12,062 matches
-
pierderi grele armatei turce, în ciuda faptului că nu avea artilerie. Rebelii au fost alungați doar după o luptă disperată ce a durat treisprezece ore, din cauza faptului că au fost depășiți numeric. Revolta a fost înăbușită de 16.000 de militari otomani sub conducerea lui Shefket Turgut Pașa, totuși nu fără dificultate. Sub comanda lui Seferi, circa 2.000 de soldații otomani din jurul orașului Gnjilane au fost uciși. Prin luna august, otomanii au restabilit ordinea, iar guvernul a luat măsuri dure pentru
Idriz Seferi () [Corola-website/Science/336024_a_337353]
-
a durat treisprezece ore, din cauza faptului că au fost depășiți numeric. Revolta a fost înăbușită de 16.000 de militari otomani sub conducerea lui Shefket Turgut Pașa, totuși nu fără dificultate. Sub comanda lui Seferi, circa 2.000 de soldații otomani din jurul orașului Gnjilane au fost uciși. Prin luna august, otomanii au restabilit ordinea, iar guvernul a luat măsuri dure pentru a-și menține suzeranitatea în vilayetul Kosovo: toți bărbații între 15-60 ani au fost înregistrați (recrutați); albanezii au fost dezarmați
Idriz Seferi () [Corola-website/Science/336024_a_337353]
-
luna august, otomanii au restabilit ordinea, iar guvernul a luat măsuri dure pentru a-și menține suzeranitatea în vilayetul Kosovo: toți bărbații între 15-60 ani au fost înregistrați (recrutați); albanezii au fost dezarmați, iar unii au fost recrutați în armata otomană. Boletini a predat armele după ce el și un ambasador din Vıçıtırın au mers în Kosovo Vali, obținând promisiunea că le vor fi satisfăcute cererile. Idriz Seferi i-a urmat apoi exemplul. La 23 aprilie 1912 rebelii lui Hasan Prishtina s-
Idriz Seferi () [Corola-website/Science/336024_a_337353]
-
satul fiind situat la cea mai mare altitudine din Grecia) într-o familie de comercianți aromâni înstăriți. După ce a participat la școala primară românească din Samarina, a studiat la liceul grecesc din Salonic (la acel moment încă parte a Imperiului Otoman) și în ajunul Războaielor Balcanice din 1912 a plecat (ca mulți alți aromâni din Grecia) în România, unde s-a înscris în Academia Comercială din București, unde a și absolvit. Când România a intrat în primul Război Mondial, în 1916
Alcibiade Diamandi () [Corola-website/Science/336050_a_337379]
-
istoric, cu codul . Castelul a fost construit pe temeliile unei mănăstiri catolice înființate în jurul anului 1300. Mănăstirea respectivă, singura mănăstire dominicană din Transilvania ridicată în afara unui oraș, funcționa din plin în anul 1361. Viața monahală a fost afectată de incursiunea otomană din 1438. Refacerea mănăstirii s-a realizat anevoios, cu sprijin papal. La începutul secolului al XVI-lea obștea monahală era restrânsă, în contextul reformei protestante. Ultimul călugăr a fost alungat în 1534 de nobilul Nicolae Kozar, care a transformat mănăstirea
Castelul Martinuzzi () [Corola-website/Science/336054_a_337383]
-
de atunci înainte din Banatul Bosniei (ulterior regat), în care Biserica Romano-Catolică și indigena Biserică Bosniacă se întreceau între ele pentru supremație. Într-un astfel de climat politic, Ortodoxia nu pare să fi pătruns în Bosnia medievală dincolo de Podrinje. Cucerirea otomană a Regatului Bosniei în 1463 a dus la schimbări drastice în structura confesională din Bosnia și Herțegovina, făcând să apară Islamul, iar creștinismul ortodox să se răspândească în Bosnia. Sultanul Mahomed Cuceritorul a promis să protejeze creștinismul Ortodox și, la
Ortodoxia în Bosnia și Herțegovina () [Corola-website/Science/336058_a_337387]
-
făcând să apară Islamul, iar creștinismul ortodox să se răspândească în Bosnia. Sultanul Mahomed Cuceritorul a promis să protejeze creștinismul Ortodox și, la fel ca toate bisericile ortodoxe, Biserica Ortodoxă Sârbă s-a bucurat de un mare sprijin din partea statului otoman. Otomanii au introdus o populație creștin-ortodoxă considerabilă în Bosnia, inclusiv vlahii din Balcanii de est. Convertirea adepților Bisericii Bosniace a contribuit, de asemenea, la răspândirea Ortodoxiei. Mai târziu, zonele abandonate de catolici în timpul Războaielor Otomano-Habsburgice au fost populate cu musulmani
Ortodoxia în Bosnia și Herțegovina () [Corola-website/Science/336058_a_337387]
-
populație creștin-ortodoxă considerabilă în Bosnia, inclusiv vlahii din Balcanii de est. Convertirea adepților Bisericii Bosniace a contribuit, de asemenea, la răspândirea Ortodoxiei. Mai târziu, zonele abandonate de catolici în timpul Războaielor Otomano-Habsburgice au fost populate cu musulmani și creștini ortodocși. Regimul otoman a favorizat constant Biserica Ortodoxă în dauna Bisericii Catolice și a încurajat convertirea catolicilor la Ortodoxie din cauza oportunității politice: în timp ce întreaga ierarhie ortodoxă a fost supusă sultanului, catolicii au fost suspectatțide complicitate cu frații lor din afara Imperiului Otoman. În timp ce bosniacilor
Ortodoxia în Bosnia și Herțegovina () [Corola-website/Science/336058_a_337387]
-
ortodocși. Regimul otoman a favorizat constant Biserica Ortodoxă în dauna Bisericii Catolice și a încurajat convertirea catolicilor la Ortodoxie din cauza oportunității politice: în timp ce întreaga ierarhie ortodoxă a fost supusă sultanului, catolicii au fost suspectatțide complicitate cu frații lor din afara Imperiului Otoman. În timp ce bosniacilor catolici li s-a permise doar să-și repare obiectele sacre existente, construcția pe scară largă a bisericilor și mănăstirilor ortodoxe în Bosnia a început în nord-vestul țării în 1515. Un preot ortodox a fost prezent deja la
Ortodoxia în Bosnia și Herțegovina () [Corola-website/Science/336058_a_337387]
-
a existat că un sangeac separat, autonom, în anii 1514-1528, o altă versiune spune că a existat sub acest statut în anii 1597-1614. În secolul al XVI-lea, Muntenegrului i s-a atribuit o formă unică de autonomie în interiorul Imperiului Otoman, si anume, eliberarea familiilor și a clanurilor muntenegrene de anumite restricții. Totuși muntenegrenii au refuzat orice fel de conducere Otomană prin rebeliunile și numeroasele proteste, ale căror număr a crescut semnificativ în secolul al XVII-lea, ce au culminat cu
Istoria Muntenegrului () [Corola-website/Science/336056_a_337385]
-
în anii 1597-1614. În secolul al XVI-lea, Muntenegrului i s-a atribuit o formă unică de autonomie în interiorul Imperiului Otoman, si anume, eliberarea familiilor și a clanurilor muntenegrene de anumite restricții. Totuși muntenegrenii au refuzat orice fel de conducere Otomană prin rebeliunile și numeroasele proteste, ale căror număr a crescut semnificativ în secolul al XVII-lea, ce au culminat cu înfrângerea Otomanilor în Marele Război Turcesc, la sfârșitul acelui secol. Muntenegru a devenit o teocrație, condusă de Biserică Ortodoxă Sârbă
Istoria Muntenegrului () [Corola-website/Science/336056_a_337385]
-
Muntenegrului cu Ținuturile muntoase. Sub conducerea lui Nikola I, suprafața principatului s-a mărit de multiple ori în războaiele Turco-Muntenegrene, care au culminat cu independența acestei regiuni în anul 1878. După acest eveniment, s-au stabilit relații diplomatice cu Imperiul Otoman. Chiar dacă au existat incidente privind amplasarea hotarelor, relațiile între cele 2 state au continuat în următorii 30 de ani, pana cand regele Abdul-Hamid al II-lea a fost detronat. Abilitățile din domeniul politicului a celor 2 oficiali au jucat un
Istoria Muntenegrului () [Corola-website/Science/336056_a_337385]
-
fusese imortalizata în unele poeme și ode sud-slavone ale timpului, în mare parte a muntenegrenilor din Voivodina, făcând parte în acele timpuri din Austro-Ungaria. Acest fapt a forțat Marile puteri să demarcheze în mod oficial, granițele dintre Muntenegru și Imperiul Otoman, acordându-i astfel statutul de facto, de țară independentă. Prima Constituție muntenegreană a fost proclamata în 1855; cunoscută deasmenea sub numele de Codul lui Danilo. În 1910, Muntenegru devenise regat iar apoi, ca rezultat a Războaielor Balcanice din 1912 și
Istoria Muntenegrului () [Corola-website/Science/336056_a_337385]
-
istoria europeană, a devenit un element de discuție obișnuit în cercurile diplomatice și în presa populară după Congresul de la Berlin. Într-un mod asemănător cu Chestiunea Orientală, el se referă la implicarea puterilor europene în problema supușilor armeni din Imperiul Otoman, începând cu Războiul Ruso-Turc din 1877-1878. În termeni specifici, se referă la protecția și libertăților fundamentale ale armenilor din comunitățile învecinate. „Chestiunea armeană” cuprinde o perioadă de 40 de ani a istoriei armeano-otomane, în contextul politicii engleze, germane și ruse
Chestiunea armeană () [Corola-website/Science/336062_a_337391]
-
folosit adesea de armeni pentru a se referi la lipsa de recunoaștere de către Turcia a evenimentelor legate de Genocidul Armean. Începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, Marile Puteri au început să se intereseze de tratamentul minorităților creștine din Imperiul Otoman și să facă presiuni tot mai mari pentru că otomanii să acorde drepturi egale pentru toți cetățenii săi. Ca urmare a reprimării violente a creștinilor în revoltele din Bosnia și Herțegovina, Bulgaria și Serbia în 1875, Marile Puteri au invocat prevederile
Chestiunea armeană () [Corola-website/Science/336062_a_337391]
-
reprimării violente a creștinilor în revoltele din Bosnia și Herțegovina, Bulgaria și Serbia în 1875, Marile Puteri au invocat prevederile Tratatului de la Paris din 1856, susținând că acestea le conferă autoritatea pentru a interveni în protejarea minorităților creștine din Imperiul Otoman. Pe la sfârșitul anilor 1870, grecii, împreună cu mai multe alte națiuni creștine din Balcani, frustrate de condițiile lor, au început, de mai multe ori cu ajutorul puterilor europene, să se elibereze de sub dominația otomană. Armenii au rămas, în mare parte, pasivi în
Chestiunea armeană () [Corola-website/Science/336062_a_337391]
-
a interveni în protejarea minorităților creștine din Imperiul Otoman. Pe la sfârșitul anilor 1870, grecii, împreună cu mai multe alte națiuni creștine din Balcani, frustrate de condițiile lor, au început, de mai multe ori cu ajutorul puterilor europene, să se elibereze de sub dominația otomană. Armenii au rămas, în mare parte, pasivi în cursul acestor ani, câștigând titlul de mei-am sadika sau „naționalitate loială”. În 1827-1828, țarul Nicolae I a solicitat ajutor din partea armenilor persani în Războiul Ruso-Persan din 1826-1828, promițând că, după război
Chestiunea armeană () [Corola-website/Science/336062_a_337391]
-
439.926; Gubernia Elisabethpol , 298.790; Regiunea Kars, 72.967, Gubernia Tiflis, 230.379, Gubernia Baku, 52.770; Gubernia Mării Negre, 6.223 Regiunea Daghestan, 1.652, Gubernia Kutaisi, 24.505). În aceeași perioadă (recensământul din 1896), numărul armenilor din Imperiul Otoman era de 1.095.889 (vilayetul Adana, 97.450 vilayetul Alep, 37.999; vilayetul Ankara, 94.298; vilayetul Bitlis, 131.300; vilayetul Bursa, 88.991; vilayetul Diyarbekir, 67.718; vilayetul Erzurum , 134.967; vilayetul Izmir, 15.105; vilayetul Izmit, 48
Chestiunea armeană () [Corola-website/Science/336062_a_337391]
-
105; vilayetul Izmit, 48.655; vilayetul Kastamonu, 2.647; vilayetul Mamure-ul-Azil, 79.128; vilayetul Sivas, 170.433; vilayetul Trapezunt , 47.200; vilayetul Van, 79.998) Pe măsură ce Rusia avansa către frontiera sa de sud, ea a devenit din ce în ce mai implicată în afacerile otomane. Rusia a fost un rol esențial în obținerea independenței României și Serbiei. Rusia și viața rusă i-a atras pe armeni. Mulți armeni au fost educați și au adoptat modul de viață rus. Rusia a fost, de asemenea, o cale
Chestiunea armeană () [Corola-website/Science/336062_a_337391]
-
au fost educați și au adoptat modul de viață rus. Rusia a fost, de asemenea, o cale a armenilor către Europa. Ea a preluat controlul asupra unei mari părți a armenilor și a devenit principala apărătoare a armenilor din Imperiul Otoman. Majoritatea armenilor locuiau în provinciile de la granița Rusiei. Prin Tratatul de la Adrianopol, Akhalkalak și Akhaltsikhe au fost cedate către Rusia. Acest lucru a determinat un val de emigrare, iar 25.000 de armeni otomani s-au mutat în Armenia Rusă
Chestiunea armeană () [Corola-website/Science/336062_a_337391]
-
de emigrare, iar 25.000 de armeni otomani s-au mutat în Armenia Rusă. Armenii au început să se uite tot mai mult spre Imperiul Rus ca ultim garant al securității lor. Mulți armeni din provinciile de est ale Imperiului Otoman, care trăiau sub o amenințarea necontrolată de violență și jaf din partea popoarelor vecine agresive, au salutat avansarea armatei ruse ca eliberatoare a lor. În ianuarie 1878, patriarhul armean de la Constantinopol Nerses al II-lea Varzhapetian a abordat conducerea rusă pentru
Chestiunea armeană () [Corola-website/Science/336062_a_337391]
-
pentru plata unor taxe de protecție, viol și crimă". Patriarhul Nerses Varjabedyan i-a convins pe ruși să introducă Articolul 16 al Tratatului de la San Stefano, care stipula că forțele ruse care ocupau provinciile populate cu armeni din estul Imperiului Otoman să se retragă numai după punerea integrală în aplicare a reformelor. Deși nu la fel de explicit, articolul 16 din Tratatul de la San Stefano prevedea: În iunie 1878, Marea Britanie, cu toate acestea, a obiectat că Rusia ar deține un prea mare teritoriu
Chestiunea armeană () [Corola-website/Science/336062_a_337391]
-
să se retragă numai după punerea integrală în aplicare a reformelor. Deși nu la fel de explicit, articolul 16 din Tratatul de la San Stefano prevedea: În iunie 1878, Marea Britanie, cu toate acestea, a obiectat că Rusia ar deține un prea mare teritoriu otoman și a forțat-o să realizeze noi negocieri ce au avut loc la Congresul de la Berlin. Articolul 16 a fost modificat și estompat, iar toate mențiunile cu privire la staționarea trupelor ruse în provinciile otomane au fost eliminate. În schimb, guvernul otoman
Chestiunea armeană () [Corola-website/Science/336062_a_337391]
-
Rusia ar deține un prea mare teritoriu otoman și a forțat-o să realizeze noi negocieri ce au avut loc la Congresul de la Berlin. Articolul 16 a fost modificat și estompat, iar toate mențiunile cu privire la staționarea trupelor ruse în provinciile otomane au fost eliminate. În schimb, guvernul otoman trebuia să informeze periodic Marile Puteri cu privire la progresul reformelor. În textul final al Tratatului de la Berlin, el a fost transformat în articolul 61, care prevedea: Adunarea Națională Armeană și patriarhul Nerses Varjabedyan au
Chestiunea armeană () [Corola-website/Science/336062_a_337391]
-
otoman și a forțat-o să realizeze noi negocieri ce au avut loc la Congresul de la Berlin. Articolul 16 a fost modificat și estompat, iar toate mențiunile cu privire la staționarea trupelor ruse în provinciile otomane au fost eliminate. În schimb, guvernul otoman trebuia să informeze periodic Marile Puteri cu privire la progresul reformelor. În textul final al Tratatului de la Berlin, el a fost transformat în articolul 61, care prevedea: Adunarea Națională Armeană și patriarhul Nerses Varjabedyan au cerut predecesorului său la scaunul patriarhal și
Chestiunea armeană () [Corola-website/Science/336062_a_337391]