14,286 matches
-
încrede în Cel de sus. Când pleci la un drum mai lung se spune „Doamne ajută!” urmat de semnul crucii. Să ai grijă ca nu cumva să-i întorci spatele vreodată lui Dumnezeu. În liniștea aceea adâncă își ridică un pic și cu ultime puteri capul de pe pernă să-și mai vadă o dată fata și să-i dea sărutul de rămas bun. Îi purtase grija pe umăr de la naștere și până acum la neputință. Avea spiritul recunoștinței și al mulțumirii de
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
bubuia ca un foc când izbucnește în flăcări după ce l-ai stropit cu benzină. Datorită voinței sale, pe care și-o putea manevra după bunul plac, găsea foarte repede stăpânirea de sine iar pe chipul său nu mai rămânea nici un pic de tristețe sau ranchiună. Trecea de la o stare la alta foarte repede. Când îl surprindeai uneori cu ochii aplecați în jos, pus pe gânduri credeai că ascultă glasul pământului. În preajma lui te simțeai bine, îți creea o senzție de relaxare
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
mult decât atât : o șarjă politică. Singura problemă e cât de exportabil este ? Cred că nu prea... Trafic este încă un scurtmetraj semnat Cătălin Mitulescu. Poanta nu există, ceea ce-l face superior lui București-Wien (unde poanta era slăbuță...), dar un pic sub 17 minute întârziere (care avea totuși o tensiune și un climax care aici lipsesc). Mitulescu reușește să evite pășunisme gen cal alb în ralanti pe care le înlocuiește cu un inventar cvasicomplet de gadgetărie cool (celular cu foto & hands-free
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
pe de o parte, sentimentul de samizdat cu care izolăm acele momente, ca pe niște epifanii transcinematografice („Da, uite, domnule, se mai puteau spune unele lucruri, chiar și atunci... !”) și, pe de altă parte, senzația foarte iritantă uneori că „un pic de adevărș este mai puțin decât nici un adevăr - pentru că, atunci când știi că „nici un adevărș nu a fost filtrat, riscurile sunt minime. E ca și cum oamenii s-ar împăca până la urmă cu faptul că totul a fost controlat și n-ar mai
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
ceea ce se întâmplă, cred, în (neo)realismul românesc, pentru că, inutil să mai spun, noi n am avut în Cinema nici măcar un realism pur și dur, darmite neorealism. Liviu Ornea : Ai dreptate, poate e bine să nuanțez și să detaliez un pic. De altfel, întrebarea ta își conține explicit răspunsul. Pentru mine, Cehov înseamnă realism pentru că, reduse la esență, situațiile de la care pleacă textele lui sunt aceleași și astăzi. Trăim și noi astăzi teama de bătrânețe, de moarte, jinduirea după un altceva
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
în ceea ce-l privește pe Nae Caranfil : că ar putea aplica rețeta acestui prim succes al său și filmelor ulterioare Ca și la Woody Allen, există riscul ca fiecare film să devină un exercițiu de compoziție impecabil, dar și un pic manierist. Dar dacă doar acest pericol îl paște pe autorul nostru, atunci abia așteptăm să ne aplecăm în afară, pentru a vedea din timp ce urmează ! Un kitsch perfect înduioșătoare soarta regizorilor noștri înainte de 89, odioasa cenzură a sinistrei dictaturi
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
la concertul de pe plajă (un smoking ține de frig !). Iau împreună că Ana un taxi din Lahovary și dăm adresa : Calea Rahovei 137 N-am mai fost niciodată în locul acela, dar îmi închipui că este undeva prin jurul Pieței Coșbuc. Suntem un pic în întârziere, așa că fiecare minut contează. “i pentru șofer contează (în sensul că taxează !), pentru că, la un moment dat, oprindu-mă din conversația cu Ana, am o vagă bănuială și gândesc cu voce tare : Dar unde suntem ! . în jur sunt
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
-i vizitez la locul de muncă de mai multe ori, cînd trecerea mea prin București era mai lungă. Nu puteam să-i numesc prieteni, dată fiind diferența de vîrstă, dar pentru că iubeau teatrul, întîlnirea noastră aducea de fiecare dată un pic de cer senin în jur. Nu visam, și nici nu mi-aș fi dorit să am nevoie de ei ca medici. Dar într-o noapte, cînd copilul unei familii prietene se afla în stare gravă internat într-un spital de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
mai vrut să știu de nimeni chiar simpla privire a vreunei fete mă înfuria, de parcă ar fi pătat albul iubirii mele. "Cum, nu știi că eu aparțin Tamarei?!", îmi venea să-i strig. Și, dacă n-aș fi fost un pic mai reținut, aș fi vorbit prietenilor despre Tamara ca despre un lucru ce crezi că trebuie să-l știe toți, cu acea revărsare a sufletului ce-o ai numai cînd iubești din toată inima... ...cînd iubești... Întîmplarea cu doamna blondă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Trebuia să-mi dau seama... V-am pus să faceți un drum de pomană. Vă rog să luați loc în fotoliu pînă le semnez! Cristina, zice ea, mutînd privirea de la mine spre doamna blondă, te rog să mă scuzi un pic! Trebuie să semnez hîrtiile astea, e o chestiune urgentă. Ei, cum e cu cele două tone? S-a rezolvat? Da, surîde doamna blondă. Nici nu mă așteptam să se rezolve așa repede și bine. Actele sînt gata. A rămas camionul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
de lucirea vie a ochilor mici și albaștri: Tovarășe Vlădeanu, pentru problemele personale există zile de audiență... Totuși..., insist eu, problema e urgentă. Am fost propus pentru schimb de locuință și... "Schimb de locuință"! explodează directorul general. Cum ridicați un pic capul, cum nu vă mai ajunge! M-am săturat! În toate zilele de audiență nu aud decît de locuință. Vrei locuință? Construiește-ți, tovarășe Vlădeanu! E plin orașul de blocuri și vile în construcție... Tovarășe director, încerc eu să răzbat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Acum, mecanicii lucrează la tunelul de alimentare cu aer. Auzi, cît ai vorbit la telefon, mi-a spus Vlad de presiune. Văd că aerul e tot mai umed, arată el cu privirea în sus, de unde vin fulgi de zăpadă. Un pic mai tare dacă viscolește, îți intră în circuit și ultima rezervă. O să dureze pilotarea pînă mîine la prînz... N-ai nici o idee? îl întreb. Ți-ar trebui o pompă mai mare, cu viteză reglabilă. De unde?! mă mir eu, mișcîndu-mă greoi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
face, de la o distanță atât de mare, din biata ta mamă. Noapte bună, Monica; aș vrea să-ți spun ceea ce mi-a venit acum în minte: „Nu a fost nimic, Monica, nu a fost nimic, / Ochii i-ai deschis un pic, / Ochii mari / Și a venit spre tine lumea toată: / Păsări, păsărari, o gazelă și un lup!“ Păzește-te de lupul parizian, Scufița Roșie! Mamina 12/1947 30 octombrie [1947], joi Mamy, mult iubito, ți-am scris, zilele din urmă, o
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
lăsate: învață-mă să zâmbesc, să trăiesc. II 8 septembrie [1948], miercuri dimineață E de dimineață sumbru și înnorat. E ziua plecării tale. În casă niște tufănici roșii ca vinul pe biurou, pe măsuța ta. Eu, molâie și fără nici un pic de vlagă. Aseară, când m’am întors de la organizația de bază, de unde am fost parțial debarcată - fapt de care mă simt și turburată, dar și bucuroasă, căci voi avea poate a zecea parte mai puțin de lucru - am găsit pe
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
o carte poștală? Sunt foarte îndurerată de tăcerea ta, care cade atât de prost în luna asta aproape imposibil de suportat. III 15 noiembrie 1948 [...] Cred că exagerezi problema telefonului. [...] Deci am să-ți telefonez totuși, dar certându-te un pic. Plăcerea de a-ți auzi vocea de care chiar am nevoie, merită riscul, ad mițând că există un risc. Și apoi, scumpa mea Mouette, cred că destinul mi-a și trasat drumul, că n-am să pot nicio dată împiedica
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
mine, făcând planuri. A plecat înaintea mea, căci au telefonat ca s-o cheme; după un minut am plecat și eu. Am luat tramvaiul 14 ca să ajung la școală, unde mi am făcut datoria cu entuziasm. Spre sfârșit, eram un pic obosită. Am plecat acasă; trotuarele - alunecoase ca oglinda. Arătam foarte bătrână, cu șalul legat peste pălărie și cu bastonul în mână. Draga mea are să fie foarte mirată când are să mă vadă îmbătrânită și stafidită ca un măr renet în luna
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
mult mai bine decât se crede. Omul acesta ar suferi în orgoliul lui de literat știind că poate fi uitat, știindu-se aruncat, el, E. L[ovinescu], la groapa comună. [...] Dulcea mea dragă, poate că pledoaria asta mă privește un pic și pe mine! Mai puțin fericită decât el, chiar după moartea mea, s ar putea să încep prin a îndura ceea ce era să i se întâmple lui. [...] O, Doamne, măcar de ne-am putea vedea și auzi, și mai ales
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
evocat satele, „Steaua“, copilașii ce tremurau de emoție, de frig și de teama câinilor răi din sat, unii plângeau în hohote, alții lăsau să le curgă pe obraji lacrimi tăcute, fără să le șteargă. Era patetic și sfâșietor. Ascultă un pic, Mie: „Mititel și-nfășețel, și la față frumușel“. Dar ascultă asta, din colindul „Ziurel de ziuă“ (ce frumos, nu?): „Mititel și înfășețel, Cu scutec de bumbăcel, Cu păruțul retezat, Eu pe Domnul l’am lăsat, Pe cea parte de pământ, La
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
Wally o să se ducă la Marina să-i facă un scandal cât toate zilele! De asta nu stai bine cu moralul? De ce te-ai închis într-un cerc prea strâmt și n-ai încercat să uiți, să mai schimbi un pic? N-aș putea spune că mie, deși am făcut asta, mi-a adus mare folos. Dar, oricum, era altceva decât angoasa de neevitat a sărbătorilor și a aniversărilor, acea întoarcere spre un trecut pe care nu-l vom mai regăsi
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
și cheltuielile sunt trecute împreună. De aceea se și numește cont comun. Cu stimă, Walt Pitman Director Dept. Clienți Unu OK. Nu intra în panică. Poți să faci asta. E posibil, în mod categoric. Trebuie doar să-l dau un pic mai spre stânga, să-l ridic puțin și să-l împing mai tare... Pe bune. Cât de greu poate să fie să bagi un dulăpior de cocktail într-un taxi newyorkez? Apuc lemnul lăcuit și mai hotărâtă și-l mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
toarcă de zor. Știi ceva? îmi spune, încercând să acopere zgomotul. Mi-ar prinde bine un pahar cu apă. — Imediat! Mă grăbesc la bucătărie, dau drumul la robinet și aștept să vină apa rece. Instalațiile din clădirea asta sunt un pic cam ciudate și mereu suntem pe capul doamnei Watts, proprietăreasa, să le repare. Dar ea stă la mama naibii în Florida, și nu prea pare s-o intereseze. Însă, în afară de asta, locul e complet extraordinar. Apartamentul nostru e uriaș după
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
N-avem decât vreo... trei ore. — Atunci o să lucrez trei ore neîntrerupt. Nonstop! — Chiar poți să faci un corsaj brodat, cu balene, de la zero, în trei ore? zic sceptică. Danny pare cam încurcat. — Păi... ăă... va trebui să regândim un pic conceptul designului... — În ce fel? Bate darabana cu degetele preț de câteva clipe, după care ridică privirea spre mine. Ai un tricou alb simplu? — Un tricou? nu-mi pot ascunde îngrijorarea. — O să fie cool. Ai cuvântul meu. Afară se aude
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
bucătărie. Am băut fiecare câte o Margarita și un Gimlet, urmate de invenția mea, căreia i-am zis Bloomwood, constând în vodcă, suc de portocale și bomboane M&M, pe care le scoți apoi cu o lingură. — Dă-mi un pic topul. Vreau să fixez mai bine umărul ăla. Îmi dau jos bluza, i-o dau și îmi iau înapoi puloverul, fără nici o jenă. Pe bune, acuma n-o să mă stresez că mă vede Danny. Acesta bagă ață în ac și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
cu mare siguranță tivul tricoului. — Și ia zi despre prietenii ăștia ai tăi cam ciudăței, care se căsătoresc, deși sunt veri, zice. Ce-i cu chestia asta? — Ba nu sunt ciudăței deloc! Șovăi o clipă. Bine, OK, Tarquin e un pic cam ciudat. Dar Suze nu e ciudată absolut deloc. E cea mai bună prietenă a mea! Danny ridică din sprânceană. — Așa... și n-au găsit și ei pe altcineva cu care să-și unească destinul decât tot din familia lor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
de priorități. În timp ce Danny îmi finisează rochia, eu fac puțină ordine prin casă. Adică arunc farfuriile de la micul dejun în chiuvetă, unde le las să se înmoaie, șterg în treacăt o mică pată pe blatul mesei, după care aranjez un pic borcanele de pe raftul cu mirodenii, în funcție de culorile lor. E o treabă care îți oferă multă satisfacție. Aproape la fel de multă ca aranjatul markerelor cu ceva vreme în urmă. — Și, e greu să trăiți împreună? zice Danny, venind la ușă și privindu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]