14,040 matches
-
timp situația internă. Reușind să împiedice în mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân devine o figură proeminentă a luptei creștinilor din Balcani. Granițele Valahiei s-au schimbat deseori până la mijlocul secolului al XVI-lea, însă în timpul domniei lui Mircea Țara Românească a ajuns la întinderea teritorială maximă din Evul Mediu: de la Olt în nord la Dunăre în sud și de la Porțile de Fier în vest până la Marea Neagră în est. Titulatura domnească prezentă în actele rămase de la Mircea
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
Câmpulung, Pitești, Russenart, Giurgiu, Brăila, Turnu) erau legate de drumuri pentru negustori și cărăuși. Principalul drum comercial al vremii era cel dintre Bran și Brăila, pe ruta Târgoviște - Târgșor - Gherghița - Valea Ialomiței - Orașul de Floci. Orașele se aflau în proprietatea domniei, care le administra prin intermediul unui vornic domnesc, un pristav pentru iarmaroace, un birar și un folnog. Orășenii se ocupau mai mult cu agricultura, judecând după felul dărilor lor. Totodată, aici se regăseau și negustorii localnici. Proprietarii de pământuri cu drept
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
lucra, formau clasa boierilor. Aceștia erau datori domnitorului cu serviciul militar și erau puși în dregătorii. Pământurile lor erau păstrate în familie generație după generație, dacă nu erau vândute către altă spiță de boieri. În acest caz, trebuia plătită către domnie o sumă care ajungea chiar până la jumătatea valorii moșiei vândute. Pe o treaptă inferioară se situau cnezii (sau moșnenii), oameni liberi care-și lucrau singuri pământul. Și în cazul vânzării, și în cazul moștenirii, către domnie trebuia plătită darea calului
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
caz, trebuia plătită către domnie o sumă care ajungea chiar până la jumătatea valorii moșiei vândute. Pe o treaptă inferioară se situau cnezii (sau moșnenii), oameni liberi care-și lucrau singuri pământul. Și în cazul vânzării, și în cazul moștenirii, către domnie trebuia plătită darea calului (un cal, sau un cal și o cupă) pentru confirmarea stăpânirii în continuare asupra pământului de către cumpărător ori moștenitor. Aceasta arată că domnul era de fapt proprietarul superior al pământurilor. O categorie aparte a proprietarilor de
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
pământ erau mănăstirile. Ele primeau danii din partea voievodului, uneori cu ohabă (imunitate, anume nici un dregător domnesc nu avea voie să-și exercite drepturile acolo sau să impună ceva; uneori oamenii de pe acele moșii erau scutiți de oaste - nu însă în timpul domniei lui Mircea). În vremea lui Mircea, ohaba a fost rară în rândul boierilor, însă în timp, fiind de cele mai multe ori un drept ereditar și fiind acordată din ce în ce mai mult ca răsplată, aproape toate familiile boierești au ajuns să aibă scutiri, ceea ce
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
se aflau, pentru boier. Aceștia aveau dreptul să-și schimbe stăpânul, nefiind legați de glie. Ultima clasă socială era cea a robilor țigani. Aceștia erau datori să execute munci grele ori speciale (scoaterea sării din mină etc.) și să furnizeze domniei o dajdie. În timpul lui Mircea, monedele erau folosite mai ales de către străini și negustori. În țară, tranzacțiile se făceau însă preponderent în natură. Spre exemplu în 1440, deci la peste douăzeci de ani de epoca voievodului muntean, ieromonahul Dorotei cumpără
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
iar pe revers o cruce cu brațe egale despicate, cu un număr divers de globule în fiecare cartier. Costin C. Kirițescu consideră că în timpul lui Mircea au fost bătute și monede mărunte de bronz pentru a circula în Dobrogea. În timpul domniei lui Mircea moneda românească a cunoscut o devalorizare, în paralel cu dezvoltarea vieții economice. Aceasta s-a datorat în parte intensificării schimburilor monetare și a emisiunii mari aflată în circulație, dar mai ales efortului financiar pe care voievodul muntean a
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
țară nestingheriți. Chiar și în cazul unui război între cele două țări, satele păstorilor români erau protejate de către un boier trimis special. Sarea și arama extrasă din mine au reprezentat o sursă însemnată de venit. Ocnele reprezentau un bun al domniei, fiind concesionate și zeciuite. Cea mai importantă ocnă era cea de la Ocnele Mari, lângă Vâlcea. Sarea se exporta mai ales în sudul Dunării, de unde se adunau astfel venituri importante. Vlad Dracul mărturisește despre cetatea Giurgiu că "„nici o piatră din acest
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
datini în deciziile sale, luate cu ajutorul boierilor din sfat. Domnul era apărătorul supușilor săi (comandantul oștilor, împărțitorul suprem de dreptate) și cel spiritual al țării, ca și ctitor de lăcașe pentru înălțarea de slujbe. El adună, prin funcționarii săi, veniturile domniei (așadar ale statului) și are inițiative întru „ridicarea țării”: tratate comerciale, batere de monedă, înființarea minelor etc. Ca și senior feudal între boieri, avea privilegiul de "dominium eminens" (stăpân peste toate pământurile țării). În relațiile externe, domnul reprezenta țara față de
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
țării, fiind trecut întotdeauna în capul listei de boieri din hrisoave. El era judecătorul și șeful curții. "Banul" (de Severin) îndeplinește funcția unui dregător militar, cu drept de judecată locală, care execută și poruncile administrative ale domnului. "Logofătul" ține socotelile domniei, scrie hrisoavele mai importante și pune pecetea pe toate acestea. El coordonează activitatea grămăticilor. "Vistiernicul" se îngrijește de veniturile și plățile domniei. "Spătarul", pe lângă faptul că poartă sabia domnească la ospețe și ceremonii, este și șeful oștii în timpul războiului. "Stolnicul
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
unui dregător militar, cu drept de judecată locală, care execută și poruncile administrative ale domnului. "Logofătul" ține socotelile domniei, scrie hrisoavele mai importante și pune pecetea pe toate acestea. El coordonează activitatea grămăticilor. "Vistiernicul" se îngrijește de veniturile și plățile domniei. "Spătarul", pe lângă faptul că poartă sabia domnească la ospețe și ceremonii, este și șeful oștii în timpul războiului. "Stolnicul" se îngrijește de mesele domnești. "Paharnicul", numit inițial "picernic", varsă de băut domnitorului. "Comisul" are în administrație grajdurile domnești. Alte dregătorii menționate
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
numit inițial "picernic", varsă de băut domnitorului. "Comisul" are în administrație grajdurile domnești. Alte dregătorii menționate în hrisoavele lui Mircea sunt cele de "pivnicer", "pitar" și "namestnic". Administrația locală era asigurată de dregători mai mici, boieri localnici sau trimiși ai domniei. În cazul ohabelor (satelor cu scutire), cârmuirea aparținea proprietarului acelui sat (boier sau mănăstire); în restul localităților administrația era asigurată de către dregători locali și trimiși domnești. Țara era împărțită pe județe, conduse de către căpitani numiți în vremea lui Mircea județi
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
în restul localităților administrația era asigurată de către dregători locali și trimiși domnești. Țara era împărțită pe județe, conduse de către căpitani numiți în vremea lui Mircea județi. În hrisoave sunt pomenite Motru, Jaleș, de Baltă, Jiu etc. Orașele și târgurile aparțineau domniei. Primele erau conduse de juzi (corespunzători Richterilor transilvăneni), iar cele din urmă de către pârcălabi. Consiliile orășenești erau alese de către locuitori. Reprezentantul domnului într-un oraș era vornicul, ajutat de un pristav și un folnog (corespondentul villicului-administrator transilvănean), astfel că administrația
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
transilvănean), astfel că administrația locală era dublată de una domnească. Orașele aveau o autonomie pronunțată: domnul era stăpânul moșiei pe care se aflau acestea, însă contra unei dări speciale acorda libertatea organizării de iarmaroace, de cultivare a pământului etc. Tot domniei aparțineau și cetățile de apărare. Astfel, puterea domnului în țară era destul de mare, căci el controla toate centrele importante și nu boierii sau mănăstirile. În ceea ce privește taxele și judecățile, Țara Românească a avut parte de sisteme ambulante ale fiscului și magistraturii
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
fiscului și magistraturii. Globnicii și judecătorii treceau prin localitățile fără scuteli (așadar unde aveau jurisdicție) la anumite date. De asemenea, alți funcționari erau trimiși pentru a răspândi sau împlini porunci domnești, numite de Mircea în hrisoave „milosteniile/slujbele și prestațiile domniei mele”. Trebuie menționat că după cucerirea Dobrogei, Mircea cel Bătrân a păstrat acolo vechea administrație locală. Dregătorii dobrogeni erau numiți "chefalia", un cuvânt de origine grecească ce desemna la origine un fel de guvernator de ținut, ales dintre marii latifundiari
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
păstrat acolo vechea administrație locală. Dregătorii dobrogeni erau numiți "chefalia", un cuvânt de origine grecească ce desemna la origine un fel de guvernator de ținut, ales dintre marii latifundiari. În Dobrogea, titlul "chefalia" avea sensul de cârmuitor de oraș. Veniturile domniei veneau în principal din dările, birurile, prestațiile și dăjdiile cuvenite acesteia, vămile neconcesionate, morile, braniștile și bălțile domniei, amenzile și taxele de judecată percepute în țară etc. Toate acestea intrau în visteria instituției domniei, căci, în afară de orașe, domnul ca persoană
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
origine un fel de guvernator de ținut, ales dintre marii latifundiari. În Dobrogea, titlul "chefalia" avea sensul de cârmuitor de oraș. Veniturile domniei veneau în principal din dările, birurile, prestațiile și dăjdiile cuvenite acesteia, vămile neconcesionate, morile, braniștile și bălțile domniei, amenzile și taxele de judecată percepute în țară etc. Toate acestea intrau în visteria instituției domniei, căci, în afară de orașe, domnul ca persoană de regulă nu mai dispunea de alte moșii. Acest lucru se va schimba peste veacuri, când la cârma
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
sensul de cârmuitor de oraș. Veniturile domniei veneau în principal din dările, birurile, prestațiile și dăjdiile cuvenite acesteia, vămile neconcesionate, morile, braniștile și bălțile domniei, amenzile și taxele de judecată percepute în țară etc. Toate acestea intrau în visteria instituției domniei, căci, în afară de orașe, domnul ca persoană de regulă nu mai dispunea de alte moșii. Acest lucru se va schimba peste veacuri, când la cârma țării vor ajunge și boieri ori vlăstare înstărite. Astfel, pentru a împroprietări mănăstiri, Mircea e nevoit
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
și la graniță. Domnul avea dreptul să acorde scutiri sau să le concesioneze. Vama era plătită în bani sau în natură, iar boierii garantau cu averea lor că acest lucru se întâmpla cu strictețe. "Birul" era principalul impozit perceput de domnie, chiar și în satele cu ohabă. Acesta era aplicat asupra satului, iar fruntașii repartizau sarcinile pe gospodării. Alte taxe mai erau "dijma de produse" (a oilor, a porcilor, a găleților de grâne, a vinului, din ceară și miere, a coșurilor
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
Mihail, voievodul coregent, avea o „casă” separată. Mai sunt de amintit amenzile (sau "gloabele") și răscumpărările de suflet (sau "dușegubinele"), în cazul crimelor. La aceste produse naturale se mai adăugau obiectele de "tezaur", de obicei din materiale prețioase. "Prestațiile datorate domniei" constau în principal din transporturi, călăuze pentru îndrumarea și paza convoaielor domnești, cositul fânului, tăiatul lemnelor, lucrul la întreținerea și repararea cetăților, paza la graniță, prinderea vânatului etc. Cheltuielile domniei erau reduse la nevoile curții și ale cetăților, precum și la
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
obiectele de "tezaur", de obicei din materiale prețioase. "Prestațiile datorate domniei" constau în principal din transporturi, călăuze pentru îndrumarea și paza convoaielor domnești, cositul fânului, tăiatul lemnelor, lucrul la întreținerea și repararea cetăților, paza la graniță, prinderea vânatului etc. Cheltuielile domniei erau reduse la nevoile curții și ale cetăților, precum și la plata aprovizionării pentru oaste. Se mai adăugau milosteniile domnești pentru biserici ori mănăstiri precum și darurile și soliile trimise în străinătate. Boierii nu erau plătiți, întrucât aveau moșii întinse și bogate
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
întreaga populație în stare să poarte arme. Aceasta purta numele de "Oastea cea mare". Datorită faptului că domnitorul avea nevoie de mulți ostași, el nu dă niciodată ohabe (scutiri) întregi, ci întotdeauna cu precizarea "„numai singură oastea s-o facă domniei mele”". Astfel, pe lângă boieri, țăranii liberi sau șerbi, obligația oștii revenea și târgoveților și satelor mănăstirești. "„Este clar deci că dacă oastea cea mare era o exceptare de la drepturile de scutire, însemna că ea rămâne la dispoziția și în slujba
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
număr de câteva sute, "„pesemne aleși dintre orășenii sau țăranii mai săraci, fără pământ, obligați să-și câștige viața cu leafă.”" În oastea lui Mircea, cavaleria ocupa un loc important. Moșnenii și boierii erau datori să dea „darea calului” către domnie la moartea lor sau în alte situații (tranzacțiile cu pământuri etc.). Pe lângă caii acestora, mai existau herghelii ale domniei lăsate în grija anumitor sate. Caii din urmă erau duși să pască de obicei în lunca Dunării. Între călăreți se deosebea
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
cu leafă.”" În oastea lui Mircea, cavaleria ocupa un loc important. Moșnenii și boierii erau datori să dea „darea calului” către domnie la moartea lor sau în alte situații (tranzacțiile cu pământuri etc.). Pe lângă caii acestora, mai existau herghelii ale domniei lăsate în grija anumitor sate. Caii din urmă erau duși să pască de obicei în lunca Dunării. Între călăreți se deosebea ceata cavalerilor în armuri, existentă încă de pe vremea lui Radu I, când tatăl lui Mircea avusese la dispoziție 10
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
Românească din materie primă adusă tot de peste munți. Armele de foc erau puține, constând probabil din câteva tunuri și bombarde. Praful de pușcă se fabrica folosind salitră importată din Transilvania. Apărarea era asigurată printr-un sistem de cetăți care aparțineau domniei. Înspre Moldova exista cetatea Crăciuna, înspre Ardeal cetatea Dâmboviței și cea de la Căpățâneni, iar pe Dunăre Licostomo, Dârstor, Giurgiu, Turnu, și Severin. În ducatele transilvănene mai existau cetățile Făgăraș, Breaza, Sibiel și Amlaș, iar în Dobrogea Hârșova, Vicina și Enisala
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]