2,196 matches
-
Voia să-l atingă pe pilot Înainte ca japonezii să-l omoare, să-i pipăie casca și costumul de zbor, să-și treacă degetele prin praful și uleiul de pe ochelarii lui. — Jim...! Nu te mai gîndi...! Doamna Philips, una dintre văduvele misionare, Îl prinse cînd se aplecă Înainte, aproape leșinînd În fața imaginii acesteia de arhanghel căzut printre orezării. Jim stătu drepți, prefăcîndu-se slăbit de foame și Încercînd să evite privirea suspicioasă a santinelei japoneze de la ușa dispensarului. Așteptă să se termine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2010_a_3335]
-
viață. Se clătină pe călcîie și auzi o femeie bătrînă plîngînd În salonul de alături. Prin fereastră, se vedea pagoda de pe aeroportul Lunghua. Deja turnul de antiaeriană apărea Într-o nouă lumină. Preț de Încă o oră, Jim rămase lîngă văduvele misionare, sub ochii santinelelor. Doctorul Ransome și doctorul Bowen plecaseră cu sergentul Nagata la biroul comandantului, poate ca să fie interogați. Paznicii se Învîrteau prin lagărul tăcut cu cataloagele lor, făcînd apeluri repetate. Războiul era pe sfîrșite și totuși japonezii erau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2010_a_3335]
-
recunoscuse, dar nu reușise să o astîmpere niciodată. 25 Grădina cimitirului CÎnd se termină apelul, Jim se odihni pe treptele spitalului. Doctorul Ransome și doctorul Bowen se Întoarseră din biroul comandantului și imediat se Închiseseră În dispensar cu cele patru văduve misionare. Doctorul Ransome părea la fel de nervos ca și japonezii. Vechea cicatrice de sub ochiul lui era roșie-sîngerie. Oare sergentul Nagata Îl lovise pentru că protestase Împotriva unei noi reduceri a rației de alimente? Cu mîinile În buzunare, Jim țopăi pe aleea cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2010_a_3335]
-
fier vechi scormoneau carcasele avioanelor distruse. — Tot te mai interesează avioanele, Jim? Întrebă doamna Philips, cînd ea și doamna Gilmour ieșiră din curtea spitalului. O să trebuiască să intri În Forțele Aeriene Regale. — O să intru În Forțele Aeriene Japoneze. — O! Japoneze...? Văduvele misionare chicotiră, neștiind dacă era o glumă sau nu, și Împinseră căruciorul. Roțile de fier răsunară pe aleea cu pietre, clătinînd cadavrul pe care cele două femei urmau să-l Îngroape. Jim lustrui cele trei roșii pe care le culesese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2010_a_3335]
-
să-l recompenseze. Săpă În pămîntul moale. Ca o măsură de precauție, cînd mai erau Încă În stare să facă așa ceva, prizonierii excavaseră parțial mormintele Înguste. Dar efortul de a mai da Încă o dată cu hîrlețul era acum prea mult pentru văduvele misionare. Morții erau Îngropați deasupra, pămîntul scos fiind adunat În jurul lor. Ploile abundente din lunile musonice netezeau mormanele, conturînd siluetele trupurilor de sub ele, de parcă micul cimitir de lîngă aeroportul militar voia cu tot dinadinsul să-i reînvie pe cîțiva dintre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2010_a_3335]
-
mult superiori britanicilor Încruntați și complicați. De ce oare Basie era furios pe el? Jim străbătu coridorul Îngust dintre cearșafurile suspendate. Putea auzi o englezoaică din Baraca 5 plîngîndu-se de soțul ei, și două fete belgiene, care trăiau Împreună cu tatăl lor văduv În Blocul G, chicotind În legătură cu un obiect ce le era arătat. Cămăruța lui Basie se afla În colțul de nord-vest al camerei, cu două ferestre care Îi dădeau o vedere clară a Întregului lagăr. Ca de obicei, ședea pe priciul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2010_a_3335]
-
ca să adune bani de zestre, de la bunicii rătăciți prin America la muncă, scrisorile astea și de bine de rău, amestecate și ele În masa informă de viu și de mort care moare. În satul acela o femeie neștiută devine, brusc, văduvă din cauza unei defecțiuni tehnice, dintr-o neatenție, din cauza unei locomotive Pacific alergând spre, și ea, o neștiută destinație. TU nu ești. Toți anii vieții tale vor fi tot atâtea ierni. Cu viscole de zăpezi, cu viscole de ploi, cu viscole
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
pe Saul, unu dintre prietenii „extrem de drăguți“ ai lui Laura. Ruby Îl plăcu din prima pe Saul și a fost mai mult decât Încântată când, după câteva luni, Fi Îi spuse că erau Îndrăgostiți. Mama lui Fi, Bridget, care era văduvă acum aproape de șaptezeci de ani, fusese Întotdeauna hotărâtă că fiecare dintre cele cinci fiice ale ei trebuia să se căsătorească cu „un om cu o meserie adevărată, care să fie un catolic de nădejde.“ Una câte una, fiecare din ele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2001_a_3326]
-
bufetul. Era Încărcat cu munți de covrigei, fără a pune la socoteală platourile de aperitive, somonul afumat, salata de varză și heringul murat. Inițial, Ruby a avut impresia că invitații erau doar rudele evreiești vârstinice ale lui Saul. Doamne micuțe, văduve ușor aduse de spate, cu părul de culoarea vatei de zahăr și machiate un picuț cam aiurea, alături de bărbați vârstnici, care purtau pălării de fetru și jachete bej. A ascultat câteva frânturi de conversație despre belșugul bufetului și despre cât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2001_a_3326]
-
pe brizbrizuri. Jilțurile, cu o intimitate de bunici copilăriți de trecerea anilor, își deschideau brațele. Era tot acolo scrumiera cu scrumul de la ultima havană pe care-o isprăvise tatăl său. Și, pe perete, portretul amândurora, al tatălui și-al mamei, văduvă acum, făcut chiar în ziua când se căsătoriseră. El, înalt fiind, ședea, picior peste picior, lăsând să i se vadă limba ghetei, iar ea, scunduță, în picioare, alături de el și rezemându-și mâna, o mână fină ce nu părea făcută
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
de față l-a luat de pe jos pe bietul meu Pichín, care-a căzut pe stradă, și-a avut bunătatea să mi-l aducă. Și dumneavoastră - adăugă ea întorcându-se către Augusto -, cine sunteți?... — Doamnă, sunt Augusto Pérez, fiul răposatei văduve a lui Pérez Rovira, pe care s-ar putea să o fi cunoscut. — Fiul doñei Soledad? — Chiar așa, al doñei Soledad. — Cum să nu, am cunoscut-o bine pe admirabila doamnă. A fost o văduvă și-o mamă exemplară. Felicitările
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
crezând tu, fetițo. Eu însă îți spun că unchiul tău există, și încă cum! — Brute, brute toți, toți brute. Nu știi ce i-a spus sălbaticul ăla de Martín Rubio bietului don Emeterio la câteva zile după ce acesta a rămas văduv? — Nu, cred că n-am auzit. — Păi să vezi; a fost când cu epidemia aia, știi doar. Toată lumea era foarte alarmată, pe mine nu m-ați lăsat să ies din casă câteva zile bune și mă puneați să beau apă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
casă câteva zile bune și mă puneați să beau apă fiartă. Toți fugeau unii de alții și dacă-l vedeai pe cineva în doliu, parcă ar fi fost ciumat. Ei bine: la vreo cinci, șase zile după ce-a rămas văduv, bietul don Emeterio a trebuit să iasă din casă, în doliu, desigur, și s-a-ntâlnit nas în nas cu bădăranul ăla de Martín. Ăsta, văzându-l în doliu, a rămas la o distanță prudentă de el, de frică să nu ia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
ca pe Rogelio al ei, iar a doua oară după un sergent de jandarmi, care, când a murit, i-a lăsat un mic capital ce-i aduce o pesetă pe zi. Și iată că, aflându-se în casa acestei doamne văduve, don Eloíno al meu cade la pat, foarte bolnav, atât de bolnav, încât părea să nu mai aibă leac, era pe moarte. Au fost chemați să-l consulte mai întâi don José, iar apoi don Valentín. Și omul trăgea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
Iar suferința lui cerea îngrijiri atât de multe și de delicate, și uneori nu tocmai agreabile, încât o monopolizau pe patroană, și ceilalți oaspeți începuseră să amenințe cu plecarea. Don Eloíno nici vorbă să poată plăti mult mai mult, dubla văduvă, și ea, îi tot spunea că nu-l mai putea ține în pensiunea ei, căci îi periclita afacerea. „Pentru numele Domnului, doamnă, fie-vă milă! - se pare că-i zicea el -. Unde să mă duc în starea asta, cine m-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
umeri și dădu din cap, ca pentru a mă avertiza că nu trebuie să mă aștept la prea multe. La început nu îmi răspund. Cred că le este teamă. Știu că nu e bine. Știu că până și o sărmană văduvă poate să intenteze proces, indiferent ce zice Otto despre partea legală. În cele din urmă, primesc o scrisoare. E mai rea decât cea de la Otto. E o nebunie. Spun că trebuie să îl înfățișeze pe Fritz ca pe un bufon
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
de bolșevici la Harkov, studiase chimia la Praga, apoi venise la Ierusalim, unde Începuse să producă rujuri de buze și pudră Într-un mic laborator casnic. Din acest laborator se dezvoltase Întreprinderea de succes. Era un bătrân elegant și guraliv. Văduv de foarte mulți ani, era veșnic Înconjurat de tot felul de prietene și partenere. În Ierusalim se bârfea că acestea erau atrase nu atât de el, cât de banii lui. Fima era de altă părere: În ciuda limbuției sale, tatăl lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1984_a_3309]
-
pe care Fima Îl mai folosea și azi. Fie vară, fie iarnă Îl obliga să poarte haine mult prea groase. În toți acești ani un samovar electric nu Înceta să scoată aburi până la unu sau două noaptea. Divorțate elegante sau văduve culte mai În vârstă veneau În vizite care durau câte cinci ore. Fima auzea răsunând În salon voci cu un accent slav pronunțat, Întrerupte din când În când de râsete. Sau de plânsete. Sau de melodii cântate pe două voci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1984_a_3309]
-
care o luase din zăpăceală din casa lui Ted și a Yaelei, fără să ceară voie. O frunzări până când dădu peste un capitol ciudat despre obiceiurile sexuale ale eschimoșilor: În fiecare an, primăvara, aceștia alegeau o femeie matură, care rămăsese văduvă În iarna aceea, și o puneau la dispoziția adolescenților, ca parte a inițierii lor. După zece minute stinse lumina, se ghemui, Îi ordonă organului său să se calmeze și lui Însuși - să adoarmă imediat. Dar avu din nou senzația că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1984_a_3309]
-
măcar un sfert dintre cei care au profitat de generozitatea lui, trebuie să ne așteptăm la cel puțin jumătate de milion de oameni. Inclusiv primarul și tot felul de rabini, veterani și parlamentari, fără a mai lua În calcul toate văduvele și divorțatele cu inima frântă. Fima așteptă până ce termină de vorbit. Apoi Întrebă liniștit: —Ai deschis singură testamentul? —La birou. În prezența martorilor. Pur și simplu am crezut... — Cine ți-a permis? —Adevărul e... — Și unde e acest testament? —Aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1984_a_3309]
-
venind înainte să pleci. Mă gândeam să aștept și s-o duc apoi acasă. Miercurea de obicei stau acasă și ascult un concert la radio. Pot să fac asta foarte bine și-n mașină. Lisa îmi spusese că Alfie era văduv de zece ani. M-am simțit prost că nu m-a interesat să aflu acest lucru singură. În mod evident, sunt egoistă cum mă crede toată lumea. Ar fi foarte drăguț din partea ta, acceptă Lisa în numele meu. Nu m-am mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1939_a_3264]
-
dacă aici avea să Îi meargă mai bine. Pentru Henry era limpede că mai rău nu Îi putea fi. După moartea mamei lor, fata Își revenise uimitor, aparent găsindu-și Împlinirea, Împreună cu nebănuite rezerve de energie, În Îngrijirea acordată tatălui văduv; dar, când bătrânul decedă la rândul său, la mai puțin de un an după aceea - o moarte pașnică, aproape autoimpusă -, Alice făcu o recădere. William, acum total absorbit de cariera academică de la Harvard, cu o soție și o familie proaspătă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
să găsească poveștii un final pozitiv. În roman, Christopher Newman, un american bogat, autodidact, un inocent În străinătate, aflat la Paris, primea Într-o primă instanță permisiunea rubedeniilor aristocrate, familia Bellegarde, de a o curta pe tânăra și frumoasa contesă văduvă Claire de Cintré, pentru a fi mai târziu respins, tot de ei, din snobism. Soarta Îi punea la Îndemână mijloacele pentru a dezonora familia sau, amenințându-i cu demascarea, de a-i obliga să Îi Îngăduie lui Claire să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
legat de evoluția Americanului, murise pe neașteptate de febră tifoidă, În timp ce se afla la Dresda. Avea numai treizeci de ani. Henry făcu drumul lung pentru a participa la funeralii, la Dresda, la câteva zile după aceea. Plânse, stând alături de mama văduvă și surorile lui Balestier, În timp ce sicriul era coborât În groapa noroioasă. Părea incredibil și imposibil de Împăcat cu ideea unei Providențe binevoitoare faptul că o viață tânără și plină de promisiuni fusese Înăbușită printrun gest atât de banal cum era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
rampă, la sfârșit. — Mie mi s-a părut ca un act de răzbunare, spuse Herbert. Shaw chicoti. — S-ar putea să ai dreptate. — Se Întâmplă des... asemenea huiduieli? — Nu foarte des. Pe mine m-au huiduit la premiera cu Casele văduvilor... deși nu mi-a fost În totalitate clar dacă huiduiau piesa sau discursul pe care am insistat să Îl țin la final. Pentru Herbert era o noutate faptul că Shaw era și dramaturg pe lângă ziarist, dar consideră mai prudent să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]