KorAP: Find »[drukola/base=lumina & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...475 476 477 ...514 >

12,849 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363

din mine. Ar fi putut să mă avertizeze că închidea ușa. Am bâjbâit după întrerupătorul lanternei. Când l-am apăsat, o dâră dreaptă de lumină gălbuie a frânt puțin întunericul. Am îndreptat-o mai întâi spre picioare, iar apoi am luminat spațiul din jurul lor. Mă aflam pe o platformă din beton de cel mult trei metri pătrați. În fața ochilor, o prăpastie fără fund. Nici măcar parapet. Nimic. De ce naiba nu mă prevenise? Eram furios pe ea. De marginea platformei era prinsă o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
priveam fix, cu mâna dreaptă pe cuțit, cu stânga pe lanterna stinsă. Luminița a încetat să înainteze cam la trei metri de mine. S-a îndreptat brusc în sus și s-a oprit. Era destul de slabă și parcă voia să lumineze ceva, dar nu-mi era clar ce anume. Am mijit ochii și mi-am dat seama că era un cap de om. Purta și el manta de ploaie și ochelari fumurii, iar gluga neagră îi era trasă bine pe cap

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
am pus tenișii. Nu apucasem să spăl decât unul. Am luat rucsacul la subsuoară și am ieșit din cameră. Nu era nici suflet de om pe coridor. Am decis să nu folosesc liftul, așa că am coborât pe scări. Nu se luminase încă de tot. Era o liniște desăvârșită în clădire. Nici în parcare nu m-am întâlnit cu nimeni. Liniște. Mult prea multă liniște. Dacă îi interesa craniul meu, atunci ar fi trebuit să fie măcar unul la pândă. Dar n-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
golful Tokyo. Mai puțin calotele lor. Când se puneau pe treabă, atunci o făceau serios. Ceva nu-mi mirosea a bine acum. Am tras în parcarea de la magazinul Aoyama la ora cinci și douăzeci și opt de minute. Spre răsărit, cerul se luminase deja. Am intrat în magazin cu rucsacul în mână. Nu prea era lume pe-acolo. Tânărul funcționar de la casă, în uniformă cu dungi, citea o revistă; o femeie de vârstă și profesie greu de definit cumpăra o mulțime de conserve

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
pe-aici acum? Bineînțeles, răspunse ea prompt. Asta e lumea lor și sunt la curent cu tot ce mișcă în ea. Ne-au înconjurat și ne privesc cu atenție. Fii sigur de asta. I-am auzit de când am coborât. Am luminat în jurul meu cu lanterna, dar n-am văzut decât piatră și mușchi. — Se ascund în fisuri sau în găuri până la care nu ajunge lumina, zise ea. Sau vin tiptil în urma noastră. — Câte minute au trecut de când funcționează aparatul ăla? — Zece

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Nici lanterna nu făcea față întunericului. Dâra de lumină era slabă de tot. Nu prea înțeleg de ce a ales bunicul tău să o șteargă fix prin apropierea cuibului Întunegrilor. Pentru că i s-a părut drumul cel mai sigur, răspunse fata luminându-mă câteva clipe cu lanterna ei. Cuibul este un fel de sanctuar de care nici măcar ei nu se apropie prea mult. — Adică ceva cu semnificație religioasă? — Probabil. Nu l-am văzut cu ochii mei. Credința lor e cutremurătoare, dar cred

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
a studiat-o cu atenție la lumina lanternei. Atunci am reușit și eu să ajung aproape de ea. — E în ordine? Suntem pe drumul cel bun? am întrebat. — Da, cel puțin deocamdată. — De unde știi? — Nu ți-e suficient că știu? A luminat pământul cu lanterna. Vezi? Uită-te bine! M-am aplecat și am privit petecul luminat. Sclipea argintiu. Am întins mâna ca să văd despre ce e vorba. Erau clame. — Vezi? Suntem pe drumul cel bun, spuse fata autoritar. Bunicul a trecut

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
era frică. Nu era nici roșie, nici albastră, nici maro, Era cea mai grozavă nuanță de roz. Imediat după ce-a terminat ea de cântat, am ajuns la un platou întins. Se terminase deci urcușul. Am respirat ușurați și am luminat cu lanternele în jur. S-a aplecat și a mai ridicat de jos vreo jumătate de duzină de clame. — Până unde o fi ajuns bunicul tău? — Cred că nu-i departe de-aici. Mi-a vorbit de nenumărate ori despre

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Lanterna ei mare fâlfâia înaintea ochilor mei. Ea mă plesnise peste obraz. — Dă lumina deoparte! Mă dor ochii cumplit. — Ești tâmpit? Aici ți-ai găsit să dormi? Hai, ridică-te de jos! țipă fata. — Adică? Am aprins lanterna și am luminat în jurul meu. Stăteam pe pământ, rezemat de perete. Adormisem fără să vreau. Și pământul, și peretele musteau de umezeală. M-am ridicat încet. Nu știu când am adormit. Nu-mi amintesc să mă fi așezat, și nici să mi se

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
se agăța cu toată puterea de ceva ca să nu o lase pe cea de jos să cadă în abis. M-am prins cu și mai multă disperare de funia de nailon. Am deschis ochii din pricina luminii. Fata cea grăsuță îmi lumina fața cu lanterna. M-am apucat cu forță de funie și am încercat din răsputeri să-mi salt partea de jos a corpului pe lespede. — Mișcă repede! Dacă nu, murim amândoi aici, zise ea. Încercam să-mi urc picioarele pe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
teferi de-acolo. Problema cea mai mare era însă faptul că pământul se mișca sub picioarele mele, asemenea nisipurilor mișcătoare. La început am crezut că era doar o iluzie optică pricinuită de lovitura de la cap. Am scos lanterna, mi-am luminat mâinile și am constatat că ele nu tremurau. Stăteam încă bine cu nervii, dar asta însemna că se cutremura pământul. — Lipitori! țipă ea. Urcă din gropi. Sunt milioane. Dacă mai pierdem timpul și ajung la noi, ne sug tot sângele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
suprafață? Cum arată cerul? O fi apărut ediția de dimineață a ziarelor? Nu îndrăzneam să mă uit la ceas. Nu-mi permiteam să irosesc nici o mișcare. Trebuia să mă concentrez doar asupra drumului. Aș fi vrut să văd cum se lumina de ziuă, să simt mirosul copacilor în zori, să răsfoiesc paginile ziarelor. Mă săturasem până peste cap de întuneric, de lipitori, de gropi, de Întunegri. Fiecare bucățică a trupului meu tânjea după lumină. Lumină adevărată. În timp ce mă gândeam la toate

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
cinci-șase lipitori și mai rămâi și fără piele. Nu știai nici măcar atâta lucru? — Nu. Mă simțeam teribil de prost. Am mai înaintat vreo douăzeci-treizeci de pași și ne-am oprit. În fața ochilor noștri se înălța un turn cilindric uriaș. A luminat turnul cu lanterna. Sus, sus, mult deasupra capetelor noastre. Era imposibil să-i apreciezi înălțimea din cauza beznei. Lanterna nu ne era de nici un folos în sensul acesta. Singurul lucru de care mi-am putut da seama era că se îngusta

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ajunsese apa. Nu se discernea nimic. Lanterna mea era prea slabă, bezna era prea densă. Dacă nu mă apropiam mai mult, n-aveam de unde să știu care era situația. Ceasul arăta patru și douăsprezece minute dimineața. La suprafață nu se luminase încă de ziuă, ziarele nu apăruseră, trenurile nu circulau. Oamenii dormeau liniștiți fără să-și bată capul cu probleme ca ale mele. Am respirat adânc, m-am prins cu amândouă mâinile de funie și am început să urc. 24 La

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
stea de vorbă cu tine. — Și eu cu el. Mi-am pus iar rucsacul în spinare și am pornit după ea spre altar. Am constatat că acesta nu era decât o deschizătură rotundă în stâncă. Era ca o încăpere mare, luminată cu o lampă alimentată cu gaz de la butelie, așezată într-o nișă. Lumina era gălbuie, iar pe pereți pluteau tot felul de umbre ciudate provocate de granulația stâncii. Bătrânul stătea lângă lampă, înfășurat într-o pătură. Din cauză că fața îi era

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
cu o lampă alimentată cu gaz de la butelie, așezată într-o nișă. Lumina era gălbuie, iar pe pereți pluteau tot felul de umbre ciudate provocate de granulația stâncii. Bătrânul stătea lângă lampă, înfășurat într-o pătură. Din cauză că fața îi era luminată doar pe jumătate, ochii îi păreau adânciți în orbite. Doar păreau așa. Adevărul e că era sănătos tun. Credeam că nu mai ajungeți! exclamă bătrânul bucuros că ne vede. Am fost cam îngrijorat. Știam că o să urce apa, dar credeam

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
mai întuneric decât mi-am închipuit. Până nu mi s-au obișnuit puțin ochii, n-am distins absolut nimic. Nu era nici un bec aprins - ciudat ca tocmai aici să nu existe așa ceva! - iar firișoarele de lumină care pătrundeau de afară luminau doar tavanul. În afară de vâjâit, absolut nimic altceva. Am strigat, dar se părea că nu mă auzea nimeni. Am rămas în ușă, mi-am scos ochelarii fumurii și am așteptat să mi se obișnuiască ochii cu întunericul dinăuntru. Ea stătea puțin

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
se auzea atât de tare. Era un luminiș în spatele căsuței. Ne-am așezat pe buturugi. — Vă rog să mă scuzați, dar nu pot vorbi prea tare, spuse tânărul. Sunteți din oraș, nu? — Da, am zis. — După cum ați văzut, orașul e luminat prin energie eoliană. Există mai multe cratere aici în care acumulăm energia vântului și apoi o folosim. Tânărul tăcu puțin și privi pământul de la picioarele lui. — Vârtejurile de vânt pornesc de aici o dată la trei zile. Există multe cavități prin

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ia și foarte mult timp, și mai ai de înfruntat și Întunegrii. Nu contează. Nu-mi mai e teamă de nimic. — Bine. Cobori stânca aceasta până la apă. E liniștită acum, așa că poți înota fără probleme. Înoți spre sud - sud-vest. Îți luminez eu drumul cu lanterna. Mergi tot înainte și pe malul celălalt, pe un teren puțin mai ridicat, se află o deschizătură în stâncă. Ieși pe-acolo și ajungi la canalizare. De acolo, tot înainte și ajungi la linia de metrou

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
fi fost acoperită de apă? — Nici vorbă. Suprafața apei e mereu aceeași. Nu știu de ce, dar așa e. Diferența e de cel mult cinci centimetri. Am scos cu grijă lanterna din bocceluță, am încercat să-mi mențin echilibrul și am luminat porțiunea de stâncă aflată la vreo cincizeci de centimetri mai sus. A trecut ceva timp până mi s-au obișnuit ochii cu lumina aceea gălbuie. — Se pare că nu e nici o deschizătură aici. — Mută-te puțin mai la dreapta, zise

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
de centimetri mai sus. A trecut ceva timp până mi s-au obișnuit ochii cu lumina aceea gălbuie. — Se pare că nu e nici o deschizătură aici. — Mută-te puțin mai la dreapta, zise fata. M-am mutat mai la dreapta, luminând stânca de deasupra capului. Nici vorbă de vreo grotă. — Chiar crezi că e spre dreapta? am întrebat. De când am încetat să mai înot, am simțit că frigul îmi cuprinde toate mădularele. Dârdâiam și-mi clănțăneau dinții. Nici nu mai eram

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Lumina gălbuie a pâlpâit de două sau de trei ori în întuneric și apoi s-a stins. Era beznă totală din nou. O lume în care nu puteam aprecia distanța, adâncimea... absolut nimic. — Hai să mergem! zise ea. Mi-am luminat puțin ceasul. Era șapte și optsprezece minute. Ora știrilor la toate programele de televiziune. În timp ce serveau micul dejun, oamenii de deasupra se uitau la prognoza meteo, la reclame pentru medicamente, își băteau capul încă buimac de somn cu problemele ridicate

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
și îngust și am ajuns într-un loc cu plafonul înalt. Liniște mormântală, întuneric și miros de mucegai. Ca într-un hol de clădire veche. Drumul se bifurca și am simțit un curent de aer dinspre dreapta spre stânga. Fata lumină ambele direcții cu lanterna ei mare, dar nu se zărea decât beznă. Beznă totală. — Încotro o luăm? — La dreapta, spuse ea. Aceea-i direcția. Ne luăm și după curentul de aer. Bunicul spunea s-o luăm spre Sendagaya, așa că ajungem

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
am fost tentat să o iau în direcție inversă. Aș fi dat orice numai să scap cât mai repede de locul acela înfricoșător. Ca și când ar fi simțit lucrul acesta, fata a întins mâna și m-a apucat strâns de încheietură. — Luminează-ți picioarele. Reazemă-te de perete și mergi într-o parte! Pas după pas! Auzi? — Da. — Nu cumva să ridici lumina. Nici în ruptul capului. — De ce? — Sunt Întunegri acolo, zise ea în șoaptă. N-ai voie să-i privești. Dacă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Nu cumva să ridici lumina. Nici în ruptul capului. — De ce? — Sunt Întunegri acolo, zise ea în șoaptă. N-ai voie să-i privești. Dacă te-ai uitat la ei, nu mai poți umbla. Înțepenești locului. Înaintam pieziș, pas cu pas, luminându-ne picioarele cu lanternele. Aerul rece ne izbea obrajii, aducând cu el și miros de pești morți. Aveam senzația că ne sufocăm. Parcă ne aflam în carcasa unui pește uriaș ale cărui intestine erau mâncate de viermi. Se mai auzeau

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]