KorAP: Find »[drukola/base=aliat & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...471 472 473 ...480 >

11,999 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

În vestul Germaniei, contrar intereselor altor țări pașnice și populației germane doritoare de pace, care vrea unitate și democratizare”. Apoi a ieșit furtunos din Încăpere, urmat de delegația sovietică. Data următoarei Întâlniri nu a mai fost stabilită. Ocupația Germaniei de către Aliați se terminase: În mai puțin de două săptămâni, la 1 aprilie, autoritățile militare sovietice din Berlin au Început să se amestece În traficul de suprafață dintre Germania de Vest și zonele de ocupație ale Aliaților occidentali În Berlin. Începuse adevăratul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
fost stabilită. Ocupația Germaniei de către Aliați se terminase: În mai puțin de două săptămâni, la 1 aprilie, autoritățile militare sovietice din Berlin au Început să se amestece În traficul de suprafață dintre Germania de Vest și zonele de ocupație ale Aliaților occidentali În Berlin. Începuse adevăratul Război Rece. E clar, din această povestire, că nu are rost să ne Întrebăm cine a Început Războiul Rece. În măsura În care Războiul Rece era legat de Germania, toate părțile preferau probabil rezultatul final - o țară divizată

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
foarte interesat de Turcia și Grecia - principalele beneficiare ale ajutorului străin - și Înțelegea perfect că declarațiile sforăitoare ale lui Truman nu-l vor afecta În propria-i sferă de interes. El continua să creadă că era foarte probabil ca tabăra Aliaților occidentali să se descompună: faptul că americanii Își asumau În estul Mediteranei responsabilități cândva britanice era unul dintre semnele ce prevesteau ruptura. Diverși factori vor fi influențat calculele lui Stalin În Europa de Est, dar retorica politicii interne a Statelor Unite nu era

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a se uni Într-o singură forță politică. În Est, presiunea s-a dovedit literalmente irezistibilă. Procesul a Început cu Estul Germaniei, aflat sub ocupație sovietică: Într-o Întâlnire secretă din februarie 1946 la Moscova, comuniștii au hotărât fuziunea cu „aliații” lor mai numeroși, socialiștii. Două luni mai târziu, convergența se concretiza În Partidul Unității Socialiste (În toate contopirile de acest tip, termenul comunist era deliberat omis de proaspăta formațiune). Fiindcă Încurajaseră fuziunea, un număr important de foști lideri social-democrați din

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
anticomunistă va fi considerat trădător. Cu toate acestea, la alegerile următoare adversarii comuniștilor au câștigat nu mai puțin de 101 din cele 465 de locuri În parlament. Însă opoziția era sortită pieirii: singurul lucru care Împiedica Armata Roșie și pe aliații ei locali să Înăbușe pe loc vocile discordante era nevoia de a colabora cu Aliații occidentali la elaborarea unui Tratat de pace pentru Bulgaria și de a obține recunoașterea anglo-americană a legitimității guvernului comunist. Odată ce tratatele au fost semnate, comuniștii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
nu mai puțin de 101 din cele 465 de locuri În parlament. Însă opoziția era sortită pieirii: singurul lucru care Împiedica Armata Roșie și pe aliații ei locali să Înăbușe pe loc vocile discordante era nevoia de a colabora cu Aliații occidentali la elaborarea unui Tratat de pace pentru Bulgaria și de a obține recunoașterea anglo-americană a legitimității guvernului comunist. Odată ce tratatele au fost semnate, comuniștii nu mai aveau de ce să aștepte, iar cronologia evenimentelor e grăitoare. La 5 iunie 1947

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În fine, pentru că și În cazul Poloniei emergența spontană a unui guvern prosovietic din voința poporului era extrem de improbabilă. Spre deosebire de statele balcanice, Polonia nu fusese Însă aliata lui Hitler, ci victima sa: sute de mii de soldați polonezi luptaseră alături de Aliați pe Fronturile de Est și de Vest. Polonezii nutreau așadar speranțe În legătură cu situația lor postbelică. Speranțe care, s-a dovedit mai târziu, nu erau complet nejustificate. Comuniștii polonezi din așa-numitul Comitet de la Lublin (creat În iulie 1944 de autoritățile

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și la Budapesta. Deși etichetat drept reacționar și chiar fascist, Partidul Micilor Proprietari (echivalentul maghiar al partidelor țărănești) a obținut majoritatea absolută În alegerile naționale din noiembrie 1945. Cu sprijinul socialiștilor (al căror lider, Anna Kéthly, refuza să creadă că aliații lor comuniști s-ar Înjosi Într-atât Încât să falsifice alegerile), comuniștii au reușit să dea afară din parlament câțiva deputați, pe care i-au acuzat În februarie 1947 de conspirație și, În cazul liderului Béla Kovács, de spionaj Împotriva

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
era În multe privințe cea mai „vestică” dintre țările est-europene - având o cultură politică tradițional pluralistă, un sector industrial și urban dezvoltat, o economie capitalistă prosperă Înainte de război și o politică social-democrată prooccidentală după aceea -, Cehoslovacia era după 1945 și aliatul principal al Uniunii Sovietice În regiune, În ciuda faptului că Își pierduse extremitatea estică, Rutenia subcarpatică, În urma „ajustărilor” teritoriale sovietice. Din același motiv, dintre estși sud-est-europeni, Beneš a fost singurul prim-ministru În exil care și-a adus guvernul acasă, unde

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
blocul printr-o metodă unică. Nici că Cehoslovacia conta foarte mult În planul de ansamblu. Ce se Întâmplase la Praga - și ce se Întâmpla În Germania, unde politica sovietică trecea rapid de la tergiversare și dezacord la confruntare deschisă cu foștii aliați - marca Întoarcerea lui Stalin la stilul și strategia unei ere anterioare. În linii mari, schimbarea se datora nervozității lui Stalin, care nu reușea să modeleze cum dorea situația europeană și germană, dar un factor special era Iugoslavia, care Îl irita

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
special era Iugoslavia, care Îl irita din ce În ce mai mult. * * * În 1947, guvernul iugoslav condus de Iosip Broz Tito avea un statut unic. Dintre partidele comuniste europene, numai cel iugoslav a ajuns la putere prin forțe proprii, fără să depindă nici de aliați locali, nici de ajutorul străin. Se știe că În decembrie 1943 britanicii au sistat ajutorul trimis partizanilor cetnici și au Început să-l susțină pe Tito, iar imediat după război, Agenția Națiunilor Unite pntru Refacere și Restabilire (UNRRA) a cheltuit

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
pe cale pașnică 5), Îndepărtându-l și mai mult de acolitul din Balcani. Dar Tito nu Îl făcea de râs (stârnind În plus iritarea anglo-americană) numai În sudul Balcanilor. La Trieste și În peninsula Istria, ambițiile teritoriale iugoslave Îi Împiedicau pe Aliați să Încheie Tratatul de pace cu Italia: când acesta a fost În sfârșit semnat, În septembrie 1947, viitorul zonei Trieste era incert, trupele aliate păstrându-și pozițiile pentru a bloca o anexare iugoslavă. În Carintia Învecinată, districtul cel mai sudic

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
să emuleze modelul iugoslav de guvernare - până și Rákosi, de obicei loial până la servilism, s-a trezit lăudându-l pe Tito lui Stalin Într-o Întâlnire de la sfârșitul anului 1947. Tito nu deranja Uniunea Sovietică doar În relațiile diplomatice cu Aliații din Vest, ci crea probleme și În sânul mișcării comuniste internaționale. Pentru observatorii din exterior, comunismul era o singură entitate politică, structurată și condusă de la „Centru”, din Moscova. Din perspectiva lui Stalin Însă, lucrurile erau mai complicate. Între sfârșitul anilor

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de confruntare: greve, marșuri, campanii Împotriva Planului Marshall și - În Europa de Est - preluarea accelerată a puterii. Comitetul Central al Partidului Comunist Francez s-a reunit la Paris pe 29-30 octombrie 1947 și a inaugurat oficial o campanie de denigrare a foștilor aliați, socialiștii. Comuniștilor italieni le-a luat puțin mai mult timp, dar În ianuarie 1948 Congresul PCI (Partito Communista Italiano) a adoptat și el o „nouă direcție”, axată pe „lupta pentru pace”. În consecință, comuniștii vest-europeni au fost, bineînțeles, afectați - fiind

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
unei „vigilențe sporite”. Începea a doua eră glaciară a stalinismului. Stalin a făcut tot posibilul pentru a-și afirma și reafirma autoritatea În Estul Europei tocmai fiindcă pierdea din influență În Germania 7. Reuniți la Londra pe 1 iunie 1948, Aliații occidentali au anunțat proiectul unui stat vest-german separat. La 18 iunie a fost anunțată o nouă valută, Deutsche Mark, pusă În circulație trei zile mai târziu (bancnotele fuseseră tipărite În mare secret În Statele Unite și transportate la Frankfurt sub escorta

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
guvernele american și britanic au optat pentru aprovizionarea zonelor proprii pe cale aeriană: la 26 iunie, pe aerodromul Tempelhof din Berlinul de Vest ateriza primul avion de transport. Blocada Berlinului s-a Încheiat la 12 mai 1949. Pe parcursul celor 11 luni, Aliații occidentali au trimis 2,3 milioane de tone de alimente cu 277.500 de zboruri ce au costat viața a 73 de piloți din Forțele Aliate. Stalin a vrut să forțeze Vestul să părăsească orașul (profitând de faptul că protocoalele

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de tone de alimente cu 277.500 de zboruri ce au costat viața a 73 de piloți din Forțele Aliate. Stalin a vrut să forțeze Vestul să părăsească orașul (profitând de faptul că protocoalele de la Potsdam nu garantau În scris Aliaților accesul terestru În Berlin) ori să renunțe la planul unui stat vest-german distinct. Scopul real al lui Stalin era cel din urmă - pentru el, Berlinul a fost dintotdeauna o pârghie -, dar În final a ratat ambele obiective. Nu numai că

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
accesul terestru În Berlin) ori să renunțe la planul unui stat vest-german distinct. Scopul real al lui Stalin era cel din urmă - pentru el, Berlinul a fost dintotdeauna o pârghie -, dar În final a ratat ambele obiective. Nu numai că Aliații și-au menținut zona În Berlin (oarecum spre propria lor surpriză și spre recunoștința uimită a locuitorilor), dar blocada sovietică, amplificând efectul loviturii de stat de la Praga, i-a convins și mai mult de necesitatea de a crea o Germanie

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
să știe acest lucru). Stalin nu voia să se lupte pentru Berlin 8. Prin urmare, când blocada a eșuat, liderul sovietic a schimbat tactica. La 31 ianuarie 1949, a propus oficial ridicarea blocadei În schimbul amânării demersurilor pentru un stat vest-german. Aliații occidentali nici nu se gândeau să facă o asemenea concesie, dar au acceptat să convoace o Întâlnire pentru a discuta situația: La 12 mai, Uniunea Sovietică a ridicat blocada În schimbul unei simple conferințe a miniștrilor de Externe, programată pe 23

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
unui stat complementar est-german, creat oficial la 7 octombrie 9. Când conferința a fost suspendată, la 20 iunie, guvernul militar din Germania de Vest fusese Înlocuit de Înalți Comisari din Statele Unite, Marea Britanie și Franța. Republica Federală Germană ființa deja, deși Aliații formulaseră anumite clauze de intervenție și Își rezervaseră chiar dreptul de a reveni la putere dacă ar fi considerat necesar. La 15 septembrie 1949, la o lună după succesul electoral al Partidului Creștin-Democrat, Konrad Adenauer devenea primul cancelar al Republicii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
o lună după succesul electoral al Partidului Creștin-Democrat, Konrad Adenauer devenea primul cancelar al Republicii. Criza Berlinului a avut trei consecințe majore. În primul rând, a dus la crearea celor două state germane, rezultat pe care nici unul din cei patru Aliați nu Îl urmărise cu patru ani În urmă. Pentru puterile occidentale, divizarea devenise un obiectiv atrăgător și realizabil; dincolo de idealul proclamat al reunificării Germaniei, nimeni nu se grăbea să treacă la fapte. Nouă ani mai târziu, când Charles de Gaulle

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
prim-ministrul britanic Harold Macmillan ce părere are despre o Germanie unită, acesta a răspuns: „Teoretic. Teoretic, trebuie să sprijinim mereu reunificarea. Nu e nici un pericol În asta”. Pentru Stalin, care a Înțeles că nu putea nici să rivalizeze cu Aliații În simpatia nemților, nici să-i oblige să-și abandoneze planurile, un stat est-german comunist era cel mai mic rău posibil. În al doilea rând, criza Berlinului a angajat pentru prima oară o prezență militară semnificativă a Statelor Unite pe teritoriul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
război. De câteva săptămâni simt o schimbare subtilă În atitudinea sovieticilor: nu pot să o definesc, dar mă face să cred că războiul ar putea Începe fulgerător”. Aceasta e atmosfera În care Congresul american a promulgat legislația Planului Marshall, iar Aliații europeni au semnat Pactul de la Bruxelles, la 17 martie 1948. Acest pact, Însă, era un tratat tipic pe 50 de ani care angaja Marea Britanie, Franța și țările de Jos să „colaboreze Întru sprijin reciproc În cazul unei noi agresiuni germane”, În vreme ce politicienii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de a ridica moralul europenilor și de a le reda autonomia - În speță, organizarea propriei apărări. NATO nu a schimbat nimic În echilibrul militar european: din cele 14 divizii staționate În vestul Europei, numai două erau americane. Forțele terestre ale Aliaților occidentali erau oricum de 12 ori mai mici decât cele sovietice. Comandamentul american a calculat În 1949 că o defensivă eficientă a Rinului nu putea fi realizată mai devreme de 1957. Parcă simbolic, la 9 aprilie 1949, la ceremonia de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a crescut de la 15,5 miliarde de dolari În august 1950 la 70 miliarde În decembrie 1951. În 1952-1953, cheltuielile pentru apărare consumau 17,8% din produsul național brut al Statelor Unite, față de numai 4,7% În 1949. La cererea Washingtonului, aliații Americii din NATO au mărit și ei bugetul apărării: după o perioadă de scădere constantă după 1946, costurile militare În Marea Britanie au atins În 1951-1952 10% din PNB, crescând chiar mai repede decât În perioada de Înarmare frenetică dinaintea războiului

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]