez plasează o serie de întâmplări ce dezvăluie capacitatea sufletului feminin de
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
în Epistola I către Corinteni, cap. 13: Credința, Speranța, Dragostea. Copilul Teodorei și al Profesorului acesta, nutrit din belșug cu filosofii de tot felul, este un „fruct al iubirii” lor, întemeiată pe atracția fizică ce înfierbântă sângele și pe comunicarea sufletească atât de prielnică inimii însingurate. Însă, în următoarea etapă, prin creștere în ascultarea Legii, copilul și-ar putea „aduce obolul”, infim, dar important, la reconfigurarea acestei lumi, făcând-o mai aptă, mai deschisă spre cunoașterea și împlinirea poruncilor sfinte ale
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
revedem vineri!” Da, Profesorul (latinistul!) avea să o revadă vineri nu pe Venera sa cea fermecătoare (și vindecătoare: farmec înseamnă și leac, medicament), ci pe Venus genitrix, zeița născătoare de viață. Care îl ajută, iată, să se vindece de boli sufletești pe care nu știa că le are. O recunoaște cu „sinceră tristețe”. 9 aprilie 2007 Am scos din sacul cu eticheta „documente literare” caietul lui P.H.L. După mutarea în noua locuință nu mi-am revenit suficient, încât să pun ordine
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
Domn R.”, bărbat tandru și mereu prevenitor, receptiv la micile ei nebunii de copil care nu a fost răsfățat la timp, în fine, un om care face eforturi vizibile pentru a-i dărui clipe de fericire rupte din seninul său sufletesc. Un om generos, atent, adesea duios, necăjit uneori pentru a nu fi reușit să-i ghicească dorința „din prima”. Și este la fel de cald și apropiat când, comentând, analizând, disecând fapte și întâmplări, se străduiește să afle linia dreaptă, echilibrul în
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
întrebărilor”. Așadar, ce rămâne dintr-o iubire pasională, după momentele ei de consum intens? Cât durează în „memoria vie” a fiecăruia: plăcerea devoratoare și gemetele (excitante!) din timpul orgasmului; beatitudinea revărsării unul în celălalt și iluzia trecătoarei contopiri trupești și sufletești din momentele în care privirea curge aproape material în ochii celuilalt; când pe buze încremenesc toate șoaptele de iubire, în dorul eternizării lor; când floarea roză a ei ar reține între petale, încă o secundă sau o eternitate, stamina din
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
treilea mijloc de cunoaștere, și anume intuiția poetică, capabilă să pătrundă nemijlocit, fulgurant în inima acestei suprarealități, după legea "totului sau a nimicului" (una din legile fundamentale ale activității inimii!), îngăduind intrarea în funcție a unor receptori particulari ai emoției sufletești și spirituale, receptori a căror sensibilitate variază de la om la om. Dacă pentru Spinoza intuiția ne oferă "beatitudinea" de a cunoaște lucrurile, Natura în esența ei, care se confundă cu divinitatea ("Deus sive Natura"), experiența poetică ne poartă în inima
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Fructificarea formală, care are loc în matricea înzestrării poetului cu capacitatea de a întruchipa dicteul în cuvânt, marmură, culori sau muzică. În ce privește primum movens, stimulul care pune în acțiune această fenomenologie, el poate fi o idee, un cuvânt, o stare sufletească, o imagine din natură, sau iruperea are loc cu totul insolit, incontrolabil. Experiențele care concură la creația întruchipată, modulând-o, diferă la omul arhaic și la omul de cultură. La omul arhaic deschis spre sublim prin contactul nemijlocit, "de primă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
rămân pure, imune, asemenea omului arhaic, conștiința lor axiologică se află nealterată în fața sensurilor necunoscute ale existenței, a deschiderilor poetico-metafizice cosmice. Poezia este o experiență unică, poetul primind fulgurant un comandament absolut, o Bună Vestire care izbucnește din străfundurile necunoscutului sufletesc, de la dublura interioară. Acea dublură este vocea Naturii singura divinitate pe care o cunoaștem, afirmă Lucrețiu, Spinoza, Eminescu, Baudelaire ș.a. Poemul nu este autofania unui autor, ci epifania unei voci, a unei insuflări. Nemulțumită de existența dată, supusă destrămării, justiția
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și sunetul de corn nu însă ca elemente ale purei cunoașteri, ci ca entități care, prin faptul că se află în mișcare înlesnesc eliberarea de lumea din afară prin transformarea ei din concretitudine și exterioritate, în interioritate, și anume, mișcare sufletească având mers indefinit inefabilul, care pare a nu sfârși niciodată. Este o supremă stare filozofică, și anume, metafizică. * Martin Heidegger vorbește, pe drept cuvânt, de "poetul-gânditor", denkender Dichter precum Pindar, Shakespeare, Hölderlin, Eminescu, Tagore și de "gânditorul-poet", dichtender Denker. așa cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mai tulburătoare ritmicități cu balans cosmic. Strofa finală, reia alternanța între un vers enunțiativ, fără conținut mobil, și un vers cu dinamică prelungită prin indefinitul "nopții adânci" și rima finală în ecou, "încă", aceasta amplificând și ducând în indeterminabil adâncul sufletesc ecou al adâncului cosmic. Există apoi ritmarea vibrației lăuntrice cu vibrația lucrurilor din afară: înfăptuindu-se una din modalitățile de armonizare dintre suflet și univers. Intr-o variantă la Glossă, Eminescu afirmă: Timpul care bate-n stele / Bate pulsul și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
umbrei, plânsetul apei conferă acestor mișcări dimensiunea mutabilității universale, a permanentei schimbări care ritmează perpetuitatea somnului morții. "In felul acesta, are loc convertirea spațiului fizic în spațiu psihic inducând sentimentul comuniunii eterne, dincolo de viață. Cadențarea dintre spațiul extern și cel sufletesc, cu transformarea firească a spațiului senzorial în zări sufletești o întâlnim, între altele, în poezia Și dacă... Și dacă ramuri bat în geam/ Și se cutremur plopii,/ E ca în minte să te am/ Și-ncet să te apropii." "Sublinierea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a permanentei schimbări care ritmează perpetuitatea somnului morții. "In felul acesta, are loc convertirea spațiului fizic în spațiu psihic inducând sentimentul comuniunii eterne, dincolo de viață. Cadențarea dintre spațiul extern și cel sufletesc, cu transformarea firească a spațiului senzorial în zări sufletești o întâlnim, între altele, în poezia Și dacă... Și dacă ramuri bat în geam/ Și se cutremur plopii,/ E ca în minte să te am/ Și-ncet să te apropii." "Sublinierea incompatibilității dizarmoniei cu existențialul este viguros exprimată de Eminescu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
spațiilor poetice ale lui Hölderlin, analog Largo-ului din Simfonia IX a lui Beethoven, analog surâsului îngerilor lui Leonardo da Vinci. "Sfânt, senin, dulce, alb, blând, duioșie, lumină, ideal, armonie, iată simbolurile in jurul cărora polarizează ideile poetice eminesciene, deschiderile sufletești și ale intelectului. Cu ajutorul luminii constantă fizică, și duioșie, lumină sufletească, Eminescu a creat o lumină integrală care constituie o altă modalitate de armonizare între natură și suflet: Odată încă-n viață să mă-nec în lumină/ Să caut armonia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a lui Beethoven, analog surâsului îngerilor lui Leonardo da Vinci. "Sfânt, senin, dulce, alb, blând, duioșie, lumină, ideal, armonie, iată simbolurile in jurul cărora polarizează ideile poetice eminesciene, deschiderile sufletești și ale intelectului. Cu ajutorul luminii constantă fizică, și duioșie, lumină sufletească, Eminescu a creat o lumină integrală care constituie o altă modalitate de armonizare între natură și suflet: Odată încă-n viață să mă-nec în lumină/ Să caut armonia a sferelor senină/In inima-mi... (Mureșanu). Comuniunea cu universul, oficiată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de poemul eminescian, la acea stare inefabilă care este perfecta armonie interioară. "Decisiv intervine în primul rând armonizarea sufletului cu restul lumii pe care Eminescu o înfăptuiește prin originala sa filozofie a spațiului poetic: convertirea lumii din afară în substanță sufletească, folosind în acest scop drept mediu de convertire mișcarea temporală, și anume, mișcări ale naturii, mișcarea muzicală sau mișcarea luminii. Se constituie un continuum spațiu-timp dinamic, vibrant care se transformă astfel în mod firesc în mișcare sufletească pură. Prin această
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
afară în substanță sufletească, folosind în acest scop drept mediu de convertire mișcarea temporală, și anume, mișcări ale naturii, mișcarea muzicală sau mișcarea luminii. Se constituie un continuum spațiu-timp dinamic, vibrant care se transformă astfel în mod firesc în mișcare sufletească pură. Prin această transformare, pe de o parte, i se oferă cititorului o Casă a Ființei, adică un spațiu de locuit lăuntric și o mișcare temporală muzicală care devine prezent etern (Platon), iar pe de altă parte, are loc deschiderea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cea mai largă libertate spiritului. Așa are loc, de exemplu, în poeziei Peste vârfuri. Aici mișcări ale naturii și sunetul cornului dilată la indefinit spațiul din afară "mai departe, mai departe" și apoi preschimbă acest spațiu tensionat în pură mișcare sufletească, iar aceasta crește până se eliberează în moartea inițiatică a inefabilului "Sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte". În poezia lui Baudelaire Elévation, are loc de asemenea o largă deschidere spațială dezvoltată de zborul avântat al unor ciocârlii, înălțându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
loc de asemenea o largă deschidere spațială dezvoltată de zborul avântat al unor ciocârlii, înălțându-se din spațiul miasmelor morbide telurice, în văzduhul eterat cu dublă natură exterior și lăuntric, care îi îngăduie celui ce poate efectua un asemenea zbor sufletesc să asculte vocea misterului: graiul florilor și al lucrurilor mute. Goethe, după ce în lumea de jos, materială, s-a bucurat deplin de viața pământească alături de prieteni, natură, fete frumoase, se înalță dincolo pentru a se pierde extatic în iubirea eternă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mamă..., Trecut-au anii..... Bolnav in al meu suflet etc. unde are loc eliberarea în spațiile abisale ale interiorității noastre aflată ea însăși, prin esență, în pururea mișcare. Un continuum spațio-temporal de mare mobilitate cu nesfârșită extindere inducând o mișcare sufletească și intelectivă de profund patetism desfășoară poezia Dintre sute de catarge, mișcare fără oprire din cauza dramaticei irezolvabilității spirituale " Nențeles rămâne gândul/ Ce-și străbate cânturile,/ Zboară veșnic îngânându-l/ Valurile vânturile". Cititorul este intens antrenat odată cu valurile și vânturile, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
defilare a necurmatei treceri, dar în final izbucnesc priveliștile sclipitoare cosmice sub contemplarea gândului etern, pentru care și moartea este o părere, o luminoasă vestitoare de vieți. În Luceafărul se pornește de la lumina astrului în haine festive galben-albastru și iluminarea sufletească a Cătălinei, urmează întunericul fizic al nopților și opacitatea psihică a fetei de împărat refuzând iubirea de sus, pentru a se transcende în final către strălumina zborului spre Demiurg din care Hyperion renaște în hipostaza sa de increat. Fenomenologia tristadială
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
numit dicteu, un proces abisal fulgurant, de o siguranță infailibilă, al cărui mecanism ne scapă. Coerența în tablourile lui Vermeer este constituită de un simbol sintetizant perla concentrat de lumină și spiritualitate. "Armonia sferelor" respiră în muzica lui Bach, armonia sufletească cea mai pură, mai elevată în muzica lui Mozart, lupta prometeică dintre om și destin, cu triumful final al omului, în creațiile lui Beethoven. Sentimentul cosmic reunește simțul armoniei, al unui întreg perfect structurat, cu fiorul nemărginirii și etica proiectării
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
se pune o problemă filozofică fundamentală integrarea cosmică a omului. Această integrare se operează prin nunta cu moartea, înțeleasă aici drept simbol și anume, simbolul comuniunii universale, al contopirii omului cu Natura cu elementele care-i înscriu spațiul fizic și sufletesc: la planul terestru, plaiul luminos ca o gură de rai, semnând frumusețea cerească a locului unde se desfășoară viața zi de zi a eroului baladei alături de oile sale simbol al iubirii, câinii simbol al puterii, caii simbol al înțelepciunii; se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
acela al cosmicului ca modalitate de expresie lirică, de trăire poetică. Dimensionarea cu nemărginire a momentului poetic are rolul de a conferi acestuia valoare universală, și anume, de a ne induce fiorul eliberării radicale a spiritului. Astfel, luceafărul dezmărginește spațiul sufletesc al Cătălinei: "Dar un luceafăr răsărit/ Din liniștea uitării / Dă orizon nemărginit / Singurătății mării"; gândul în seninătate apolinică domină fuga timpilor: "Priveliștile sclipitoare/ Ce-n repezi șiruri se diștern/ Repaosă nestrămutate/ Sub raza gândului etern"; răsfrânte în ape și în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
vine/ tare de departe-n mine"; pe cerbul "cu stea în frunte" nu "crângul cu ciutele" nici "cărarea cu iezerul" îl cheamă, ci "depărtările... erele, sferele". Ca și la Eminescu, nemărginirea dă proporții de eveniment cosmic iubirii și celorlalte stări sufletești: În ceasul acela de alchimie cerească/ silirăm luna și câteva stele/ în jurul nostru să se învârtească"; "Patimă fără păcate/ ne răstoarnă-n infinit". Dar cosmicul este la Blaga de natură mitică, un spațiu al povestei: "O, lumea este o albastră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Empedocle despre originea eterică a lumii (5.000 de versuri din care ne-au parvenit doar 450), în elan poetic a vorbit Parmenide despre Ființă, așa cum nimeni nu a mai făcut-o ulterior, afirma Heidegger. "Filozofia este expresia unei stări sufletești extraordinar de înalte", afirmă Nietzsche. Iar acest lucru are loc în suflu poetic. Căci, scrie autorul lui Zarathustra: "Vai! sunt atâtea lucruri între cer și pământ, pe care doar poeții le-au visat. Și mai mult încă deasupra cerului căci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]