KorAP: Find »[drukola/base=aliat & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...473 474 475 ...480 >

11,999 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

la apărarea Europei, atunci - sugera Adenauer - ar fi fost bine să se abțină de la criticarea comportamentului germanilor sau evocarea trecutului tulbure. Dacă doreau să evite renașterea extremismului, trebuiau să dejoace, alături de Adenauer, planurile sovietice În RDG. și așa mai departe. Aliații vestici au Înțeles perfect tactica lui Adenauer. Însă ei urmăreau și sondajele de opinie. Așa că i-au acordat o libertate de manevră considerabilă, acceptându-i rolul de tampon Între ei și o alternativă mai puțin plăcută, precum și pretenția că avea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Eisenhower a fost forțat să declare În ianuarie 1951 că făcuse o greșeală identificând Wehrmachtul cu naziștii: „Soldatul german a luptat cu vitejie și onoare pentru patrie”. Într-o manieră similară, generalul Ridgeway, succesorul lui Eisenhower În funcția de comandant aliat suprem În Europa, le-a cerut În 1953 Înalților comisari aliați să-i achite pe toți ofițerii germani care fuseseră condamnați pentru crime de război pe Frontul de Est. Comportamenul lui Adenauer nu a atras stima interlocutorilor săi: Dean Acheson

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de Est. Comportamenul lui Adenauer nu a atras stima interlocutorilor săi: Dean Acheson, de exemplu, detesta insistența Bonnului de a pune condiții Înainte de a accepta intrarea În comunitatea națiunilor civilizate, de parcă Germania de Vest le-ar fi făcut o favoare Aliaților vestici victorioși. Dar În rarele ocazii În care Washingtonul sau Londra Își manifestau nemulțumirea În public sau ori de câte ori exista o bănuială că ele ar purta discuții cu Moscova fără știrea Bonnului, Adenauer transforma rapid situația În capital politic, reamintind electoratului

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
rarele ocazii În care Washingtonul sau Londra Își manifestau nemulțumirea În public sau ori de câte ori exista o bănuială că ele ar purta discuții cu Moscova fără știrea Bonnului, Adenauer transforma rapid situația În capital politic, reamintind electoratului cât de nestatornici sunt aliații Germaniei și cum el e singurul de Încredere În privința protejării intereselor naționale. Reînarmarea Germaniei nu a avut un sprijin intern foarte puternic În anii ’50, iar crearea unei armate vest-germane (Bundeswehr) În 1956, la doar unsprezece ani după Înfrângere, nu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
clar că un război În Germania ar implica folosirea armelor nucleare tactice - sub controlul total al altora. Adenauer avertizase Încă din 1956 că RFG nu putea rămâne pentru totdeauna un „protectorat nuclear”. Atunci când, la Începutul anilor ’60, devenise clar că Aliații vestici ajunseseră la o Înțelegere cu Moscova pe această temă delicată și că nu vor permite niciodată accesul Germaniei la arme nucleare, Adenauer s-a Înfuriat 19. Pentru scurtă vreme, se părea că Bonnul ar putea renunța la loialitatea față de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
să satisfacă prea curând modestele lor doleanțe privind autoguvernarea sau „conducerea internă”. Cu toate acestea, conducătorii arabi au sperat la Început că Înfrângerea lui Hitler va aduce reformele mult așteptate, iar În manifestul lansat la 10 februarie 1943, după debarcarea Aliaților În Africa de Nord, au avut mare grijă să evidențieze atașamentul lor față de idealurile de la 1789, precum și afecțiunea lor pentru „cultura Franței și a Vestului, pe care o primiseră și o prețuiau”. Apelurile lor n-au fost auzite. Guvernul Franței eliberate n-

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de Gaulle era Însă mai complicată. Ca mai toată lumea, președintele francez Își imagina că Marea Britanie va face eforturi să-și mențină poziția de mijloc Între Europa și America și că, silită să facă o alegere, Londra ar fi optat pentru aliatul său de peste Atlantic În defavoarea vecinilor europeni. Această intuiție a fost confirmată fără putință de tăgadă În decembrie 1962, când prim-ministrul britanic Harold Macmillan s-a Întâlnit cu președintele Kennedy la Nassau, În Bahamas, și a acceptat un aranjament prin

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În acel moment, complotul a Început să se destrame. La 6 noiembrie, Dwight Eisenhower a fost reales președinte al Statelor Unite. Administrația de la Washington era furioasă din cauza șiretlicului anglo-francez și scandalizată de minciunile care i se serviseră despre intențiile reale ale aliaților săi: Londra și Parisul ignoraseră, atât În literă, cât și În spirit, Declarația Tripartită din 1950 prin care Marea Britanie, Franța și Statele Unite se obligau să acționeze Împotriva agresorului În cazul unui conflict arabo-israelian. SUA au Început să exercite, pe căi

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Canada, Australia, Africa de Sud și India luaseră act de proporțiile declinului britanic și, În consecință, Își reorientau schimburile comerciale și politica externă spre SUA, Asia și spre ceea ce curând avea să se numească „Lumea a Treia”. Cât despre Marea Britanie, America era aliatul vital, Însă ea nu le oferea britanicilor un scop colectiv și cu atât mai puțin o identitate națională modernă. Dimpotrivă, dependența de America ilustra slăbiciunea fundamentală și starea de izolare a națiunii. și astfel, deși practic nimic din instinctul, cultura

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
pentru atracțiile turistice. Altele, cum ar fi Danemarca, depindeau de Marea Britanie ca piață de desfacere pentru carnea și produsele lor lactate. Însă Marea Britanie avea nevoie, pentru exporturile industriale, de o piață mult mai extinsă decât Îi puteau oferi mărunții ei aliați din Scandinavia și Alpi. Intuind inevitabilul - deși spera Încă să poată influența politica CEE -, guvernul lui Harold Macmillan a depus o cerere formală de aderare la Comunitatea Economică Europeană În iulie 1961, la șase ani după ce Londra părăsise disprețuitoare convorbirile

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și atacuri cu bombă. În perioada 1979-1980, organizația a revendicat moartea a 181 de oameni; În deceniul următor, numărul de victime a fost În medie de 34 pe an. Cu toate acestea - și În ciuda fragilității tinerei democrații spaniole -, ETA și aliații ei nu au izbutit să fructifice politic campania teroristă: singurul ei succes, În februarie 1981, când un mic grup de ofițeri de dreapta a arestat Cortes* În numele legii, ordinii și integrității statului, s-a transformat Într-un fiasco. Unul dintre

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
era așa-zisul „compromis istoric”. Decizie determinată, pe de o parte, de șocul loviturii de stat din Chile (1973), care i-a convins pe Berlinguer și pe alți intelectuali comuniști că nu vor fi lăsați niciodată (de către americani sau de aliații acestora din cercurile ecleziastice, militare sau de afaceri italiene) să formeze un guvern propriu, chiar dacă ar fi câștigat majoritatea parlamentară. Dar era și o reacție, așa cum am văzut În capitolul precedent, față de teroriștii de stânga și de dreapta care puneau

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Nu Întâmplător cei mai entuziaști susținători ai Ostpolitik În toate formele ei erau foști primari ai Berlinului: Brandt, Richard von Weizsäcker, viitorul președinte al federației, și Hans-Jochen Vogel, succesorul lui Brandt la conducerea SPD. Acestor oameni le era clar că Aliații vestici nu-și vor asuma riscuri inutile pentru a surmonta divizarea Europei - idee reconfirmată când Occidentul a urmărit cu mâinile În sân invadarea Cehoslovaciei de către membrii Tratatului de la Varșovia. Dacă vest-germanii doreau să depășească impasul central-european, trebuiau să o facă

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
pe antifascismul germanilor „buni”, ci pe teritoriul și patrimoniul Prusiei. Dacă În 1968 Constituția RDG amintea dezideratul unificării sub steagul democrației și al socialismului, În Constituția modificată din 1974 fraza lipsește, fiind Înlocuită cu promisiunea de a rămâne un stat „aliat permanent și irevocabil cu URSS”. Interesul oficialilor RDG pentru Ostpolitik avea și motive mai directe, de natură strict materială. Încă din 1963, RDG „vindea” Bonnului deținuți politici pe bani gheață; suma depindea de „valoarea” și calificările candidatului. În 1977, pentru

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
greu de despărțit”. Dar, dacă reminiscențele erau poate iluzorii, interesele comune erau cât se poate de reale. URSS urmărea de mulți ani recunoașterea oficială a câștigurilor sale postbelice și a noilor granițe europene, de preferință În cadrul unei conferințe de pace. Aliații vestici, În special Statele Unite, refuzau să acorde mai mult decât recunoașterea de fapt a unui statu-quo câtă vreme „problema germană” nu era soluționată. Dar acum, având În vedere că Înșiși germanii Întindeau o mână vecinilor de la est, poziția occidentalilor urma

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și Bulgaria, conservatorii aflați la putere În Grecia postbelică au optat categoric pentru ordine și stabilitate, În detrimentul democrației sau reconcilierii. Îmbinând vechile preocupări naționale cu noile demarcații internaționale, regele grec, Împreună cu armata și miniștrii săi se prezentau În fața Occidentului drept aliați demni de Încredere Într-o regiune instabilă. Loialitatea le-a fost răsplătită din plin2. În februarie 1947, Italia a fost obligată prin Tratatul de la Paris să cedeze Greciei insulele Dodecanez. Grecia a beneficiat masiv de ajutorul american, atât după prezentarea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
forțe de ordine moderne și o armată depolitizată, fapt care s-a dovedit imposibil În circumstanțele din acea zonă și perioadă. După opt ani de război, armata greacă era declarat anticomunistă, regalistă și nedemocratică, iar loialitatea sa față de NATO și aliații americani era mai fermă decât orice angajament față de legile sau instituțiile politice ale propriului stat. Mai mult, ofițerii greci aveau convingerea (existentă și În Spania, la tradiționalul corp ofițeresc) că ei Înșiși sunt gardienii integrității nației, nu efemera Constituție pe

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a pierdut alegerile; Uniunea de Centru a lui Ghiorghios Papandreu, partid de centru sprijinit de o clasă de mijloc urbană În plină expansiune, a obținut o victorie strânsă. Anul următor, Într-o nouă rundă de alegeri, partidul lui Papandreu și aliații săi au câștigat teren, obținând majoritatea absolută a voturilor exprimate: de la 42% din voturi, ei au urcat la 52,7%. Noua majoritate parlamentară a solicitat o anchetă despre falsificarea scrutinului din 1961; tensiunea dintre parlament și regele Constantin creștea. Simpatiile

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
regimul s-a putut baza pe loialitatea lor pasivă, În ciuda a două tentative de puci (În 1947 și 1958) dejucate cu ușurință. Tinerii ofițeri cu idei reformiste din armată sau marină erau iritați de stagnarea din jur, dar nu aveau aliați și nici un fel de susținere populară. Totul s-a schimbat În 1961, când Delhi a anexat forțat Goa, teritoriu portughez din India continentală, iar În colonia africană Angola a izbucnit o revoltă armată. Pierderea regiunii Goa a constituit o umilință

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
marilor latifundiari, adesea absenți. Naționalizarea a fost bine primită la oraș, iar reforma agrară din sud - În esență, o colectivizare - a Început cu gesturi „spontane” de ocupare și confiscare a pământului de către lucrătorii și administratorii locali, mobilizați de comuniști și aliații lor (comuniștii se remarcaseră drept adversarii clandestini cei mai organizați și mai eficienți ai vechiului regim). Nu la fel de binevenite au fost aceste practici În centrul și nordul țării, unde pământul era deja fragmentat În mii de mici proprietăți familiale. Satele

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În Europa de Vest nu e posibilă... Portugalia nu va fi o țară cu libertăți și monopoluri democratice. Nu va permite acest lucru”. Din aprilie până În noiembrie, tensiunile au crescut. Comentatorii străini se temeau de o iminentă lovitură de stat comunistă, iar aliații Portugaliei din NATO și partenerii comerciali occidentali au promis să ofere ajutor și integrare dacă țara se lepăda de revoluția marxistă. Deznodământul s-a produs la sfârșitul anului. Pe 8 noiembrie, Adunarea Constituantă a fost asediată de muncitori și, timp

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
generale din 1983 cu o platformă jenant de anacronică, ce urmărea să anihileze nu numai thatcherismul, dar și multe dintre compromisurile guvernelor laburiste din trecut. Regatul Unit urma să părăsească arena economică internațională (și să renunțe la loialitatea neștirbită față de aliații americani). Orice compromis cu privatizarea, piețele libere, „Europa” și alte proiecte venetice era exclus. Ascunși după zidurile protectoare ale unei economii Închise, izolaționiștii din stânga britanică voiau să Înalțe În sfârșit Noul Ierusalim pe care colegii lor Îl trădaseră de atâtea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În decembrie 1989, prefăcându-se că susține suveranitatea germană. El a refuzat invitația lui Helmut Kohl de a participa la ceremonia ce marca redeschiderea Porții Brandenburg și a Încercat să Îi convingă pe conducătorii sovietici că Franța și Rusia, ca aliați tradiționali, aveau interesul comun de a pune piedici În calea ambițiilor germane. Mai mult, francezii contau pe Gorbaciov să se opună unificării Germaniei - cum le explica Mitterrand consilierilor săi pe 28 noiembrie 1989, „nu trebuie să fac eu nimic; Îi

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
independență a stârnit nemulțumiri printre colegi și - semn rău - În rândurile armatei și securității. Pe 20 decembrie 1990, ministrul Afacerilor Externe, Eduard șevarnadze, a demisionat, avertizând public asupra riscului unei lovituri de stat. Pe 10 ianuarie 1991, În timp ce Statele Unite și aliații lor erau ocupați În Irak cu războiul din Golf, Gorbaciov le-a dat lituanienilor un ultimatum, cerându-le, În calitatea sa de președinte al Uniunii, să adere imediat la Constituția sovietică. În zilele următoare, soldați din forțele de elită ale

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Îndoită la pedepsirea republicilor recalcitrante, a revenit acum la poziția sa inițială, căutând În zadar un modus vivendi. Dar președintele sovietic era acum atacat din ambele părți. Faptul că ezita să-i zdrobească pe baltici l-a Îndepărtat definitiv de aliații săi militari (doi dintre generalii care au organizat atacurile de la Vilnius și Riga vor avea un rol important În puciul moscovit). Nici foștii prieteni și admiratori nu mai aveau Încredere În el. În martie 1991, Elțîn a denunțat public „minciunile

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]