KorAP: Find »[drukola/base=aliat & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...472 473 474 ...480 >

11,999 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

5 miliarde de dolari sub formă de ajutor militar. Dintr-un stimul pentru Încrederea În sine a europenilor, NATO s-a transformat Într-un angajament militar major, Întemeiat pe resursele aparent nelimitate ale economiei Statelor Unite, obligându-i pe americani și aliații lor la o acumulare de forțe umane și materiale nemaivăzută pe timp de pace. Generalul Eisenhower s-a Întors În Europa În calitate de comandant suprem al Forțelor Aliate, iar În Franța și Belgia au apărut state-majore și birouri administrative ale NATO

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
cu ochi buni reînarmarea Germaniei Federale. Dar simțămintele sovietice nu mai erau, după iunie 1950, argumentul principal. Britanicii, deși foarte reticenți, nu vedeau altă soluție decât găsirea unei metode pentru a Înarma Germania, menținând-o Însă sub controlul ferm al Aliaților. Cel mai tare s-au opus francezii: când se alăturaseră NATO, cu siguranță nu se așteptau ca organizația să devină o umbrelă pentru remilitarizarea Germaniei. Franța a reușit să amâne acest moment până În 1954. Dar cu câtva timp Înainte, politica

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
noian de amintiri comune despre gloria și suferința din războiul recent, scăldate Într-o mândrie locală abia conștientizată, filmul celebrează spiritul englez. Se insistă pe știință și progres, pe muncă și organizare. Fără cea mai vagă referință la vecinii sau aliații Angliei (sic), țara e prezentată În 1951 așa cum fusese, de fapt, În 1940: un erou solitar. În 1828, poetul german Heinrich Heine făcea o remarcă devenită celebră: „Rareori Îi vezi pe englezi, În dezbaterile lor parlamentare, enunțând un principiu. Ei

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Anul viitor la Ierusalim” În fața legației israeliene. Pentru Stalin, aceasta ar fi fost oricând o provocare inacceptabilă. În acea perioadă, era și din ce În ce mai nemulțumit de Israel: În ciuda tendințelor sale vag socialiste, era clar că noul stat nu intenționa să devină aliatul sovieticilor În regiune. Mai rău, statul evreiesc manifesta tendințe proamericane alarmante Într-un moment delicat: blocada Berlinului tocmai Începuse, iar conflictul cu Tito intra În faza acută. La 21 septembrie 1948, Pravda a publicat un articol de Ilya Ehrenburg, indicând

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
stat progresiv, egalitarist și antinazist, o alternativă vitală și serioasă la Republica Federală. Aceasta din urmă părea În același timp Îngreunată de un trecut pe care prefera să-l oculteze și bizar de fragilă, fără baze politice, depinzând cultural de Aliații occidentali, mai ales de Statele Unite, care o inventaseră. Viața intelectuală de la Începuturile Republicii Federale nu avea o orientare politică. Opțiunile extremiste de orice fel erau excluse explicit din viața publică, iar tinerii scriitori ca Böll ezitau să se implice În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
acolo. În Italia, lucrurile stăteau exact invers. Dintre țările occidentale, Italia cunoscuse cel mai bine flagelurile epocii. Timp de douăzeci de ani, țara a avut parte de primul regim fascist din lume. A fost ocupată de nemți, apoi eliberată de Aliați, Într-un interminabil război de uzură care a durat aproape doi ani și care a cuprins trei sferturi de țară, distrugând practic pământul și oamenii. Mai mult, din septembrie 1943 până În aprilie 1945, nordul Italiei a fost zguduit de un

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În urmă, era mai inteligent - și plin de respect față de inteligență - decât liderii altor partide comuniste din Europa. În plus, În deceniul de după al doilea război mondial, partidul i-a primit cu brațele deschise pe intelectuali, ca membri și ca aliați, având grijă să atenueze, În retorica partidului, acele elemente care i-ar fi putut Îndepărta. Mai exact, Togliatti a adaptat conștient comunismul pentru uzul intelectualilor italieni, după o formulă proprie: „jumătate Croce, jumătate Stalin”. Formula a avut un succes uriaș

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ca de obicei: „Prietenia noastră față de URSS era fără rezerve; sacrificiile poporului rus dovediseră că țara avea lideri de nădejde”. Victoria de la Stalingrad, după cum observa Edgar Morin, măturase toate Îndoielile, toate obiecțiile. Să nu uităm că Parisul fusese eliberat de Aliații vestici, Înregistrați de aceea negativ În memoria locală. Dar rusofilia intelectuală nu se limita la atât. E important să ne amintim ce se petrecea cu doar câțiva kilometri mai la est. Entuziasmul intelectualilor occidentali pentru comunism a atins apogeul nu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
radicală, proclamându-se Partidul Rezistenței și solicitând excluderea, Întemnițarea și pedeapsa cu moartea pentru mii de colaboraționiști reali sau Închipuiți. După 1947, pe măsură ce apartenențele politice și intelectuale se anchilozau, Camus a Început să se Îndoiască din ce În ce mai mult de buna-credință a aliaților săi politici - dubii pe care le-a Înăbușit inițial, din reflex, dar și de dragul unității. A cedat În iunie 1947 controlul asupra ziarului Combat, fiindcă nu mai avea certitudinea politică sau optimismul din 1944. În romanul Ciuma, publicat În același

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ambițioase (industria germană a filmului nu era, desigur, În măsură să se apere). Dar un lobby hollywoodian insistent a menținut prin Departamentul de Stat presiunea asupra negociatorilor europeni, reușind să includă În fiecare acord comercial sau Împrumut acordat de Statele Unite aliaților din Europa În primul deceniu postbelic o clauză favorabilă filmelor americane. Astfel, prin acordul Blum-Byrnes din mai 1946, guvernul Franței a redus cu strângere de inimă cota protecționistă, de la 55% filme franceze pe an la numai 30% - iar efectul a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Comunismul impus În Europa de Est era un memento strident al instabilității revoluționare de după primul război mondial. Lovitura de stat de la Praga, tensiunile din Berlin și războiul din Coreea aduceau Îngrijorător cu crizele internaționale În serie din anii ’30. În iulie 1951, Aliații vestici declaraseră că „starea de război” cu Germania a luat sfârșit, dar pe fondul unui Război Rece care se agrava rapid, șansele de a Încheia un tratat de pace erau din ce În ce mai mici. Nimeni nu putea garanta că fascismul nu va

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
reînarmare a Germaniei. Din cauza războiului din Coreea, americanii vorbeau deja despre această posibilitate, la numai cinci ani după Înfrângerea lui Hitler. Administrația Truman solicitase suplimentarea ajutorului militar internațional, dar pentru a aproba acest lucru Congresul dorea să vadă că și aliații Americii - inclusiv Germania - Își aduc contribuția la apărarea propriului continent. Când secretarul de stat american Dean Acheson a inițiat În septembrie 1950 discuțiile cu Franța și Marea Britanie pe tema reînarmării Germaniei, francezii s-au opus vehement. Cele mai negre bănuieli

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a Înțeles perfect oportunitatea creată de noile circumstanțe: În loc să profite de ocazia reînarmării, RFG s-a abținut. În schimbul contribuției germane la apărarea Occidentului, Bonnul a cerut recunoașterea internațională deplină a RFG și amnistierea criminalilor de război germani aflați În custodia Aliaților. Presimțind că o astfel de Înțelegere ar putea fi pecetluită fără știrea lor, francezii s-au grăbit să descurajeze ideea unei contribuții militare germane la NATO cu o contrapropunere. În octombrie 1950, prim-ministrul francez René Pleven a sugerat Înființarea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
un Adenauer frustrat afirma că „evreitatea” lui Mendès-France Îl face să compenseze aliniindu-se la sentimentele naționaliste franceze. O explicație mai plauzibilă pentru eșecul CEA a fost oferită de Însuși Mendès-France: „Prea multă integrare și prea puțină Anglie”. Europenii și aliații lor americani se găseau așadar din nou la linia de start. Dar circumstanțele erau complet schimbate. Războiul din Coreea se terminase, Stalin era mort, NATO se impusese pe scena internațională. Francezii reușiseră să evite o vreme problema apărării europene, dar

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Germaniei). În schimb, francezii Îngăduiau RFG o armată de cel mult jumătate de milion de oameni, iar Germania adera la NATO ca stat suveran 4. Când aceste tratate ratificate intrau În vigoare, ocupația Germaniei avea să ia practic sfârșit, iar Aliații vestici să semneze pacea cu inamicii. Trupele aliate urmau să rămână În Republica Federală pentru a Împiedica o recidivă germană, dar numai În cadrul unei prezențe europene și conform unui acord reciproc. Francezii nu aprobau unanim aceste planuri, dar cum refuzaseră

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
controlul armamentului nuclear unei entități europene de apărare; francezii, În special, se temeau că americanii ar putea permite accesul nemților la declanșatorul nuclear. Americanii au concluzionat fără entuziasm că prezența lor În Europa era indispensabilă: exact ce voiau să audă aliații lor europeni 8. Al doilea considerent care Îi lega pe americani de Europa era problema Berlinului. În urma blocadei din 1948-1949, capitala Germaniei a rămas un fel de oraș deschis: Berlinul de Est și cel de Vest erau legate prin linii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În timp ce autoritățile est-germane testau voința puterilor vestice de a-și reafirma dreptul de acces În zona estică, potrivit acordului inițial dintre cele patru puteri. În fața intransigenței comandantului militar american, care a refuzat să recunoască dreptul est-germanilor de a stânjeni mișcările Aliaților, sovieticii au cedat până la urmă În această privință: În următorii 30 de ani, toate cele patru puteri au rămas la fața locului, deși ambele tabere au cedat de facto autorităților germane locale administrarea zonelor lor respective de control. Neoficial, numeroși

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
utilitatea lui: „În termeni realiști, probabil că ar facilita o Înțelegere În privința Berlinului”. Deznodământul crizei Berlinului a demonstrat că cele două mari puteri semănau mai mult decât le plăcea să creadă. Dacă Moscova Își propunea să nu redeschidă subiectul statutului Aliaților În Berlin, Washingtonul accepta existența unui guvern est-german și urma să reziste cererii vest-germane de arme nucleare. Stabilitatea În centrul Europei era În interesul ambelor părți; mai la obiect, URSS și Statele Unite erau sătule de solicitările clienților lor germani. Primul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
crizei cubaneze - la 19 octombrie, Kennedy Își informa consilierii cei mai apropiați: „Nu cred că avem de ales... nu e vorba numai de Cuba, ci și de Berlin. și, fiindcă suntem conștienți de importanța Berlinului În Europa și de importanța aliaților pentru noi, ne confruntăm În clipa de față cu o dilemă. Altfel, răspunsul ar fi simplu”. Cu trei zile Înainte, când Începuse criza cubaneză, secreatrul de stat Dean Rusk Își rezuma astfel părerea despre acțiunea sovieticilor: „Cred că Berlinul are

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
nord-vestul prosper al Italiei, era 174; cea a Calabriei, la extremitatea sudică, doar 52. Războiul exacerbase diviziunea istorică din Italia: În vreme ce Nordul, Începând din septembrie 1943, trăise doi ani de stăpânire germană și rezistență politică, urmate de ocupația militară de către Aliați a orașelor radicalizate, sudul Italiei a fost scos prompt din război de sosirea trupelor aliate occidentale. În Mezzogiorno, structurile sociale și administrative moștenite de la fasciști au scăpat neatinse din sângeroasa lovitură de stat prin care Mussolini a fost Înlocuit cu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
delegații regiunilor), deși deputații săi În Bundestag (camera inferioară, ai cărei membri sunt aleși prin vot direct) nu aveau drept de vot În sesiunile plenare. Pe de o parte, puterea guvernului central era considerabil redusă În comparație cu cea din trecut, Întrucât Aliații au pus ascensiunea lui Hitler pe seama tradiției prusace a guvernării autoritariste și au acționat În așa fel Încât istoria să nu se repete. Pe de altă parte, Bundestagul nu-l putea Înlătura cu ușurință pe cancelarul ales și guvernul său

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
comporte responsabil; din fericire, a atras suspiciunile naziștilor În 1933 (când a fost Îndepărtat din postul de primar al orașului Köln) și, din nou, În ultimele luni ale războiului, când a fost Întemnițat pentru scurtă vreme ca opozant al regimului. Aliații vestici nu i-ar fi sponsorizat ascensiunea politică dacă biografia sa n-ar fi conținut aceste evenimente. Liderul socialist Kurt Schumacher, În schimb, fusese dintru Început un antinazist ferm. Au rămas faimoase cuvintele cu care, În Reichstag, la 23 februarie

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
un Sozialistische Reichspartei care căuta să atragă un electorat asemănător a obținut 11%. Având În vedere existența acestui grup electoral semnificativ, Konrad Adenauer a evitat să critice deschis trecutul recent al Germaniei, blamând În schimb explicit Uniunea Sovietică și pe Aliații vestici pentru problemele țării, În special cele rezultate din acordurile de la Potsdam. Pentru a satisface cererile refugiaților și ale suporterilor lor, Adenauer și UCD au adoptat o linie dură față de Est. În relațiile sale internaționale, Bonnul a susținut că, până la

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
au avut păreri Împărțite, mulți deputați opunându-se oricăror Wiedergutmachen (reparații). Pentru ratificarea acordului, Adenauer a avut nevoie de voturile opoziției social-democrate. Nu o dată, Adenauer a exploatat nervozitatea internațională față de o posibilă resurecție a nazismului pentru a-i Împinge pe aliații Germaniei de Vest În direcția dorită. Dacă Aliații doreau ca Germania să contribuie la apărarea Europei, atunci - sugera Adenauer - ar fi fost bine să se abțină de la criticarea comportamentului germanilor sau evocarea trecutului tulbure. Dacă doreau să evite renașterea extremismului

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
oricăror Wiedergutmachen (reparații). Pentru ratificarea acordului, Adenauer a avut nevoie de voturile opoziției social-democrate. Nu o dată, Adenauer a exploatat nervozitatea internațională față de o posibilă resurecție a nazismului pentru a-i Împinge pe aliații Germaniei de Vest În direcția dorită. Dacă Aliații doreau ca Germania să contribuie la apărarea Europei, atunci - sugera Adenauer - ar fi fost bine să se abțină de la criticarea comportamentului germanilor sau evocarea trecutului tulbure. Dacă doreau să evite renașterea extremismului, trebuiau să dejoace, alături de Adenauer, planurile sovietice În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]