12,312 matches
-
mare tristețe... Fii liniștită, nu este un reproș, nu tu ești vinovată. Ești o tânără admirabilă prin tot ceea ce faci, mai ales prin felul în care știi să pătrunzi în sufletele altora, atunci când au nevoie de înțelegere și de afecțiune... Tristețea care mi-a cuprins gândurile, declinul sufletesc în care mă aflu de ceva timp, ei bine, toate acestea își au izvorul într-un trecut căruia nu-i mai deschisesem ușa de foarte mulți ani. Nu i-am negat existența, doar
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
după îndelungi observații și aplicând o formulă matematică, cea mai deprimantă zi din an. Evident, totul e relativ, nu pentru fiecare în parte această zi este cea mai tristă de peste an. E o ...medie. De ce au asociat culoarea albastră cu tristețea, m-am întrebat. O culoare atât de frumoasă, cea a cerului senin și a mării, nu poate fi asociată cu tristețea. Cu tristețea profundă. Negrul? Da. Mi se părea mult mai potrivit negrul sau chiar griul ca și culoare asociată
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
în parte această zi este cea mai tristă de peste an. E o ...medie. De ce au asociat culoarea albastră cu tristețea, m-am întrebat. O culoare atât de frumoasă, cea a cerului senin și a mării, nu poate fi asociată cu tristețea. Cu tristețea profundă. Negrul? Da. Mi se părea mult mai potrivit negrul sau chiar griul ca și culoare asociată în acest context. Albastrul... albastrul... e infinit și în nici un caz nu poate fi reprezentarea unei astfel de stări. Cum e
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
această zi este cea mai tristă de peste an. E o ...medie. De ce au asociat culoarea albastră cu tristețea, m-am întrebat. O culoare atât de frumoasă, cea a cerului senin și a mării, nu poate fi asociată cu tristețea. Cu tristețea profundă. Negrul? Da. Mi se părea mult mai potrivit negrul sau chiar griul ca și culoare asociată în acest context. Albastrul... albastrul... e infinit și în nici un caz nu poate fi reprezentarea unei astfel de stări. Cum e lunea mea
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
oraș ce se pretinde a fi european, o revistă culturală care își suspendă activitatea din lipsă de fonduri sunt doar câteva exemple elocvente în ce privește „puterea lucrului bine făcut” la ora actuală, de către autoritățile din România. Și tot atâtea motive de tristețe... Fiecare zi care trece și care nu poate schimba nimic pe acest segment, ne lasă mai săraci și mai vulnerabili în fața universalității. „Un popor fără cultură e un popor ușor de manipulat.” O crudă și devastatoare realitate ce apasă asupra
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
dichisurile. Sunt fericiți dacă găsesc una care să li se potrivească cât de cât. Ce înseamnă a te deghiza dacă nu... a muri puțin? Cel care acceptă să poarte o mască învață, de fapt, să moară. Este un exercițiu de tristețe și, uneori, de promiscuitate. Dar Rilke demonstrează că oamenii își schimbă chiar fețele. O sarabandă a chipurilor, care suferă de prea multă realitate, își găsește corespondent în sarabanda măștilor lui Botta, care suferă de prea mult artificiu. Impresia este de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
grotescul, speranța și disperarea. Orice ai alege, alegi ambele variante existențiale, care se dovedesc a fi doar aparent ireconciliabile, într-o luptă care se preface că te-ar putea pierde. În realitate, te menține veșnic, agonic între viață și moarte, tristețe și bucurie, cuvânt și tăcere. Tăcerea nu este absența cuvântului, ci matca lui, leagănul în care acesta doarme pentru a prinde puteri. Absența este plenitudinară, un focar de posibilități. Tăcerea este o exacerbare a lucru-lui care se tace. Jean-Pierre Richard
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
Ala, bala, portocala, Doamne, unde ți-s tunetele, unde chimvalele, Unde cele patru puncte, cardinalele? (Pact) Disperarea cucerește noi spații, prin violență: Claruri de lună, cu târnăcop, cu berbec, am spart pereții și mult s-au muncit spărgătorii. Muream de tristețe, pieream în cenușă... (Monos) Aceste spații sunt ale exhibiției, ale lamentării: Zi și noapte mă lamentez, singur, singur ca un huhurez. Clipele trec pe lângă mine ca furtuna printre ruine. (Gravitațiuni) Vai, mie, barca pare un sicriu, Timonierul e palid, gluga
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
Abia după ce au ajuns dincolo de Nistru a început greul și pierderile de vieți omenești de ambele tabere și jalea cu adevărat. Au venit vești că cutare a murit, ba că altul a dispărut sau că a fost luat prizonier și tristețea a devenit tot mai apăsătoare. Petrache al lui Agripina a fost luat prizonier și a fost pus să muncească cu alți prizonieri la refacerea unui drum. Într-una din zile, el s-a hotărât să fugă. Cum drumul era pe
Imagini din lumea satului by Gheorghe Boancă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1187_a_2744]
-
au fost luate la colectiv. Așa se face că, o dată cu deposedarea țăranului de toată agoniseala de ani și ani, m-a deposedat și pe mine, ca și pe alții ca mine, de cele mai frumoase amintiri, încorporând în sufletele multora tristețea, ura și disprețul. Parcă mai ieri au fost acele clipe fericite când ne întorceam seara de la câmp în vârful carului ce se legăna alene tras de două văcuțe, una porumbă pe care o chema Dumana, ce era înjugată în partea
Imagini din lumea satului by Gheorghe Boancă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1187_a_2744]
-
în interiorul unui popor devine discutabil prin faptul că nu poți, la infinit, să lucrezi la facerea ta, ci dispari și apare altcineva care, chiar dacă nu te înlocuiește, te prelucrează. Și dacă nu poți ieși din devenire, nu poți scăpa de tristețe; tristețea metafizică e fructul devenirii. Sunt proști istoricizanți care se consolează prin devenire. Devenim mai civilizați, nu? Sau mai culți... Adică murim ca și caprele, numai că e mare lucru că există Kant, Descartes, există Newton, mă rog, atâția mari
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea by Petre Ţuţea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1381_a_2692]
-
unui popor devine discutabil prin faptul că nu poți, la infinit, să lucrezi la facerea ta, ci dispari și apare altcineva care, chiar dacă nu te înlocuiește, te prelucrează. Și dacă nu poți ieși din devenire, nu poți scăpa de tristețe; tristețea metafizică e fructul devenirii. Sunt proști istoricizanți care se consolează prin devenire. Devenim mai civilizați, nu? Sau mai culți... Adică murim ca și caprele, numai că e mare lucru că există Kant, Descartes, există Newton, mă rog, atâția mari creatori
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea by Petre Ţuţea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1381_a_2692]
-
o aduseseră cei doi? Nimeni nu știe. Singurul lucru cert era că cei doi Își duceau pe ultimul drum cele două copile pe care Dunarea, le trimisese dincolo de lumea aceasta și de fărădelegile ei. Aici femeia mai spusese Încă o dată cu tristețe, Dumnezeu ... nu doarme. Cum se apropiaseră de poarta casei, sale făcuse loc domnului inspector, să treacă Înainte să vadă ce era de văzut. În Încăperea cu războiul de țesut, Încă În lucru se afla un preș țesut din zdrențe, cum
În vâltorile Dunării de Jos by Flora Mărgărit Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1138_a_2049]
-
-i ardă iarăși pe cei doi. Feodor stătea de vorbă cu nașul celor doi miri când o zărise pe Letiția. Era frumoasă deși tâmplele-i erau Încărunțite și fața brăzdată de câteva riduri. Era o văduvă, stăpânită de o anume tristețe solemnă. Nu se considera vinovată de ruperea relației lor din adolescență, nici de tăcerea lor care durase aproape treizeci de ani. Simțise doar o arsură În dreptul inimii când privirile lor se Întâlniseră. Considera că el renunțase la ea din cauza părinților
În vâltorile Dunării de Jos by Flora Mărgărit Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1138_a_2049]
-
fiul ei. Chiar tinerii au Îndemnat-o pe Letiția să meargă să mai schimbe locul. Aerul curat de la țară sigur Îi va face bine. Așa a ajuns Letiția să locuiască la Feodor și să-și mai aline reciproc, singurătatea și tristețea cauzate de boală. Din primăvară până n toamnă grădina era plină de flori de toate felurile. Într-una din zile au venit la ei cele două surori ale lui Feodor, foarte supărate că preotul le interzicea să mai intre În
În vâltorile Dunării de Jos by Flora Mărgărit Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1138_a_2049]
-
te apropia de viață; e o încercare devastatoare, aș zice eu, ascunsă în diafan cu ipocrizie. Ne permitem o astfel de efigie numai în ultima trăire, în fața luminării ce îți măsoară clipele. Atunci prin esențe retrăiești totul: lumina și întunericul, tristețea și singurătatea, trăirile voluptoase odată, iubirile pierdute în voci ascunse, și alte dantelării în culori ce se cuvin uitate, de parcă n-ar fi fost cu lacrimi udate. Trinitas Am îngenuncheat azi în fața credinței, m-am gândit la Tiron martirul pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
Acum tac toate: spulberate în adâncul unui lac, sub pământ s-au frânt: umbra, sfânta undă s-a încrețit în veșnicii să se ascundă măcar un semn colorat să-mi arate fața lunii, să destrame lent ceața groasă a nopții, tristețile lăutelor să mă mai cheme dement. De ce a rămas agenda goală în acești ani? Fără semne banale sau tăinuite; prin gemurile albe și insipide, se văd ierburile înrourate și mute. Un ochi de lup stă la pândă 2013, vremea cade
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
s-au lipit de subsuoară, ciocurile au înțepenit; noi toți am murit, cântecul de lebădă nu a mai venit din cer, cum spunea Lucian Blaga, ci din negrul pământ și nu mai are albastrul veșmânt. Bucuria soarelui a trecut, nici tristețea lunii nu se mai lasă peste singuratica mea casă. Cine din noi va muri Înainte ca trupul să moară? Se întreba Nicolae Labiș. După atâția ani, putem să-i răspundem? Să-l chemăm la masa pătrată a poeziei. Fără făptură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
să moară? Se întreba Nicolae Labiș. După atâția ani, putem să-i răspundem? Să-l chemăm la masa pătrată a poeziei. Fără făptură și fără chip doar glasul îl măsurăm tot cu acel cântec șoptit la Moartea căprioarei. De ce atâta tristețe în versurile poeților? și mersul vântului seamănă dezordine în mintea și în inima subțire, ca o năframă întinsă peste obrazul de mire al celui rămas, al celui plecat. La fereastra de-acasă, umbra lui străbate grădina cu tristul fior, ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
între cer și pământ. O notă deșteptată din somn părea un domn echilibrat, tânăr și viu; știu că va alege frumoasa cu părul argintiu, i se potrivea rochia neagră de catifea. Și povești mărunte înlănțuiau mărgele de pietre scumpe. Erau tristețile marilor depărtări peste mări de Marmara; te chemau femeile voluptoase cărora nu le mai păsa că timpul trecea. Iele și îngeri, șerpi și vipere, cetăți în ruine, zâne albastre, cu flori de astre în păr, arta se stingea, căzută ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
mă insultă. Peste portretul de acum, peste ochii mei a trecut vreme prea multă! * * * A mai trecut o vreme, a mai trecut un ceas, tot așteptăm să vină și să ne cheme cel care rost mai are în ultimul popas. Tristețea-n agonie se strămuta în mine în plină zi cu soare și cu brățări de aur. Era licoarea urii, iubirea suferindă, în chin te îmbăta ca un pahar cu vin, dar ce frumos era să treci peste nisip, să mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
tatălui meu veghea sever un destin îngenuncheat. Au trecut de la unul la altul un pahar, dar eu n-am băut avar din licoare, nu m-am îmbătat. Angela, vara mea, de mică înțelegea suferința; fără mare popas, am rămas cu tristețea somnului greu, respirând odată cu trupul și sufletul ei și al meu. Simțurile nu mă înșeală, mireasma lor mă învăluie protector ele îmi spun dacă trăiesc sau o să mor, dacă sunt mințită frumos, ca firul ierbii mătăsos, ruginit de vreme ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
Dunăre până la Marea cea mare. În Paraclis sunt scrise destine, pentru ei clopotele vor suna un imn și o rugăciune de Sfânta Marie mare, primind ultima răsuflare spre cer ca un giuvaier. Maria este numele meu. Stea de mare, izvorul tristeților fără margini, puritatea și durerea uitată afară, mă despart de lumea ce stă să moară încet. 15 august 2013 Azuga Postfață Eminentă profesoară de limba și literatura română, Maria Pavnotescu scria, în studenție, poezii. Deprinderea aceasta o avea, de fapt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
chipului ei, care purtau pe ele sufletul și ale sufletului care-i alcătuiau chipul. Eroina se situează astfel în categoria femeilor cu imaginație puternică, torturată de calvarul închipuirii. Hipersensibilitatea se transformă într-un exces de fantezie. Există o voluptate a tristeții și femeia asteaptă fără speranță “lumină și melodie”. Un vag interes pentru tânărul Vâlsan e o simpatie glacială, cu o conștiintă traumatizată de vidul din jur, eșuează într-un pesimism etic fără ieșire, nu însă deajuns de aprofundat pentru a
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]
-
nu fără un gust amar, probleme ale destinului în sens larg. Nici o încărcătură emoțională nu pare a însoți, în romane, căderea în moarte după boli descrise minuțios, din apropiere. Obsesia morții se va manifesta la scriitoare, spre apusul vieții, prin tristeți iremediabile. După cum aprecia Claudia Millian-Minulescu, autoarea suporta degringolada unui suflet devastat cuprins de anxietate: “Hortensia Pabadag Bengescu e bolnavă. I s-au stricat resorturile gândirii, i s-au ruginit minutarele aducerilor-aminte. E un ceasornic încremenit pe o singură oră: ora
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]