15,628 matches
-
-o, dar acum, obosită și abătută, Doina se duce și se așază pe locul rămas liber, spunându-i femeii din fața ei, în chip de explicație liniștitoare: „Până se întoarce”. Trec vreo zece minute, posesorul locului se întoarce, o vede pe Doina, dar - poate dintr-un rest de decență, poate doar pentru că „situația” îl derutează și nu știe cum să reacționeze - nu ridică nici o pretenție și rămâne în picioare. Îi sare însă în ajutor femeia de vizavi: „Vezi că ai rămas fără
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
dintr-un rest de decență, poate doar pentru că „situația” îl derutează și nu știe cum să reacționeze - nu ridică nici o pretenție și rămâne în picioare. Îi sare însă în ajutor femeia de vizavi: „Vezi că ai rămas fără loc, Costică”. Doina se scoală imediat, eliberează locul, pe care tânărul și-l reocupă, tot fără să zică nimic, în vreme ce eu o fixez cu o dușmănie rareori încercată, amestecată cu cel mai agresiv dispreț pe femeia care „restabilise ordinea”, „dreptatea”: nu e nici
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
prima pagină. Ajuns acasă, i-am comunicat soției hotărârea mea, și ea a probat-o. Am adormit ca doborât, nu înainte însă de a identifica înlăuntrul meu o senzație de ușurare, de eliberare, de mult nemaiîncercate. A doua zi dimineața, Doina m-a trezit fluturând în mână un exemplar din România literară cu fotografia lui Eminescu, mare, pe prima pagină. Bătălia pentru pagina întâi fusese deci câștigată. Biruința firescului! Cu ce preț obținută însă! După plecarea mea de la redacție, lupta cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
încăperii, din ce în ce mai îndrăzneț, căci încrederea în spusele vecinului începuse cam de multișor să se clatine... Lectură cu pândă de șoareci! Am terminat de citit toată proza lui Dostoievski fără a zări măcar o codiță de șoricel. * În 21 decembrie, dimineața, Doina s-a dus la un bătrân de la care urma să primească partea ei din puținii bani obținuți cu greu de la stat ca despăgubire pentru casa demolată a unei rude comune, „tanti Malvina”. Așa îi spunea soția mea când i se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
și gratitudine, căci în toamna lui 1956, până să se aranjeze la internat, la „Zoia”, unde începuse clasa VI-a, stătuse în gazdă la ea, în Foișor, vreo trei săptămâni. Strada - astăzi inexistentă - se afla în zona Poștei Vitan, de unde Doina lua, pentru a ajunge la Grădina Icoanei, tramvaiul 16, pe care l-am mai apucat și eu și la care m-am gândit apoi, după ce a fost desființat, cu nostalgie - poate tocmai pentru că a fost desființat, aparținând astfel Bucureștiului de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mea.) Tanti Malvina a decedat în 1959 (deci chiar în anul în care am început să bat strada Foișor, trecând de atâtea ori pe lângă casa ei, care o fi fost). În testamentul pe care l-a lăsat figura și tatăl Doinei și, firește, pe lângă alții poate, bătrânul la care Doina se dusese în acea dimineață, fiul vitreg al lui tanti Malvina. O poveste veche de 30 de ani, consumându-și epilogul tocmai în ziua de 22 decembrie 1989. La întoarcere, cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
în anul în care am început să bat strada Foișor, trecând de atâtea ori pe lângă casa ei, care o fi fost). În testamentul pe care l-a lăsat figura și tatăl Doinei și, firește, pe lângă alții poate, bătrânul la care Doina se dusese în acea dimineață, fiul vitreg al lui tanti Malvina. O poveste veche de 30 de ani, consumându-și epilogul tocmai în ziua de 22 decembrie 1989. La întoarcere, cu „moștenirea” în poșetă, Doina a trecut, în zona Dristor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
alții poate, bătrânul la care Doina se dusese în acea dimineață, fiul vitreg al lui tanti Malvina. O poveste veche de 30 de ani, consumându-și epilogul tocmai în ziua de 22 decembrie 1989. La întoarcere, cu „moștenirea” în poșetă, Doina a trecut, în zona Dristor, pe bulevardul Muncii, pe lângă, de fapt a fost depășită de o coloană de autobuze pline cu muncitori. A izbit-o expresia fețelor lor întunecate, crispate: de apăsare, de exasperare, de îndârjită închidere în sine. Mergeau
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
despre a cărui „spargere” aveam să aflu în jurul orelor 15 (când am ieșit prima oară din casă în acea zi, de joi, zi de apariție a revistei România literară și de „relâche” redacțional). Până astăzi mă obsedează fețele, evocate de Doina, ale acelor muncitori din autobuze, ajunși la capătul răbdării și în pragul unor mari, disperate hotărâri interioare. Pentru mine revoluția din București a început cu ei. * Extraordinara, imensa bucurie a acelei zile, de 22 decembrie 1989... Mă întorceam, pe la orele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
sigur. Pe mine unul, domnii aceia elocvenți m-au convins repede. Ce mai, sunt vinovat, nu mai încape nici o îndoială. Îi ascult totuși în continuare, cu mare atenție, savurându-le aproape masochist argumentele zdrobitoare. Lângă mine, ghemuită într-un fotoliu, Doina croșetează. Cu ultimele puteri. E atât de obosită încât nici măcar sentințele necruțătoare, biciuitoare ale acelor procurori inflexibili ai conștiințelor noastre nu reușesc s-o țină de tot trează. A avut o zi grea. O altă zi grea o așteaptă. Și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
propriu-zisă, la masa ca-n povești, cu vreo 40 de invitați, întinsă în curtea, la Snagov (relativa abundență alimentară îți permitea pe atunci „să te desfășori”). Petrecerea a ținut până dimineață, când, cu prima „rată” am plecat la București: eu, Doina, Raicu, Sonia, Chiropol și încă un prieten al nostru din acea perioadă, un tânăr inginer, care, spre disperarea mea neputincioasă (n-avea rost să-l mai opresc acum din moment ce nu reușisem să-l potolesc până atunci, în timpul petrecerii), dovedise și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
septembrie (1990), la ora 2 dimineața. În 17, seara, pe la ora opt, a sunat unchiul Gicu (Jorj, cum i se mai spune în familie), anunțându-ne că lui „tanti îi este foarte rău”. „Vreți să vin acum”, l-a întrebat Doina (eu eram la redacție). „Nu, mai bine mâine dimineață”, i-a răspuns unchiul. Dimineața, pe la ora șapte, Doina m-a trezit spunându-mi că trebuie să vin și eu cu ea pentru că... tanti a murit. Moartă, semăna extraordinar cu mama
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
i se mai spune în familie), anunțându-ne că lui „tanti îi este foarte rău”. „Vreți să vin acum”, l-a întrebat Doina (eu eram la redacție). „Nu, mai bine mâine dimineață”, i-a răspuns unchiul. Dimineața, pe la ora șapte, Doina m-a trezit spunându-mi că trebuie să vin și eu cu ea pentru că... tanti a murit. Moartă, semăna extraordinar cu mama. Apoi, după îmbălsămarea la domiciliu, expresia feței i s-a schimbat, devenind, aș zice, redutabilă. Fusese o femeie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
avea parcă ceva cadaveric, de spectru. Cu ocazia aceleiași vizite, observând pe perete unica fotografie rămasă de la bunicul (fotografie pe care cândva o avusesem și noi), m-am apropiat s-o cercetez mai bine: „Ta-ta”, i-a explicat ea Doinei, ca un copil care abia învață să vorbească. Ne așteptam ca primul să ne părăsească unchiul, a cărui stare se înrăutățise vizibil pe la începutul verii: ajunsese și el să nu mai poată ieși din casă, se cocârjise, nu mânca mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
octombrie nu sunt cumva suflete... În noaptea care de-abia a trecut - azi e joi, 1 noiembrie 1990, ziua morților la catolici și în copilăria mea clujeană - am visat-o pe tanti Olga, moartă de șase săptămâni (sâmbătă, 27 octombrie, Doina i-a făcut parastasul cuvenit). Am visat-o moartă, întinsă pe masă, așa cum a stat două zile la ei acasă, în Floreasca, dar parcă nu în sicriu și sigur într-o altă casă, străină și mai mare. În mijlocul unei încăperi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
obscur, vocea unchiului care își ceartă - nu știu de ce - câinele (avea un câine, deja bătrân, sau poate că e vorba de cel nou, pe care îl luase de curând, după ce predecesorul lui murise). „E vocea lui unchiu’”, îi spun eu Doinei, care răsărise nu știu cum lângă mine pe stradă, conștient de imposibila situație și întrebându-mă - în timp ce cineva continuă să se lupte acolo, în holul acela întunecos, cu câinele neascultător - dacă nu cumva o confund cu aceea a ginerelui său, Nelu. * 26
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
palmă. Stă rezemată pe balustradă și doar se uită, participând, în felul ei, la veselia tinerilor. Așa se simte mai puțin singură. * Record de lipsă de asistență la înmormântarea lui tanti Șura (iulie 1993): în afară de preot și dascăl, doar eu, Doina, Nelu și Tudora, femeia care venea din când în când să facă treabă (curățenie, dar uneori și mâncare) la unchiu’. Vechea pălărie maronie (sau cărămizie), de formă cilindrică a lui tanti (o purta când murise mama) e trasă mult peste
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cadă și pierduse mult sânge până s-o găsească Nelu și să cheme Salvarea. La spital, când am vizitat-o, cu vreo săptămână în urmă, era perfect lucidă, a întrebat - cu diplomația ei simpatică dintotdeauna - de tata și de nepoții Doinei. Totul părea în regulă. Doar petele mari de cerneală de sub ochi (așa le-am interpretat câteva secunde, înregistrându-le) mi-au dat ceva fiori. Când Doina s-a dus duminică s-o vadă (insistând ca eu să rămân acasă, iar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
perfect lucidă, a întrebat - cu diplomația ei simpatică dintotdeauna - de tata și de nepoții Doinei. Totul părea în regulă. Doar petele mari de cerneală de sub ochi (așa le-am interpretat câteva secunde, înregistrându-le) mi-au dat ceva fiori. Când Doina s-a dus duminică s-o vadă (insistând ca eu să rămân acasă, iar eu am rămas), i s-a spus că murise. Peste câteva luni ar fi împlinit 92 de ani. * Să faci critică literară aproape o viață de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
morților, în general, să crească și astfel moartea să pară mai ușoară. E ca pe stadion. Cu cât e mai plin, cu atât te simți mai în siguranță. Capabil tu însuți de marea performanță. * Într-o perioadă, visam destul de că Doina mă înșală. Un vis absurd! Și totuși, frecvența lui mă neliniștea. Până la urmă, într-un fel, el s-a adeverit: Doina m-a înșelat cu familia ei, la care ține din ce în ce mai mult. Dar cum ar putea să nu țină, din moment ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cu atât te simți mai în siguranță. Capabil tu însuți de marea performanță. * Într-o perioadă, visam destul de că Doina mă înșală. Un vis absurd! Și totuși, frecvența lui mă neliniștea. Până la urmă, într-un fel, el s-a adeverit: Doina m-a înșelat cu familia ei, la care ține din ce în ce mai mult. Dar cum ar putea să nu țină, din moment ce această familie e lovită, parcă periodic, de nenorociri: mamaia (1975), Luminița (1981), Marius (1987) au dispărut, rând pe rând, sub ochii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
oamenii pe care i-am „prins” astfel de-a lungul anilor în plasa simpatiilor mele de pieton sentimental, spațiu al unor conexiuni afective cu obiect efemer, înfiripate instantaneu, dar neînchipuit de durabile. * Printre lucrurile rămase de la prăvălioara pe care părinții Doinei o ținuseră în primii ani de după război (dar la care trebuiseră să renunțe, ca să nu-și creeze probleme) se afla și un mic stoc de cutii cu scobitori marca „Sun”, „made in Romania” după „American fashion”, înfățișând bicolor, pe partea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
răsărind, un enorm vultur roșu, ținând în cioc o scobitoare lungă cât o lance. Banal desen comercial din care, totuși, fragilele bețișoare de lemn își trag, ca printr-o vrajă, o longevitate înspăimântătoare. Între timp, au murit părinții și bunicii Doinei, cumnata și fratele ei, mama - iar tata și chiar eu am îmbătrânit; ele, în schimb, au rămas intacte, în cutiile nedesfăcute, ai zice nou-nouțe (unde zac totuși, frumos așezate în straturi, de o jumătate de veac), dintre care doar câteva
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
procedează astfel înadins, ca să mă țină în loc, ca să-și bată nițel joc de mine. * Disproporția dintre condiția lor de pisică și enorma afecțiune pe care cu toții le-o purtăm motanilor noștri este spulberată într-o clipă (de mare inspirație!) de către Doina, care spune: „Nu se poate să fie doar pisici, Sunt niște duhuri bune, întrupate în pisici, nu, pur și simplu, pisici”. Îmi însușesc cu entuziasm acest fel de a vedea (de a transcende). Asta este, asta explică totul! * Observându-mi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
pe piept, pe abdomen, în poală sau chiar pe umeri și ceafă, când stau la masă și scriu și poziția corpului meu, studiată în prealabil cu atenție, i se pare (motanului cel mare, el îmi face această onoare) convenabilă. Când Doina se uită la televizor, cu genunchii pe scaun și coatele rezemate de masă, în sezonul puloverelor groase mai ales, Gălbenuș i se cațără pe spatele ce formează o pantă lină, pe care se întinde apoi cu fața spre ceafa ei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]