15,628 matches
-
ai murdărit”, i-a atras ea atenția. Ne tot îndemna să plecăm: se face noapte, stăm departe. Griji de mamă, până în ultima clipă! * În ziua înmormântării (27 decembrie 1981), ca un făcut, întârziasem! Tocmai noi, rudele cele mai apropiate, eu, Doina, tata; trecusem mai întâi, ocolind, pe la unchiu’, care obținuse de la ministerul unde lucrase atâția ani un microbuz, și acesta se defectase, pe drum sau parcă chiar înainte de a pleca; am așteptat să se repare ceea ce era de reparat... Înaintam grăbiți
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mine într-o realitate dură ca un zid, de neclintit. Și totuși, nu mi-a fost cel mai greu. Cel mai greu mi-a fost cu o zi înainte, sâmbătă 26 decembrie, pe la amiază, când așteptam într-o săliță, împreună cu Doina, tata și unchiu’, s-o aducă pe mama de la morgă. Morga era alături, dincolo de o simplă ușă care se putea deschide în orice clipă: urma s-o văd pentru prima oară pe mama moartă. Abia atunci, așteptând acolo, am aflat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
l-am iertat că ne-a lăsat singuri atunci. * N-am știut să avem grijă de mama când trăia, n-am știut să avem grijă de ea nici după ce a murit... În ziua (v. mai sus) înmormântării, tocmai noi (tata, Doina, eu) am întârziat și astfel n-am fost de față când, în capela cimitirului Bellu, unde urma să se oficieze slujba prohodului, s-a petrecut un incident pe care, dacă am fi sosit la timp, mai devreme, poate că l-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Lucian Raicu, de care eram pe atunci nedespărțit, am dat aproape piept în piept cu Nichita. Aproape, pentru că altfel s-ar fi produs, desigur, o catastrofă: poetul avea brațele pline cu sticle de șampanie. Ne-a invitat la d-na Doina Ciurea, stătea vizavi, într-un bloc turn, la etajul IX sau X, pare-mi-se. Totul a fost, ca să zic așa, la înălțime: am petrecut o magnifică noapte cu Nichita. Șampania era băutura care simboliza cel mai bine inteligența lui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
frumos. Peste o jumătate de an, nu mai știu, eu și soția mea, căreia îi evocasem nu o dată noaptea nichitiană scăldată în șampanie și muzică, ne-am luat inima în dinți și ne-am dus în vizită la d-na Doina Ciurea. Ca s-o rugăm să ne împrumute acel disc. Binevoitoare, d-na Doina Ciurea, care ne intimida grozav, ni l-a dat. Era însă prea târziu. Între timp, Nichita continuase să stoarcă din el acea muzică divină, încât acum
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
îi evocasem nu o dată noaptea nichitiană scăldată în șampanie și muzică, ne-am luat inima în dinți și ne-am dus în vizită la d-na Doina Ciurea. Ca s-o rugăm să ne împrumute acel disc. Binevoitoare, d-na Doina Ciurea, care ne intimida grozav, ni l-a dat. Era însă prea târziu. Între timp, Nichita continuase să stoarcă din el acea muzică divină, încât acum discul era complet uzat. Nu se mai putea face nimic. L-am înapoiat cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de secundă înțeleg, știu că acel nor dumnezeiesc are o legătură nemijlocită cu mama, că e un semn, un mesaj din partea ei, sau că este chiar ea, în cea mai transfigurată ipostază a noii sale existențe. * Cât de bine știe Doina să-i evoce pe copii, pe copiii ei, elevii, să povestească mici întâmplări din mica lor viață. Câteva cuvinte - precise, sugestive - și portretul, sau scena e gata. Când îi spun că are talent nu vrea să recunoască. Când o îndemn
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
spun că are talent nu vrea să recunoască. Când o îndemn să scrie, râde. O, dacă ar fi râs în felul acesta, la timpul potrivit, atâția și atâția inși care nu obosesc să scrie, să scrie. Zadarnic, fără nici un rost. Doina, în schimb, care ar putea să scrie, nici nu se gândește s-o facă. Tocmai ea, care posedă secretul de a-i face pe copii și mai copii, de două ori mai simpatici decât, oricum, sunt în realitate. Iubesc copiii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
să scrie, nici nu se gândește s-o facă. Tocmai ea, care posedă secretul de a-i face pe copii și mai copii, de două ori mai simpatici decât, oricum, sunt în realitate. Iubesc copiii, dar parcă niciodată ca atunci când Doina îmi vorbește despre ei. Ascultând-o, îmi trezește curiozitatea de a-i cunoaște, pe unul sau pe altul, ea îmi promite să mi-i arate „în carne și oase” și uneori se și ține de cuvânt. Astfel, într-o zi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
altul, ea îmi promite să mi-i arate „în carne și oase” și uneori se și ține de cuvânt. Astfel, într-o zi, am norocul să văd două asemenea minunate exemplare, frate și soră; par mai degrabă îngeri decât copii. Doina i-a oprit ca să-i întrebe ceva, de fapt ca să-mi dea posibilitatea să-i contemplu. Evenimentul - să te întâlnești cu propria dirigintă care pe deasupra să fie însoțită și de soțul ei! - îi copleșește. De atâta timiditate ambii au încremenit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
acrobați chinezi efectuând numere de circ absolut fantastice, extraterestre. (Trebuie să fi fost deci în ajunul vizitei lui Gorbaciov la Beijing - și al evenimentelor din Piața Tien An Men.) Nu m-am mai culcat și am pornit-o de acasă (Doina, nepotul ei cel mare, care ne însoțea, și cu mine) la două noaptea, pe jos, firește. Pe străzi, nici țipenie de om. După o oră și jumătate de mers alert, am ajuns la centrul de pașapoarte din Balta Albă. Eram
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
construit chiar pentru invalizi, pentru mutilații glorioaselor războaie. Spiritul „eticii și echității” nu pare a le fi fost deloc străin acelor capete nu degeaba încoronate! * Pretutindeni, la Domul Invalizilor, la Luvru, la Versailles, s-a „lipit” - după cum observă cu umor Doina - și Napoleon. Ca orice parvenit. Ceea ce nu mă împiedică să-l admir ca pe unul din cei mai mari eroi ai istoriei, ca pe unul din cei mai viguroși plăsmuitori ai ei. Napoleon e poate cel dintâi care ne împiedică
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
călătorii la Paris. * Pretutindeni și oricând vor exista, în situații care impun o atitudine, atitudini de stânga. În singura duminică întreagă petrecută de noi la Paris, într-o zonă a orașului invadată de „lumea a treia” (lumea noastră, îi spun Doinei) un prestidigitator negru este somat de câțiva polițiști (printre aceștia și unul de culoare - „ca să nu se interpreteze”) să-și înceteze demonstrațiile. Scena se petrece în mijlocul unui cerc gros de privitori. Lumea îl aplaudă frenetic pe artist și îi huiduie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
spânzurând din tavan deasupra mesei din bucătărie, unde plita mai este caldă, cu un badea Emil bucuros de prilej, la început foarte însuflețit, pus pe fapte mari, agitându-și mâinile cu unghii negre de pământ, cu mama și cu tata. Doina stă lângă mine pe un scăunel, în chip de consultant, iar limbuta lelea Saveta, trântită pe patul așezat în colțul acum obscur al încăperii, de după ușă, mai spune câte o vorbă, vădit somnoroasă. Eu joc împreună cu tata, împotriva lui badea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
aparține cu adevărat, că el l-a construit (plătind bani grei, spre nemulțumirea rudelor), că așa a vrut el și că, iată, el, mai degrabă sărac decât bogat, a fost în stare să-l construiască; și, cobind, lângă pădure, unde Doina și cu mine îl întâlnisem din întâmplare (sau apăruse înadins ca să ne spună acele vorbe), dând ca sigur sfârșitul tatei, pe care, sosind atunci la Sângeorz, îl găsisem bolnav, cu o rană urâtă puțin mai sus de șale, o adevărată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
într-o după-amiază ploioasă, dar și cu mult soare, a refuzat pur si simplu să ne mai țină. Nici vorbă de cutremur, cum ar putea bănui pățitul cititor bucureștean, și evident, cel vrâncean, Năsăudul nefiind o zonă seismică. Ne întoarcem, Doina și cu mine, de la Cormaia, mica noastră excursie, atât de îndrăgită, trecusem de dealuri, coboram, ne apropiam de casă când, ajunși la râpele golașe de argilă, pe care de obicei le străbăteam în câteva minte, ne-am pomenit în situația
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
spre stânga, îmi amintesc bine - și timp de câteva secunde lungi a privit acel foc mare care simboliza parcă însăși viața de care el urma să se despartă atât de curând. * Luni, 20 aprilie 1987, seara, singur în pat: locul Doinei, rămasă peste noapte în Militari, lângă fratele ei, care mai avea de trăit mai puțin de 36 de ore, era gol. A doua zi, marți, mă voi duce și eu acolo, ca să încerc să „ajut”; în realitate voi deveni o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
în realitate voi deveni o povară în plus, căci, neputând suporta să văd cum moare un om tânăr, mi se va face, în două reprize, rău. Miercuri dimineață, la ora șapte, cumnatul își va da, literalmente, ultima suflare în brațele Doinei („și-a umflat obrajii, așa cum fac copiii după sau înainte de efort, a mai expirat o dată și a murit” - mi-a povestit mai târziu Doina); în acest timp, somat de un medic, mă voi lăsa dus la spital, de unde nu mi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
reprize, rău. Miercuri dimineață, la ora șapte, cumnatul își va da, literalmente, ultima suflare în brațele Doinei („și-a umflat obrajii, așa cum fac copiii după sau înainte de efort, a mai expirat o dată și a murit” - mi-a povestit mai târziu Doina); în acest timp, somat de un medic, mă voi lăsa dus la spital, de unde nu mi se va mai da drumul: hemoragie internă, melenă. Situația Doinei: între moartea fratelui, internarea cu forța a soțului (cu perspectiva de a fi operat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
înainte de efort, a mai expirat o dată și a murit” - mi-a povestit mai târziu Doina); în acest timp, somat de un medic, mă voi lăsa dus la spital, de unde nu mi se va mai da drumul: hemoragie internă, melenă. Situația Doinei: între moartea fratelui, internarea cu forța a soțului (cu perspectiva de a fi operat), doi nepoți orfani acum de ambii părinți, o cumnată ticăloasă și o înmormântare la țară, cu rubedenii care uneltesc și altele care o îndeamnă „să nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
în 20 aprilie, seara. Mă gândesc țintă la ea, la momentele grele prin care trece acolo, în Militari. În patul gol, pustiu de lângă mine se naște cel mai intens sentiment de iubire pe care l-am încercat poate vreodată pentru Doina. Absența ei se umple cu prea plinul celei mai vii și mai autentice prezențe. Ca și cum aș fi presimțit tot ceea ce ne și mă așteaptă (începea săptămâna mare a nenorocirilor noastre...), în acea seară m-am agățat cu disperare de ființa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
paradoxal, tocmai cei mai loviți de ea. Cei doar impresionați de ea cad, în schimb, ca muștele. Așa s-a întâmplat cu mine de pildă la moartea cumnatului meu (de am ajuns la spital). Cum a rămas în picioare atunci Doina, pe care am lăsat-o singură? Să luăm numai înmormântarea, care - după cum am reconstituit-o ulterior - s-a transformat într-un adevărat balamuc. Cât de supărat am fost pe ai mei, cât de mult m-a întristat comportarea lor! El
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
supărat am fost pe ai mei, cât de mult m-a întristat comportarea lor! El deja băut, cerând de băut, ea preocupată mai mult să știe cu ce mașină se va întoarce la București... Cum a rezistat în acele zile Doina, numai Dumnezeu știe! Căci numai El a putut-o ajuta atunci. Dumnezeu întărește pe cei pe care - fără a dori să-i strivească, dimpotrivă - tot El îi împovărează, lăsându-i pe ceilalți să se descurce cum pot. * În acel an
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
a doua zi, după ce „strângem totul”, acasă. Călătorim cu trenul, care abia se târâie, într-un vagon fără compartimente, „deschis”, cu bănci de lemn așezate față în față. Bineînțeles, nu găsim locuri și stăm în picioare. Toți suntem obosiți, dar Doina e pur si simplu frântă, atât fizic cât și moral, căci cele două zile de trudă și agitație i se par acum inutile, „nu a ieșit cum trebuie”, a lipsit solemnitatea, pioșenia... E îmbrăcată în negru, palidă, abia se ține
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de vreo 25 de ani, care stătea cu spatele la noi, se ridică de pe locul lui și iese, era un vechi automotor împărțit în trei „segmente”, pe ușă. În nici o altă împrejurare n-ar fi făcut-o, dar acum, obosită și abătută, Doina se duce și se așază pe locul rămas liber, spunându-i femeii din fața ei, în chip de explicație liniștitoare: „Până se întoarce”. Trec vreo zece minute, posesorul locului se întoarce, o vede pe Doina, dar - poate dintr-un rest de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]