KorAP: Find »[drukola/base=opinie & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...4725 4726 4727 ...4764 >

119,080 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

din nou adăpostul european par excellence al intelectualului dezmoștenit, cartierul general al gândirii și politicii moderne europene. Viața intelectuală pariziană după război era de două ori cosmopolită: fiindcă o animau exilați de pretutindeni și fiindcă era singura scenă europeană unde opiniile și dezbaterile locale erau amplificate și transmise unui larg public internațional. și astfel, după Înfrângerea devastatoare suferită de Franța În 1940, după subjugarea umilitoare În cei patru ani de ocupație germană, cu toată ambiguitatea morală a mareșalului Pétain și a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
savanții care trecuseră de partea PCF nu puteau spera, precum Vittorini În Italia sau Grupul Istoricilor din Partidul Comunist la Londra, să li se permită vreo derivă 8. Din acest motiv, afinitățile intelighenției pariziene constituie radiografia diferențelor de credință și opinie În Europa Războiului Rece. La Paris mai mult decât oriunde, schismele intelectuale trasau conturul celor politice, acasă și În străinătate. Procesele-spectacol din estul Europei au fost dezbătute la Paris cu o intensitate aparte pentru că multe dintre victimele comuniste trăiseră și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
americană 13. Pe de altă parte, În lupta pentru simpatia maselor occidentale, Sovietele pierdeau teren cu repeziciune. Pretutindeni În afară de Italia scorul comuniștilor a fost, de la sfârșitul anilor ’40, În declin constant, iar - dacă e să ne luăm după sondajele de opinie - simpatizanții comuniști vedeau În propriul vot un protest simbolic sau expresia solidarității de clasă. Cu mult Înainte de cataclismele anului 1956, când simpatia intelectualilor occidentali pentru blocul sovietic se va topi subit, ceilalți vest-europeni aveau deja o orientare atlantică. CODAtc "CODA

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Încercarea de a stăvili afluxul de filme americane. Numai Franco a reușit să restricționeze importurile În Spania (În ciuda tentativei producătorilor americani de a „boicota” piața spaniolă Între 1955 și 1958), iar asta numai fiindcă nu era obligat să dea socoteală opiniei publice sau să anticipeze consecințele politice ale deciziilor sale. Dar chiar și În Spania, după cum am văzut, filmele americane depășeau cu mult ca număr producțiile autohtone. Americanii știau foarte bine ce fac: când guvernele europene au Început, după 1949, să

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ca puterile ocupante să elaboreze un tratat de pace prin care să proclame un stat german unic, neutru și demilitarizat, În care să nu mai existe forțe de ocupație, ci un guvern ales exclusiv de germani prin vot liber. În opinia unor istorici, Washingtonul e vinovat că nu a acceptat propunerile lui Stalin, „ratând ocazia” de a pune capăt Războiului Rece sau măcar de a calma spiritele În cea mai periculoasă zonă de conflict. E adevărat că liderii occidentali nu au

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
termen de șase luni, era să-i determine pe americani să abandoneze Berlinul, care să devină astfel un „oraș liber”. Dacă se Întâmpla acest lucru, implicarea americană În apărarea Europei de Vest și-ar fi pierdut dramatic din credibilitate, iar opinia neutralistă și antinucleară ar fi câștigat teren În RFG și nu numai. Dar chiar dacă puterile occidentale insistau să rămână În Berlin, URSS putea cere la schimb, când Își dădea acordul, garanția că Bonnul nu va primi arme nucleare. Când liderii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
război. Cele două grupări politice dominante ale țării petrecuseră perioada interbelică Într-un conflict acerb. Social-democrații, În marea lor majoritate, priveau ca pe o aberație economică și politică apariția unui stat trunchiat - Austria - pe ruinele Imperiului Habsburgic În 1918. În opinia lor, foștii supuși de limbă germană ai fostei monarhii austro-ungare erau sortiți să se alăture celorlalți germani Într-o Anschluss (joncțiune) și acest lucru s-ar fi Întâmplat deja dacă clauzele de autodeterminare ale Acordului de la Versailles ar fi fost

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
neconflictuale, acasă și peste hotare. În plus, Războiul Rece Îi atribuise Austriei, prin asocierea cu blocul vestic, o identitate greu de proiectat din interior: o țară occidentală, liberă și democratică. Dar stabilizarea politică a Austriei s-a datorat mai ales opiniei generale că trebuiau evitate confruntările ideologice care divizaseră țara Înainte de război. De vreme ce Austria trebuia să ființeze - după 1945 nu se mai punea problema anexării ei la Germania vecină -, comunitățile politice trebuiau să coexiste. Liderii țării au admis că soluția era

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a permis Marii Coaliții să netezească dezacordurile și conflictele de interese, cumpărând practic consensul pe care se baza echilibrul țării. Anumite grupuri din societatea austriacă au fost inevitabil excluse - micii comercianți, meșteșugarii, fermierii izolați, oricine se plasa, prin profesie sau opinie politică, În afara rețelei de poziții și beneficii alocate. Iar În zonele În care una dintre tabere avea un avantaj covârșitor, regula proporțională ceda locul unui monopol partinic al posturilor și favorurilor. Dar imperativul armoniei triumfa de obicei asupra interesului local

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mare parte din economia vest-germană era condusă Într-un mod ce amintea de marile trusturi și carteluri ale deceniilor precedente. Acest corporatism de facto nu fusese probabil preconizat de factorii de decizie americani pentru noua republică germană, având În vedere opinia generală că trusturile și puterile lor contribuiseră la ascensiunea lui Hitler și erau oricum potrivnice unei piețe libere. Dacă economistul Ludwig Erhard - lider al Partidului Liber-Democrat, al treilea partid al Germaniei - și-ar fi putut aplica ideile, economia vest-germană și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În al doilea rând, ca victimă a dușmanilor - orașele lăsate În ruină de bombardamentele aliate alimentau ideea că acasă, ca și pe front, germanii suferiseră enorm din cauza inamicilor; În fine, ca victimă a „distorsiunilor” răuvoitoare ale propagandei postbelice care, potrivit opiniei generale, minimaliza pierderile Germaniei și În același timp Îi exagera În mod deliberat „crimele”. În primii ani ai Republicii Federale existaseră semne că aceste sentimente s-ar putea transforma Într-o resurgență periculoasă. Diversele partide populiste ale dreptei naționaliste câștigaseră

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
prim-ministrul israelian Moshe Sharett privind plata către evreii supraviețuitori a unei sume ce avea să atingă, de-a lungul anilor, 100 de miliarde de mărci. Prin acest acord, Adenauer și-a asumat un risc politic: Într-un sondaj de opinie din decembrie 1951, doar 5% dintre vest-germani admiteau că se simt „vinovați” față de evrei, iar alți 29%, că Germania era datoare cu o despăgubire față de poporul evreu. Restul respondenților erau Împărțiți În cei care considerau că numai cei „care făcuseră

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
criticarea comportamentului germanilor sau evocarea trecutului tulbure. Dacă doreau să evite renașterea extremismului, trebuiau să dejoace, alături de Adenauer, planurile sovietice În RDG. și așa mai departe. Aliații vestici au Înțeles perfect tactica lui Adenauer. Însă ei urmăreau și sondajele de opinie. Așa că i-au acordat o libertate de manevră considerabilă, acceptându-i rolul de tampon Între ei și o alternativă mai puțin plăcută, precum și pretenția că avea nevoie de concesii externe pentru a evita apariția unor probleme interne. Până și Eisenhower

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-i convingă pe mulți vest-germani că țara lor ar fi putut obține atât reunificarea, cât și garanții de securitate dacă s-ar fi autodeclarat „neutră”. La Începutul anilor ’50, mai mult de o treime din germanii chestionați În sondajele de opinie optau pentru o Germanie unită și neutră, iar aproape 50% doreau ca, În caz de război, Republica Federală să se declare neutră. Aspirații ciudate dacă ne gândim la faptul că Însăși situația Germaniei constituia, În Europa, cea mai probabilă cauză

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
vorbește Imre Nagy, președintele Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Ungare. În primele ore ale acestei dimineți, trupele sovietice au lansat un atac asupra capitalei noastre, cu intenția evidentă de a răsturna guvernul maghiar legal și democratic. Informez poporul și opinia publică mondială că trupele noastre luptă și guvernul este pe poziție. Imre Nagy la Radioul ungar (4 noiembrie 1956, ora 5.20 a.m.) Este o eroare gravă să apelezi la trupe străine pentru a da o lecție unui popor. Iosip

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
pentru Olanda, cea mai veche putere colonială din regiune. Indiile Orientale olandeze și compania de comerț care le dezvoltase făceau parte din mitul național: o legătură directă cu Epoca de Aur și un simbol al gloriei comerciale și maritime olandeze. Opinia generală, mai ales În anii sumbri și mizeri de după război, era că materiile prime din Indii, În special cauciucul, vor constitui salvarea economică a Olandei. Dar la numai doi ani după Înfrângerea Japoniei, olandezii se aflau din nou În război

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Ca de atâtea ori (și probabil În mod intenționat), nu se știe exact ce voia să spună de Gaulle. Dar e sigur că vorbele lui au fost Înțelese ca o referire la emanciparea colonială și autonomia ulterioare. Circumstanțele erau favorabile. Opinia publică franceză nu era Împotriva reformelor coloniale - În Voyage au Congo (1927), André Gide condamnase folosirea muncii forțate, sensibilizând publicul antebelic față de crimele europenilor În Africa Centrală -, iar americanii aveau tendințe Îngrijorător de anticoloniale. Secretarul de stat american Cordell Hull

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
el, era să refacă autoritatea guvernului În Franța. Al doilea obiectiv era să rezolve conflictul algerian care o subminase Într-un mod atât de dramatic. Un an mai târziu, era limpede că Parisul și Algerul se Îndreptau spre o confruntare. Opinia internațională era tot mai favorabilă Frontului de Eliberare Națională și dezideratului său de independență. Britanicii acordau independența coloniilor lor africane. Chiar și belgienii au eliberat Congo În iunie 1960 (deși Într-o manieră iresponsabilă și cu rezultate dezastruoase)7. Algeria

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
traumatizant al șomajului din anii ’30. Așadar peste tot În Europa de Vest, guvernele, patronii și muncitorii au conspirat la formarea unui cerc virtuos: cheltuieli guvernamentale sporite, impozitare progresivă și creșteri salariale limitate. După cum am văzut, aceste deziderate erau deja Întipărite În opinia generală, făurită În timpul războiului și În anii imediat următori, că este nevoie de o economie planificată și de un stat asistențial, Într-o formă sau alta. Ele erau, prin urmare, produsul politicilor guvernamentale și al voinței colective. Condiția care a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de transport folosite pentru a ajunge acolo - mașina personală, zborul charter - ofereau milioanelor de bărbați și femei până atunci izolați (și mai ales copiilor lor) o fereastră către o lume mult mai mare. Până În anii ’60, sursa principală de informare, opinie și distracție pentru europeni a fost radioul. De la radio oamenii aflau știrile, iar dacă a existat o cultură națională comună, ea era modelată În mai mare măsură de ceea ce oamenii auzeau decât de ce vedeau sau citeau. În fiecare țară europeană

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
o eră ce devenea preponderent vizuală. Pentru generația mai În vârstă, radioul a rămas o sursă esențială de informații, iluminare și divertisment. În statele comuniste, aparatul de radio era, de asemenea, singurul mijloc de acces, deși inadecvat, la știri și opinii necenzurate, de la „Europa Liberă”, Vocea Americii și mai ales BBC World Service. Dar tinerii de pretutindeni ascultau acum radioul În special pentru muzica ușoară. Pentru orice altceva, ei se orientau din ce În ce mai mult spre televiziune. Serviciul de televiziune a venit treptat

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
clonă franceză semireușită a rockerului american de tip Gene Vincent sau Eddie Cochran, a stârnit indignarea unei generații de intelectuali francezi conservatori În 1960, când i-a apărut primul disc. Privind retrospectiv, reacția Îngrozită a părinților, profesorilor, clericilor, liderilor de opinie și a politicienilor din toată Europa de Vest pare bizar de energică. În mai puțin de un deceniu, Haley, Donegan, Steele, Hallyday și gusturile lor vor părea demodate fără speranță, relicve ale unei preistorii inocente. Adolescenții europeni de la sfârșitul anilor ’50 și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
sovietic sufereau de represiune politică și disfuncții economice severe. Dar acest moment nu sosise Încă. La apogeul statului asistențial european, când aparatul administrativ se bucura Încă de o autoritate vastă și o credibilitate indiscutabilă, se ajunsese la un consens remarcabil. Opinia generală era că statul era de preferat, sub toate aspectele, pieței libere: nu numai pentru a Împărți dreptatea, a apăra teritoriul sau a distribui bunuri și servicii, ci și În elaborarea și aplicarea de strategii pentru coeziune socială, sprijin moral

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
anilor ’60, mult mai numeroasă, nu cunoștea decât pacea, stabilitatea politică și statul asistențial - pe care le credea În firea lucrurilor. Pe măsură ce influența tot mai mult locul de muncă și bunăstarea cetățenilor, statul Își pierdea din autoritatea asupra moralei și opiniilor acestora. Pe atunci, nimeni nu a fost surprins. Adepții liberali și social-democrați ai statului asistențial considerau că guvernul poate foarte bine să se Îngrijească de situația medicală și economică a populației, garantând bunăstarea cetățenilor de la naștere până la moarte, fără să

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
pentru ei, statul avea Încă un interes legitim față de manierele și moravurile supușilor -, dar și ei au fost nevoiți, cu timpul, să se adapteze. Până la Începutul anilor ’60, autoritățile occidentale (cu excepția parțială a Scandinaviei) au exercitat un control ferm asupra opiniilor și vieții private a cetățenilor, cu precădere În sensul represiunii. Homosexualitatea era pretutindeni În afara legii și pasibilă de ani buni de Închisoare. În multe țări, subiectul nu putea fi abordat nici măcar În artă. Avortul era ilegal mai peste tot. Chiar

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]