1,231 matches
-
dublul aspect al existenței, subiectiv și obiectiv, în nucleu semantic. Dialogul dintre subiectiv și obiectiv, între microcosm și macrocosm, își are obârșia în procesualitatea imaginilor arhetipale, înțeleasă ca ritual. Dynamis-ul arhetipurilor dă naștere unui nou tip de imagine, imaginea mitică, transfigurând a-temporalitatea inițială în spațialitate cognoscibilă și imagistică. Prin ritual are loc inițierea omului în cunoașterea și construirea universului. Legăturile primordiale se desfac, la nivelul umanului, redefinit din perspectiva a-temporalului, locuirea fiind posibilă în secvențe existențiale, redimensionate mitic. Aflat
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
mentalitatea huțulilor, drumul la Rai e lung, peste mări și peste munți, fiind acoperit cu spini, iar drumul la Iad ("aridnic") este neted, având "poduri" peste mări.246 Pe-trecerea din această lume este posibilă prin împărtășirea din cuvântul originar, transfigurat în arhetipuri: "Veniți frați și surioare / Și-mi puneți flori la picioare. / Veniți frați și verișori / Și mă-mpodobiți cu flori. / Veniți ai mei veri și frați / Și cu lacrămi mă scăldați. / Și-mi stropiți fața cu apă, / Că de
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
a îmblânzit" universul, făcându-l părtaș la propriul destin. "Suflarea de viață", din care a prins chip lutul primordial, a fost transpusă, ritualic, în trupul materiei din care era plămădit traiul de zi cu zi și care s-a lăsat transfigurat de pecetea umanului. Soarta unui om, îngăduită de istoria universului, fie că este vorba de naștere, de nuntă sau de înmormântare, s-a clădit pe temelia unui cosmos care s-a supus, luând înfățișare umană, participând la momentele esențiale ale
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Logofețe: / Una o pierit, / Una o murit, / Una pe munți o fugit. / Munții s-o cutremurat, / Pietrile s-o despicat, / În rai o alergat. / Raiul s-o deschis / Maica Precistă o învis / Dumnezeu o râs!"75 "Căutarea" celui sortit este transfigurată de puterea călăuzitoare a elementului cosmic care îmblânzește soarta. Astfel, într-un descântec "pentru maritat", elementele cosmice asigură cadrul dinamic pentru împlinirea destinului: "Grădină cu nouă colțuri, / Pasăre cu nouă ciocuri, / cu nouă aripi zburătoare, / cu nouă picioare umblătoare, / eu
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
ele!"108 Paroxismul trăirilor sufletești ipostaziază multiplele fețe ale sentimentului uman, fie că este de înstrăinare, de suferință sau de dor, ca participare cosmică la viața de zi cu zi. Paralelismul explicativ, îmbinat cu paralelismul sinonimic ("mă plec / se-nchină"), transfigurează umanul, transformându-l în ființă cosmică: "Frunzuliță și-o sulfină, / Cresc trei flori într-o grădină, / Eu m-aplec, ele se-nchină, / Mă cunosc că sunt străină. Eu mă plec să le miros, / Ele se pleacă mai jos. Câte dealuri
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
nou! Să trăiți, / Să-nfloriți / Ca merii, / Ca perii / În timpul primăverii. Să trăiți, / Să-nfloriți / Ca un măr, / Ca un păr, / Ca un fir / De trandafir! / La anul și la mulți ani!"126 Transpunerea analogică a universalului în plan individual transfigurează umanul, integrându-l în plan cosmic. Această co participație a elementelor naturale la viața umană este pusă în evidență de interogațiile interne explicative: În pădurea-ntunecoasă / Toate crengile se lasă, / Se lasă pân la pământ / Și mă-ntreabă de ce plâng
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
negativ care explică, în același timp, complementaritatea eu lume: "Eu doinesc, pădurea crapă, / Mândra patru boi adapă, / Nu-i adapă că li-i sete, / Ci-i adapă, că mă vede."155 Omul cosmos este evidențiat de retorica imaginilor poetice care transfigurează incertitudinile universale: "Trandafir cu creanga-n drum / Te-aș iubi, dar nu știu cum? Te-aș lăsa până te-ai coace, / Mai mare scârbă mi-i face; / Dar mai bine te-oi lua: / Te-oi lega la cheotoare, / Nici la vânt și
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
lată, / Să ai parte și la fată; C-o sticlă de vin pe masă, / Lângă sticlă păhărele, / Să cinstim și noi cu ele."164 Soarta omului este " norocită" numai atunci când se înfățișează ca destin cosmic, umanul este împlinit dacă este transfigurat după chipul și asemănarea naturii: "Cum a dat vremea-n acel an / Holde mândre lui Traian, / Astfel să dea și la voi, / Ca s-avem parte și noi, / Să vă fie casa casă, / Să vă fie masa masă, / Tot cu
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
peste sate / Că eu mult te-am mai cătat / Și de urmă nu ț-am dat."229 Norocul-antropomorf este supus unui ritual al purificării, prin "cânt" și "muncă", paliative care anulează discrepanța dintre certitudine și virtualitate. Imperativul reflexiv și imprecativ transfigurează procesualitatea semantică în plan simbolic: "Frunză verde busuioc, / Ardă-te focu, noroc, / Că n-ai crescut pe-a meu loc. / Nu știu ce nu ț-o priit, / Că de la mine-ai fugit, / M-ai lăsat nenorocit; / Nu știu ce nu ț-o plăcut, / Că
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
ale lucrurilor" (Aristotel), "forme apriorice ale intelectului" (Kant), "determinări ale ființei fiindului" (Heidegger) sau "structuri ideale și descriptive ale realității" (Pierce), categoriile sunt ontofanii, realul fiind răstălmăcit din perspectiva existențialului originar. Eterna viețuire antinomică, între lumea sacrului și lumea profanului, transfigurează mitic timpul și spațiul. Țăranul român, trăind în "zariște cosmică", reîntemeiază lumea ca manifestare a gândirii mitice în care transfigurarea sacră a timpului și a spațiului reface actul cosmogonic originar: "Lumea este întemeiată, de fapt, prin izbucnirea sacrului, istorisită de
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
și noapte plini de dor, / Arși de foc nestingător, / Veșnic să vă alungați, / Cerul să cutreierați, / Lumile să luminați!"192 Același scenariu narativ, al nuntirii soarelui cu luna, poate fi întâlnit și într-o colindă din Hunedoara în care se transfigurează motivul profan, devenind paradigmă cosmogonică. Parcursul inițiatic, de la Iad la Rai și de la Pământ la Cer, prin construirea unor surogate pământești scară, pod va fi desăvârșit de asumarea ontologică a propriului destin, Soarele și Luna consfințind hotarele temporale și spațiale
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
-i zice: "Bună dimineața, lună veche!" Dar ea pe loc se întoarce primenită și-i zice: "Mulțămesc dumitale, că-s tot nouă!"213 În alte legende, soarele și luna sunt frați care au dezlegarea "cununiei"; pragurile ritualice înspre taina căsătoriei transfigurează inițiatic drumul aștrilor: "Sfântul Soare și cu Sfânta Lună erau frați și Sfântul Soare a vrut s-o ieie. Sfânta Lună s-a dus la Dumnezeu iar și i-a spus: "Zi-i să-ți facă o rochie, ca cerul
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
dus / Fără ca să te aud. Primăvara cucu vine și se petrece-n pădure, / Da eu am îmbătrânit / Și nu-ntineresc mai mult, / Numai tot cucu-l ascult."302 Tensiunea lirică, exprimată prin cumularea enunțurilor cauzale și a enunțurilor condiționale, este transfigurată prin intermediul paralelismului analogic, destinul uman fiind transpus imaginar în plan cosmic: Tot mă mustră cucuțul, / De ce n-am glas ca dânsul, / Dar cum să am glas de cuc, / Că tot plâng până mă culc, / Și cum să am glas de
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
ei se bat. Atunci sloboade săgețile cel de la răsărit spre cel de la apus și vezi pe cer cum unul dă în altul. Dacă dovedește cel de ploaie e anul mănos, dacă cel de secetă, e secetos."357 Ființe justițiare care transfigurează timpul după chipul și fapta omului, zmeii și balaurii convertesc lumea profană la taina adevărului: "Zmeii, balaurii poartă ploaia, nourii; ei se scobor în iazuri și sug apă; din aceea împrăștie pe cer, ca nouri, și crește ca și cum ar crește
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
nu se face pâne. Ei dau ploaie cu broaște și alte cele. Dumnezeu pe balaur îl rânduiește să poarte și să facă după cum sunt oamenii de buni."358 Părtași la cunoașterea demiurgică, deținând adevărul începutului și sfârșitului, balaurii au fost transfigurați ca realități transcendente, într-un alt spațiu al devenirii, spațiul sacru: "La Dumnezeu, în cer, sunt balauri. Ei se fac aice pe pământ din șerpi și când se suie sus Dumnezeu le deschide cerul și ei intră. Pe la noi să
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
tămăduirii: Într-un vârf de minte nalt, ( O șerpoaică a fătat, / Cum a fătat, / Așa a crăpat. / Așa să crape, / Să răscrape / Toate pociturile, / Toate deochiturile, / Din crierii capului, / Din fața obrazului."375 Vocativul descriptiv, ca substitut metaforic al cauzei patologice, transfigurează valențele răului, prin intermediul imperativului antinomic, afirmativ / negativ, plasat într-un spațiu ritualic, prin utilizarea deicticelor temporale: "Veveriță pestriță, / Nu umfla, / Nu bursuca! / Atunci umflă, / Atunci bursucă / Când a face / Laur-balaur / Cuib în crucea bradului / Și în vârfu molidului. / Atunci și
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
lucrează la transfigurarea omului și a lumii. „Crearea omului - zice Fericitul Augustin - arată o mare putere. Dar mântuirea lumii descoperă o și mai mare putere. într-adevăr, Dumnezeu zidindu-l pe om a făcut cununa creației. însă, răscumpărându-l, a transfigurat și a mântuit întreaga creație. Prin mântuire, chipul omului devine asemenea cu chipul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă „mărire și cinste” dăruite omului de creatorul său. Cartea Facerii îl înfățișează pe om ca fiind coroana creației și reprezentantul lui Dumnezeu în mijlocul
RUGĂCIUNEA, CALE SPRE DESĂVÂRŞIRE ŞI MÂNTUIRE by Ion CÂRCIULEANU () [Corola-publishinghouse/Science/91546_a_107349]
-
în arta” ei), pe de altă parte, tocmai din acest caracter neprelucrat decurg calitățile, și anume simplitatea și intensitatea imaginii. Reușite sunt acele texte în care se evită abstractizarea, reflecția pe tema timpului, a vieții irosite și când concretul se transfigurează de la sine, devenind stare de spirit. Această viață interioară a poemului a fost remarcată de critici: pentru Lucian Raicu poemele au liniștea unui tablou, în ele pulsează o viață secretă, iar Eugen Simion remarcă „percepția vie”, din care se degajă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289925_a_291254]
-
pentru suflet (1999), Recviem pentru inimă de zeu (1999), Cartea Babilonului (1999), Coenaesthesicon (2000), Aionios. Armonii ale paradisului spiritual (2001), Eudaimonia (2001). La început poetul abordează într-o manieră ludică degajată diverse aspecte ale existenței, fără a reuși să le transfigureze expresiv, după cum nici procedeele experimentate nu izbutesc să ilustreze pregnant conceptul postmodernist. Cărțile tipărite la sfârșitul anilor ’90 cultivă o formă a poeziei onirice, proprie fiindu-i imaginația inflamată, care percepe lumea în detaliu, căutând pulsația ascunsă a lucrurilor și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288382_a_289711]
-
spre descifrare caietele lui Eminescu facsimilate de Noica - cele în limba germană) pentru a-i dojeni mulțumit: "Ce rău v-am făcut că mi-ați dat așa o pedeapsă de nu mai pot dormi noaptea?" Asemeni eroului din basmul românesc, transfigurat în vers de Eminescu, care dă titlul "Miron și frumoasa fără corp" acestui text (un clipit complice lui Policarp Cutzara), Profesorul era îndrăgostit nebunește de o iluzie ademenitoare, dar pe care nu izbutea niciodată să o strângă în brațe, să
[Corola-publishinghouse/Science/84960_a_85745]
-
și originalitatea lucrărilor expuse În aer liber pe esplanada Teatrului Național din Iași, a fost solicitat să ofere din lucrările sale premii pentru participanții la Festivalul de Film (FIFARTĂ care a avut loc anual la Iași. Lucrările sale În lemn, transfigurate prin utilizarea cu măiestrie a Încărcăturii emoționale potențiale a elementelor materialului brut (goluri, noduri, scorburi, etc.), impresionează prin expresivitatea accentuată de cioplitura sigură și tranșantă. Prelucrarea frustă, alungirea exagerată a figurilor În posturi Încremenite, amintesc parcă de maiestuozitatea și severitatea
PAGINI DE ARTĂ NAIVĂ IEŞEANĂ by Gheorghe Bălăceanu () [Corola-publishinghouse/Science/91838_a_93005]
-
cu care operează G. aici este de inspirație heideggeriană și jungiană, cu unele adaosuri personale: conceptul de proiect (scris „pro-iect” = „aruncarea de sine înainte”) este complinit de epiect („epi-iect” = „aruncare deasupra”) prin care s-ar defini imaginea eminesciană despre trecut, „transfigurat” până la „invenție”. Demersul interpretativ, deși nelipsit de intuiții fertile, este pe alocuri fastidios. SCRIERI: Nesomnul capodoperelor, București, 1977; Structură și mit în proza contemporană. Eseu despre destinul literar al „generației șaizeci”, București, 1982; Steaua din oglinda visului, București, 1983; Mateiu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287315_a_288644]
-
tematici variate și complexe; mai apoi, profunzimea explorării psihologiei traumelor individuale, dar înălțate la rang de destin istoric prin universalitatea suferinței. Nimic nu sună artificial, nimic nu pare improvizație pe seama unor documente sau mărturii străine, totul este perfect asimilat și transfigurat în povestire, în precizia și acuratețea dialogurilor, în trăirea asumată personal a unor drame cu adîncă încărcătură morală. Nimic tezist sau obositor, însă. Dimpotrivă, d-na Cornelia Petrescu, abia scăpată de jugul comunist și de limba de lemn obligatorie, se
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
călătorie, gen atunci la modă, ilustrat de Chateaubriand și de Lamartine, pe care, în lipsa marelui sentiment geografic, îl interpretează în sensul lui Al. Dumas și Ed. About. Cu ochiul unui desenator pasionat de detalii inedite, surprinzând exoticul fără a-l transfigura, Alecsandri are predispoziția statornică, de categoria spiritului critic, de a nota grotescul și pestrițul, pretenția de "humour" britanic. Buchetiera din Florența e o nuvelă romantică de tipul tenebros, în care tot ce poate interesa este o îngroșare cu pensula a
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
Pantazi, luxul din casa lui Pașadia alături de înclinarea lui pentru interiorul abject, toate acestea tratate cu un instinct fin al culorilor, documentează asupra hibridității unei societăți. Mateiu Caragiale este un poet și scrierea lui valorează prin ceea ce sugeră. Realitatea se transfigurează, devine fantastică și un fel de neliniște de Edgar Poe agită pe aceste secături ale vechii capitale române. De aceea scriitorul trebuie pus mai degrabă în grupul suprarealiștilor, dată fiind atenția lui pentru elementul inefabil ancestral, aparținând fondului obscur. H.
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]