119,080 matches
-
destinată adulților și necenzurată era la adăpost de acuzația de „obscenitate” dacă era „În interesul științei, literaturii, artei sau educației”. Din acel moment, editorii și autorii se puteau justifica la tribunal invocând valoarea de ansamblu a cărții, folosind În apărare opinia „experților”. În octombrie 1966 a avut loc faimosul proces cu privire la Lady Chatterley’s Lover (Amantul doamnei Chatterley), un roman altfel neinteresant de D.H. Lawrence, publicat pentru prima oară În versiune necenzurată În Marea Britanie de editura Penguin Books. Cazul Chatterley a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
perioadei), mai ales dacă părinții lor erau țărani, muncitori sau imigranți, din provincii Îndepărtate sau de peste hotare. Evident, această majoritate non-studențească a trăit anii ’60 altfel - mai ales spre sfârșit, când totul părea că se Învârte În jurul evenimentelor din universități. Opiniile lor, mai ales cele politice, nu trebuie deduse din cele ale contemporanilor studenți. Însă În alte privințe, tinerii avea deja o cultură comună - și distinctă. Pentru fiecare generație, lumea este nouă. Pentru generația anilor ’60 lumea era nouă și tânără
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la Universitatea Bielefeld din Germania de Vest. Lucrările savanților din aceste grupuri și instituții nu erau neapărat iconoclaste, fiind adeseori, deși de foarte bună calitate, convenționale din punct de vedere metodologic. Dar erau declarat interpretative, dirijate de obicei de o opinie politică non-dogmatică, dar inconfundabil de stânga. Marcată de sociologie, noua istorie acorda o importanță crucială clasei, și mai ales claselor sociale inferioare. Scopul ei nu era doar să nareze sau să explice un moment istoric dat, ci să-i dezvăluie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
transformările culturale și sociale rapide din ultimul deceniu. Birourile și atelierele erau conduse de la vârf fără a lua În seamă reacțiile angajaților. Managerii puteau să sancționeze, să umilească sau să concedieze personalul după dorință. Salariații nu se bucurau de respect, opiniile lor nu erau ascultate. Din ce În ce mai multe voci solicitau o inițiativă sporită din partea lucrătorilor, mai multă autonomie profesională, chiar autogestiune (self-management). Aceste probleme nu mai fuseseră pe agenda conflictelor de muncă În Europa de pe vremea Frontului Popular, În 1936. Sindicatele și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Dacă n-au suprimat pe loc opoziția intelectuală apărută În 1967, asta nu Înseamnă că nu au Încercat. Dar erau Împiedicați de două constrângeri: nevoia de a continua reformele economice recent implementate (ceea ce presupunea o anumită deschidere și toleranță față de opiniile divergente după modelul maghiar) și dificultățile apărute În Slovacia. Ceho-Slovacia (cum i s-a spus inițial) a fost dintotdeauna un stat problematic și dezechilibrat. Minoritatea solvacă din sudul și estul țării era mai săracă și mai rurală decât cehii din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și industrializarea din primul deceniu postbelic au adus avantaje reale. Spre deosebire de cehi, ei nu erau deloc nemulțumiți de soarta lor. Atmosfera din regiunea slovacă s-a schimbat subit după 1960. Noua Constituție „socialistă” făcea și mai puține concesii inițiativei sau opiniei locale decât cea dinainte; puțina autonomie acordată Slovaciei În reconstrucția postbelică a țării a fost anulată. și mai palpabilă era pentru slovaci stagnarea economică (În 1964, rata creșterii economice din Cehoslovacia era cea mai mică din blocul sovietic), care a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu șubrezească deloc controlul deținut de partid; el a propus amendamente la schimbările În cauză, cu scopul de a consolida instituțiile planificării centralizate. Sabotând propunerile lui Șik și ale altor economiști din partid, el și-a Înstrăinat și mai mult opinia publică slovacă. Comuniștii slovaci au Început să discute despre federalizare, despre colaborarea anevoioasă cu bătrânii aparatcici de la Praga. Ca mulți alți nemulțumiți - muncitori În construcții, Învățători, oameni de serviciu, vânzătoare -, ei se simțeau nedreptățiți și ignorați de majoritatea cehă. Se
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
acest lucru fără să piardă puterea. Încurajat de uriașe demonstrații publice de solidaritate și afecțiune (mai ales de tradiționalul 1 Mai), noul guvern instalat pe 18 aprilie, condus de Oldøich Černík, a renunțat practic la orice formă de control al opiniilor exprimate public. La 26 iunie a fost abolită cenzura din presă și radioteleviziune. În aceeași zi s-a anunțat că Cehoslovacia urma să devină un veritabil stat federal, format dintr-o republică socialistă cehă și o republică socialistă slovacă (era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un veritabil stat federal, format dintr-o republică socialistă cehă și o republică socialistă slovacă (era singura dintre reformele lui Dubček care a supraviețuit represiunii care a urmat, devenind lege pe 28 octombrie 1968). Dar, după ce eliminase orice control asupra opiniei publice, conducerea comunistă era acum presată din toate direcțiile să continue În același spirit. De ce să aștepți zece ani pentru alegeri libere și deschise? Dacă tot fusese abolită cenzura, de ce să menții proprietatea și controlul oficial asupra mass-mediei? La 27
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În Cehia, nu se punea problema ca țara să-și Încalce obligațiile frățești, loialitatea armatei era acum pusă sub semnul Întrebării, iar În presa necenzurată apăreau scrierile disidenților sovietici. Studenții ruși În vizită la Praga citeau și auzeau oameni și opinii interzise de mult acasă. Praga devenea o fereastră către Occident. În iulie 1968, Moscova a ajuns la concluzia că evenimentele din Praga scăpaseră de sub controlul partidului - și poate că așa era. Într-o Întâlnire a șefilor de partid din URSS
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unit Irlanda. Nu i-a scos pe britanici din Ulster. Nici nu a destabilizat politica britanică, deși asasinarea unor politicieni și figuri publice (În special a lordului Mountbatten, fost vicerege al Indiei și nașul prințului de Wales) a șocat efectiv opinia publică de pe ambele țărmuri ale Mării Irlandei. Dar „tulburările” au Întunecat și mai mult un deceniu deja sumbru În viața publică britanică și au alimentat teza „neguvernabilității” vehiculată În epocă, punând capăt optimismului senin din deceniul anterior. Când IRA Provizorie și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
democrația la nivelul clasei muncitoare. Dar, la mijlocul anilor ’70, ei au trecut la asasinate politice (mai Întâi politicieni de dreapta, apoi polițiști, ziariști și procurori), strategie menită să „sfâșie masca” legalității burgheze, obligând statul la represiune brutală și polarizând astfel opinia publică. Până În 1978, Brigăzile Roșii nu au reușit să provoace reacția dorită, În ciuda unui crescendo de atacuri În cursul anului precedent. Apoi, la 16 martie 1978, ei au răpit cea mai influentă victimă: Aldo Moro, lider al Partidului Creștin-Democrat, fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ducea Împotriva „hegemoniei” clasei dominante. A doua premisă, care avea să domine și mai net módele intelectuale, era și mai Îndrăzneață. E vorba despre ideea seducătoare de a submina nu doar vechile certitudini, ci Însăși posibilitatea oricărei certitudini. Toate comportamentele, opiniile și cunoștințele trebuiau privite cu suspiciune, tocmai pentru că erau produse În societate și, ca atare, serveau drept instrumente politice. Simpla idee că judecățile sau evaluările pot fi separate de persoana care le emite ajunsese să fie tratată În anumite locuri
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la rândul lor, „poziționați”. În cuvintele profesorului francez Pierre Bourdieu, cel mai influent exponent european al noii sociologii a cunoașterii, „discursul profesoral” nu este decât expresia „fracțiunii dominate a clasei dominante”. Dar această subversiune seducătoare prin care orice informație sau opinie este poziționată nu divulgă cum putem determina dacă un „discurs” e mai adevărat decât altul: o dilemă tranșată prin decizia de a considera Însuși adevărul drept o categorie determinată social - atitudine care În scurt timp a ajuns la modă În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
al inițiativei le-a determinat pe Gisèle Halimi și Simone de Beauvoir să formeze organizația Choisir, consacrată legalizării avortului. În ianuarie 1973, la o conferință de presă, președintele Georges Pompidou a admis că legea franceză nu ținea pasul cu evoluția opiniei publice. Nici nu avea de ales: În perioada 1972-1973, peste 35.000 de franțuzoaice au făcut Întreruperi de sarcină legale În Anglia. Succesorul lui Pompidou, Valéry Giscard d’Estaing, i-a cerut ministrului Sănătății, Simone Veil, să propună parlamentului un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
așadar o contradicție În termeni. Identitatea primă a oricărui partid comunist era subordonarea față de Moscova, așa cum Își dorise Lenin. Câtă vreme exista Uniunea Sovietică, partidele comuniste din Europa de Vest erau Încătușate de ea - dacă nu În propriii ochi, cu siguranță În opinia alegătorilor. În Italia, unde PCI reușise performanța unică de a se impune În anumite regiuni ca partid de guvernare (locală), comuniștii au menținut un scor important, fără a egala Însă culmile succesului din 1976. În alte părți Însă, eurocomunismul și-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
politică germană. Desigur, În Republica Federală reîntregirea țării divizate a rămas Lebenslüge („minciuna cea de toate zilele”), cum spunea Brandt. Dar, la jumătatea anilor ’80, cu numai câțiva ani Înainte să se producă pe neașteptate, reunificarea Încetase să mai mobilizeze opinia publică. Sondajele din anii ’50 și ’60 sugerează că aproape 45% din populație o considera pe atunci „cea mai importantă” problemă a zilei; de la jumătatea anilor ’70, cifra nu a mai depășit 1%. Al treilea public sensibil la noua politică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
al principiilor de la Helsinki era inclusă și o listă de drepturi nu ale statelor, ci ale indivizilor și popoarelor, detaliate de Principiul VII („Respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv libertatea de gândire, a conștiinței, libertatea cultelor și a opiniei”) și Principiul VIII („Egalitatea În drepturi și autodeterminarea popoarelor”). Cei mai mulți politicieni au semnat aceste clauze fără să le dea prea multă atenție - de ambele părți ale Cortinei de Fier se presupunea că erau artificii diplomatice pentru a Îmbuna opinia publică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a opiniei”) și Principiul VIII („Egalitatea În drepturi și autodeterminarea popoarelor”). Cei mai mulți politicieni au semnat aceste clauze fără să le dea prea multă atenție - de ambele părți ale Cortinei de Fier se presupunea că erau artificii diplomatice pentru a Îmbuna opinia publică și, În orice caz, imposibil de aplicat: conform Principiilor IV și VI, amestecul În treburile interne ale statelor semnatare era interzis. După cum a remarcat cu amărăciune un intelectual ceh, Helsinki era o reeditare practică a lui cuius regio, eius
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
protocoalelor de la Helsinki din 1975 nu făceau decât să Împacheteze frumos aranjamente internaționale existente. Dar Principiul VII nu numai că obliga statele semnatare să „respecte drepturile omului și libertățile fundamentale, inclusiv libertatea de gândire, a conștiinței, libertatea religiei și a opiniei pentru toți indivizii, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”. El impunea celor 35 de state „să promoveze și să Încurajeze exercițiul efectiv al drepturilor și libertăților civile, politice, economice, sociale, culturale și de alte feluri” și „să recunoască
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și Charybda socialismului de stat. De fapt, el reușise să ofere supușilor ce era mai rău la fiecare: inegalitatea materială și exploatarea erau mai pronunțate În Portugalia decât oriunde În Europa, iar guvernul autoritarist de la Lisabona sufoca orice inițiativă și opinie independentă. În 1969, numai 18% din populația adultă avea drept de vot. În absența unei opoziții interne, Salazar nu a Întâmpinat decât rezistența armatei, unica instituție independentă a țării. Forțele armate portugheze erau prost plătite - decât să risipească puținele resurse
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
regimului - catolici reformiști și „falangiști” dezamăgiți, printre alții. Dar toate manifestările active de simpatie sau colaborare transversală - cu minerii În grevă, de pildă - erau absolut excluse 11. Regulă valabilă și pentru criticii de vârstă adultă ai regimului. De altfel, toate opiniile propriu-zis politice erau suprimate, iar partidele politice independente, interzise. Până În 1967, țara nu a avut nici măcar o Constituție, iar puținele drepturi și proceduri respectate erau praf În ochii țărilor occidentale. Dictatorul, care era oficial „regent” al monarhiei suspendate, Îl desemnase
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a cerut „să ni se dea banii Înapoi” - toate sugerează conștiința clară că atuul ei politic principal era tocmai această obstinație, acest refuz Încăpățânat de a face compromisuri care Îi scotea din minți pe adversari. Cum atestă fiecare sondaj de opinie, chiar și cei care nu agreau măsurile thatcheriste mărturiseau adesea o admirație reținută pentru persoana doamnei prim-ministru. Britanicii erau din nou sub domnie. În realitate, dincolo de discursurile despre piață și individ, Margaret Thatcher a dirijat un reviriment deconcertant și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
creadă că revoluția thatcheristă era un dezastru și că Întoarcerea la servicii administrate de stat (dacă nu la proprietatea publică a mijloacelor de producție) era de dorit. Dar, după părerea doamnei Thatcher, ei trebuiau să lupte pentru a-și impune opinia - și, cu excepția subiectelor sociale esențiale precum medicamentele sau educația, nu se mai bucurau de prea multă trecere. Se spune uneori că rolul doamnei Thatcher În această transformare a fost mult exagerat, că circumstanțele ar fi Împins oricum Marea Britanie Într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a avut chiar un rezultat mai mic decât la tentativele anterioare, În 1965 și 1974. Cruciale au fost Însă disciplina simpatizanților stângii (care În turul al doilea s-au solidarizat În jurul lui Mitterrand În loc să se abțină din Încăpățânare sectară) și opiniile Împărțite În sânul dreptei. Dintre cei care votaseră pentru Chirac În primul tur, 16% au preferat să voteze În al doilea tur cu Mitterrand decât să-l realeagă pe președintele În exercițiu Giscard d’Estaing, un om detestat de suporterii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]