11,971 matches
-
plecat la Londra ca ambasador al României 32, de unde va depune toate eforturile ca să discrediteze viitorul guvern Iorga. Formarea guvernului Iorga a fost precedată de o săptămînă de negocieri. Carol considera că era convenabil să-și ascundă ambițiile dictatoriale în spatele prestigiului lui Iorga. Și regele îl considera pe Iorga mai ușor de manipulat decît Titulescu. La 18 aprilie 1931, în zilele detronării regelui Alfonso XIII al Spaniei, ca un sumbru salt în gol, Nicolae Iorga a devenit prim-ministru al României
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
lîngă diversele moduri de abordare a istoriei și prăpastia dintre generații, se pare că mai erau implicați și alți factori: cine trebuia să fie numit și în ce post; conflicte privind subvențiile și paralele pentru cercetare, plus o chestiune de prestigiu; și, în sfîrșit, dobîndirea statutului de istoric. Între Iorga și Giurescu exista și o chestiune personală legată de familia celui dintîi. Poate că acest lucru explică mai bine decît orice înverșunarea controversei. Dat fiind tot ce știm despre Iorga, nu
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
că: "pentru profesorul Iorga, totul este sau alb sau negru". El afirma că toți criticii lui Iorga nu atacau atît operele lui cît entuziasmul orb al "Neamului românesc" și inițiativele sămănătoriste. Dar detaliile și greșelile minore nu trebuie să diminueze prestigiul lucrărilor lui. Să nu ne pierdem însă în amănunte lipsite de importanță 171. Prima ediție a Istoriei românilor a lui Giurescu este alcătuită din trei volume. Primul volum (București, 1935) tratează istoria românilor de la începuturi pînă la 1432. Cel de
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Ceea ce pare să fi fost cel mai trist este cît de greu era atunci să se găsească o soluție constructivă pentru problemele României. Iorga nu era nici în favoarea domniei "odioaselor" partide politice, nici a dictaturii. Deși îi acorda sprijinul (și prestigiul său!) regelui Carol, a declarat întotdeauna că este "categoric împotriva oricărei dictaturi", deoarece "toate mișcările revoluționare, fie ele de stînga sau de dreapta, distrug sistematic cultura"56. Dacă el se aștepta la un "regim creativ", Dictatura Regală nu avea să
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
elimine. (Ceea ce nu însemna încă eliminarea lui fizică). Călinescu părea nerăbdător să-și afle sfîrșitul. Pe de altă parte, generalul Antonescu, ministrul Apărării, părea că începe să devină un obstacol. Călinescu explica prezența acestuia în guvern pentru că se bucura de prestigiu chiar și față de ofițerii simpatizanți ai Legiunii, constituind deci o garanție a ordinii. Dar el nu permitea ca armata să fie folosită sau manipulată, mai ales în scopuri politice. După părerea lui Călinescu, Antonescu putea fi urnit din loc numai
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
lui Antonescu) îi salvaseră viața. Acum însă era eliberat. Carol nu alesese calea luptei, iar retragerea militară din Transilvania nu era ușor de înfăptuit. Era puțin probabil ca ordinele lui Carol să fie executate, așa că voia să se folosească de prestigiul lui Antonescu pentru realizarea acestei acțiuni. La cîteva ore după demonstrațiile pro-Maniu (bătrînul senior nu a răspuns apelului străzii, el nu era genul de om care să devină lider revoluționar), s-au auzit alte cîntece și alte mulțimi au umplut
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
vor juca ulterior un rol decisiv în regimul Antonescu, la momentul respectiv acestuia îi era imposibil să-i dea Legiunii peste nas. Nu putea deocamdată nici să apeleze la sprijinul armatei române, deși nici un alt ofițer nu se bucura de prestigiul său. O armată își poate permite să fie bătută și să rămînă totuși o forță de temut; există antecedente în sprijinul acestei afirmații, de exemplu, Republica de la Weimar. Dar o armată care se retrage fără să tragă un foc de
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
stânga câștigaseră enorm implicându-se În mișcarea de Rezistență: mai ales În Franța, unde comuniștii au reușit să transforme În capital politic vitejia din timpul războiului (exagerată pe alocuri), convingându-i chiar și pe cei mai neutri dintre privitori de prestigiul lor moral fără pereche - „marii eroi ai Rezistenței”, Îi numea Janet Flanner În decembrie 1944. Nu e de mirare că programele de reformă ale guvernelor europene postbelice reprezentau ecoul și continuarea afacerilor lăsate neterminate În anii ’30. Dacă politicienii experimentați
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au făcut pe mulți să cadă În capcana autoritarismului; aroganța și indiferența sfidătoare a elitei conducătoare și incompetența unei clase politice inadecvate) păreau să izvorască toate dintr-un deficit de organizare a societății. Pentru a funcționa și a-și recăpăta prestigiul, democrația trebuia să fie planificată. Se consideră uneori că această credință În planificare, o veritabilă religie politică a Europei postbelice, se baza pe exemplul Uniunii Sovietice: o economie planificată care ocolise aparent traumele Europei capitaliste, rezistase asaltului nazist și câștigase
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
paria. Acest lucru conta foarte mult pentru Stalin, devenit liderul unui imens bloc eurasiatic: pentru a consacra acest nou statut, URSS a insistat asupra unui sistem de veto În noul Consiliu de Securitate al Națiunilor Unite. Teritoriile aduceau nu numai prestigiu, ci și securitate. Din perspectiva sovietică, un glacis la vest, o fâșie largă de pământ pe care germanii trebuiau s-o traverseze ca să atace Rusia, era un atu militar vital. La Yalta și la Potsdam, Stalin a insistat ca teritoriile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Paris - a fost premeditată: din start, Congresul intra În luptă culturală cu Sovietele. Congresul pentru Libertatea Culturii a fost fondat sub patronajul lui Bertrand Russell, Benedetto Croce, John Dewey, Karl Jaspers și Jacques Maritain. Dacă vârstnicii confereau inițiativei respectabilitate și prestigiu, entuziasmul politic și energia intelectuală veneau de la o generație sclipitoare de intelectuali liberali sau ex-comuniști Între două vârste: Arthur Koestler, Raymond Aron, A.J. Ayer, Margarete Buber-Neumann, Ignazio Silone, Nicola Chiaromonte și Sidney Hook. Aceștia erau secondați la rândul lor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de lacăt, un cont În bancă și o pușcă”. Dar războiul mondial provocase În colonii transformări mai mari decât Își puteau imagina cei mai mulți europeni. Deși teritoriile est-asiatice ale Marii Britanii ocupate de japonezi În timpul războiului au fost recuperate după Înfrângerea Japoniei, prestigiul vechii puteri coloniale fusese radical subminat. Capitularea britanicilor În Singapore În februarie 1942 era o umilință pe care Imperiul Britanic din Asia nu a șters-o niciodată. Chiar dacă forțele britanice au reușit să Împiedice căderea Birmaniei (și, ca urmare, a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mulți din sărite, Îndeosebi pe cei tineri 10. Dar anii ’50 au fost și o epocă a inovației - cea din teatru, literatură și cinema fiind mult mai durabilă decât ce avea să urmeze. Europa de Vest compensa În domeniul artistic puterea și prestigiul politic pierdute. Anii ’50 au fost chiar apogeul nesperat al artei „elitiste” În Europa. Circumstanțele erau neobișnuit de favorabile: „calitatea europeană” (sintagmă ce nu avea deocamdată o conotație ironică) se bucura pentru prima oară de finanțare publică de anvergură, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
avea deja o cultură comună - și distinctă. Pentru fiecare generație, lumea este nouă. Pentru generația anilor ’60 lumea era nouă și tânără. De-a lungul istoriei, tinerii au pășit Într-o lume plină de oameni mai bătrâni, unde influența și prestigiul revin celor Înaintați În vârstă. Însă pentru tinerii de la mijlocul anilor ’60 lucrurile stăteau altfel. Ecosistemul cultural evolua mult mai repede decât În trecut. Între o generație prosperă, sigură de sine, răsfățată și independentă cultural și cea a părinților lor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
chiar și pentru membrii de partid, sau mai ales pentru ei11. Cum afirma Jiøi Pelikán În prefața la al treilea raport despre procesele politice cehe (comandat de Dubček În 1968 și eliminat după căderea lui), „Partidul Comunist a câștigat un prestigiu și o popularitate imense, poporul s-a declarat spontan În favoarea socialismului”12. Cam hiperbolic spus, dar nu complet străin de spiritul vremii. Lucru care alimenta, la rândul său, o a doua iluzie. Cum poporul credea că partidul poate salva socialismul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Praga, abia mai sufla În Îmbrățișarea frățească a patriarhilor Partidului, Europa de Vest părea să fi scăpat frâiele ordinii publice. Provocarea nu venea din partea stângii convenționale. Moscova era evident mulțumită de echilibrul internațional din acești ani: Watergate și căderea Saigonului au diminuat prestigiul Americii, În vreme ce Uniunea Sovietică, lider mondial În producția de țiței, a fost avantajată de criza petrolului. Dar apariția În engleză a Arhipelagului Gulag și expulzarea lui Aleksandr Soljenițîn din URSS În februarie 1974, urmate la câțiva ani de masacrele din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
locale blocau semnalul TV vest-german), În speranța că cetățenii din RDG care puteau viziona programe TV din RFG nu vor mai simți nevoia să emigreze. Acestea și alte aranjamente, inclusiv familiile reunite și prizonierii politici redați Vestului, se adăugau la prestigiul Ostpolitik și reflectau Încrederea comuniștilor În politica de „stabilitate” și „previzibilitate” a Germaniei Federale. Conducătorii Germaniei de Est aveau toate motivele să fie mulțumiți de evoluțiile recente. În septembrie 1973, Națiunile Unite au recunoscut și acceptat RDG și RFG ca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sovietică a Afganistanului din 1979 era extrem de jenantă; la fel și propriul procent În sondaje, aflat În cădere liberă. În decursul anilor ’70, Partidul Comunist a Încetat să mai fie o stea fixă pe firmamentul ideologic: și-a pierdut simultan prestigiul și numărul de voturi, chiar și În „centura roșie” a Parisului pe care o domina de la mijlocul anilor ’20. Cu toate acestea, Marchais era hotărât să candideze la următoarele alegeri prezidențiale: În parte din reflex, În parte din hybris, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a generat o opoziție intransigentă formată din gherile și fanatici (mujahedini) Înarmați și finanțați de peste hotare. În loc să „rezolve” problemele naționale ale imperiului, ea n-a făcut decât să le exacerbeze: autoritățile „marxiste” sprijinite de sovietici la Kabul n-au servit prestigiul Moscovei În lumea islamică, nici acasă și nici peste hotare. Pe scurt, Afganistanul a fost o catastrofă pentru Uniunea Sovietică. Impactul său traumatizant asupra unei Întregi generații de soldați a ieșit la lumină abia mai târziu. La Începutul anilor ’90
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
conducător a fost sesizat atât de rapid, Încât opțiunea unei reacții organizate din partea ariergărzii partidului a fost aproape din start exclusă. Rolul lui Havel a fost Însă la fel de crucial: În nici o altă țară comunistă nu apăruse o personalitate cu un prestigiu similar și, deși majoritatea ideilor practice și chiar a tacticilor politice ale Forumului Cetățenesc puteau apărea și În absența lui, Havel a fost cel care a captat și canalizat starea de spirit populară, Împingându-și colegii Înainte și În același
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
numai În Germania, ci În toate țările Sistemului Monetar European. De fapt, Helmut Kohl a exportat costurile unificării, iar partenerii europeni ai Germaniei au fost nevoiți să Împartă povara. Concesiile lui Mihail Gorbaciov față de Germania i-au diminuat, fără Îndoială, prestigiul pe plan intern - el Însuși Îl avertizase pe James Baker că o Germanie unită și membră NATO putea Însemna „sfârșitul perestroikăi”. Pierderea celorlalte state-satelit europene putea fi pusă pe seama neșansei, dar a ceda Germania semăna a neglijență politică. Ministrul sovietic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se afișau doar ocazional la ceremoniile publice. Acum, au fost Însă nevoiți să apară În presa audiovizuală pentru a-și justifica acțiunile - iar publicul a avut ocazia să observe Îndeaproape fizionomia socialismului oficial decăzut. Boris Elțîn nu putea rata ocazia. Prestigiul lui crescuse și mai mult după o Întâlnire personală cu George Bush, În timpul vizitei președintelui american În URSS, cu numai trei săptămâni Înainte. Pe 19 august, el a denunțat public lovitura de la Kremlin, declarând-o ilegală, și și-a asumat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Încercat să Își maximizeze viitoarea pondere În Consiliu vânzându-și sprijinul În funcție de cele mai bune oferte. Gâlceava rușinoasă de la Nisa, unde șefi de stat influenți precum Tony Blair, Jacques Chirac și Gerhard Schroeder au făcut nopți albe certându-se pentru prestigiu și influență În casa lor europeană comună, era o consecință a faptului că, În trecut, finețurile constituționale fuseseră neglijate. După dezastrul de la Nisa a fost constituită o Convenție Europeană: un soi de adunare constitutivă nealeasă prin vot, cu misiunea de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Dacă vreau să vorbesc cu Europa, ce număr formez?”) nu și-a pierdut valabilitatea. Paradoxal, aceste limitări (deși mare și bogată, Uniunea Europeană nu este un stat și În nici un caz o mare putere) n-au făcut decât să-i accentueze prestigiul, acasă și peste hotare. Cel puțin În această privință, UE Începea Într-adevăr să semene cu Elveția: un sanctuar al cooperării și al agențiilor internaționale, un model de soluționare a problemelor și de realizare a coeziunii sociale prin strategii „postnaționale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o garanție reconfortantă. Siguranța cetățenilor este misiunea statului. și nu existau semne că În viitorul apropiat Bruxelles-ul va dori sau va putea să preia această responsabilitate. În această privință, statul a rămas principalul reprezentant legitim al cetățenilor, cu un prestigiu pe care uniunea transnațională a europenilor, cu toate pașapoartele și parlamentele ei, nu-l putea egala. Europenii aveau libertatea de a apela, peste autoritatea propriului guvern, la judecătorii europeni și este de necrezut cât de prompt se conformau curțile naționale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]