120,807 matches
-
după trecerea unei mașini negre pe străzile înzăpezite. Era sigură că, atât timp cât îl va aștepta la fereastră, suflând în florile de gheață, nimic nu putea să i se întâmple. La trei dimineața, el se scula, își aranja dosarele de pe birou, pleca. Ca toți ceilalți funcționari din imensul imperiu. Ei știau că, la Kremlin, stăpânul țării își termina ziua de lucru la trei dimineața. Fără să se gândească, toată lumea se grăbea să-i imite orarul. Și nici măcar nu-și dădea seama că
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
jenant, a fost mutat la celălalt capăt al imperiului, într-un oraș anexat Poloniei. Au petrecut o săptămână împreună. Pe durata călătoriei lor de-a curmezișul țării și a unei zile de mutare, lungi și dezordonate. A doua zi, Fiodor pleca la Moscova ca să fie reprimit în Partidul din care fusese exclus prompt. „E vorba de două zile”, i-a spus el Charlottei, care îl petrecea la gară. Când s-a întors acasă, ea a observat că își uitase portțigaretul. „Nu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
trecut fără întoarcere. Doar zidul fațadei mai stătea în picioare și, prin orbitele goale ale ferestrelor, se vedea cerul palid al dimineții... Noutatea repetată de sute de guri a răzbătut, în sfârșit, prin zgomotul bombelor. Ultimul tren spre Est tocmai plecase, respectând cu o precizie absurdă orarul obișnuit. Mulțimea s-a lovit de ruinele gării, a încremenit, apoi, covârșită de urletul unui avion, s-a risipit pe străzile învecinate și pe sub copacii dintr-un scuar. Charlotte, derutată, și-a plimbat privirea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
anapoda ridicate într-un arc țeapăn, sprijinit de soclul de beton al unui viaduct. Erau ațintite spre cer, iar traversele lor semănau cu o scară năstrușnică ducându-se drept în nori. „Acolo este un tren de marfă care urmează să plece”, a auzit ea brusc murmurând vocea calmă și parcă plictisită a fiului ei. În depărtare, a văzut un convoi de vagoane mari, cafenii, în jurul cărora se agitau niște figurine omenești. Charlotte a înșfăcat mânerul cufărului, copiii au apucat sacii. Când
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
a închis la loc cufărul, s-a așezat și a privit în jur clătinând ușor din cap ca și cum ar fi vrut să nege evidența. - Am în sacul meu o haină veche. Și am adunat niște pâine din bucătărie, când am plecat... A recunoscut vocea fiului său. Probabil că-i ghicise deznădejdea. Noaptea, Charlotte a ațipit cât să aibă un vis rapid, îmbinări de sunete și de culori de odinioară... Cineva, strecurându-se spre ieșire, a trezit-o. Trenul era oprit în mijlocul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
convoaie întregi de răniți. Adesea, Charlotte îl însoțea pe medicul care mergea la gară ca să primească trenurile pline de trupuri omenești ciopârțite. I se întâmpla atunci să observe, pe linia paralelă, un alt tren, plin de soldați proaspăt mobilizați, care plecau în sens opus, îndreptându-se spre front. Iureșul trupurilor mutilate nu contenea nici măcar în somn. Îi străbăteau visele, se adunau la hotarul nopților, o așteptau: infanteristul tânăr cu falca smulsă, a cărui limbă atârna peste pansamentele murdare, altul - fără ochi
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
dintr-un oraș care se învecinase cu frontul, se transformase într-un loc pașnic, revenind la somnul ei de stepă, dincolo de Volga. Charlotte trăia acolo singură: fiul ei (unchiul Serghei) intrase la o școală militară, fiica ei (mama mea) era plecată în orașul vecin, ca toți elevii care voiau să-și continue studiile. Într-o seară călduță de septembrie, a ieșit din casă și a pornit pe strada pustie. Înainte de căderea nopții, voia să culeagă, la marginea stepei, câteva tulpini de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
o imposibilitate reală de a le întâlni. De multă vreme, imaginația mea erotică învățase să dejoace obstacolul acela. Închideam ochii și le revedeam pe frumoasele mele plimbărețe - goale. Asemenea unui chimist, printr-o savantă sinteză, puteam să le reconstitui corpul plecând de la elementele cele mai banale: greutatea coapsei femeii care, într-o zi, mă atinsese, în treacăt, într-un autobuz înțesat, rotunjimile trupurilor bronzate de pe plajă, toate nudurile din tablouri. Și chiar propriul meu trup! Da, în ciuda tabuului care, în patria
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
s-a întors la căderea nopții. Știam că, din când în când, își petrecea sfârșitul după-amiezelor la cimitir. Plivea stratul îngust de flori din fața mormântului lui Fiodor, stropea, curăța piatra de mormânt cu stea roșie. Când ziua începea să scadă, pleca. Mergea încet, traversând toată Saranza, așezându-se uneori pe o bancă. În serile acelea nu mai ieșeam pe balcon... A intrat. Am auzit cu emoție pașii ei pe coridor, apoi în bucătărie. Fără a-mi da timp să mă gândesc
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
părăseam Saranza. Pentru prima oară în viața mea, tăcerea din ultimele minute dinaintea plecării trenului nu mai devenea stânjenitoare. De la o fereasrtră, o priveam pe Charlotte, pe peron, în mijlocul oamenilor care gesticulau ca niște surdomuți - de teamă că cei care plecau nu-i aud. Charlotte tăcea și, întâlnindu-mi privirea, zâmbea ușor. Noi doi nu aveam nevoie de cuvinte. III 1 În toamnă, doar câteva zile au despărțit momentul în care, rușinându-mă să-mi mărturisesc mie însumi, mă bucuram de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
și cu adevăratele ei dureri, mama lucra, deja bolnavă, suferea fără să mărturisească nimănui, se știa condamnată, fără să se trădeze prin vreun cuvânt sau vreun gest. Iar noi, zile întregi, vorbeam despre cochetele din Belle Époque... Am văzut-o plecând pe Charlotte cu o ușurare ascunsă. Mă simțeam implicat tainic în moartea mamei. Da, simțeam față de ea responsabilitatea vagă încercată de spectatorul a cărui privire face să se clatine sau chiar să cadă un dansator pe sârmă. Charlotte mă învățase
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
la începutul celei de-a patra nopți de nesomn. Exact înainte de sincopa aceea, mi s-a părut că surprind gândul febril al uneia dintre femeile violate, al celei care ghicea brusc că, în nici un caz, nu va fi lăsată să plece. Gândul acela care a străbătut beția ei silită, durerea ei, dezgustul ei - a răsunat în capul meu și m-a trântit la pământ. Când mi-am revenit, m-am simțit alt om. Mai calm, mai rezistent totodată. Ca un bolnav
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
cu poftă. M-am simțit încă o dată prins în flagrant delict. M-a privit cu atenție, examinându-mi cămașa deschisă la culoare, cu gulerul larg răsfrânt, pantalonul la modă, foarte evazat jos. Apoi, ridicând capul în semn de adio, a plecat. Am scos un suspin de ușurare. Dar, deodată, Pașka s-a întors spre mine și mi-a aruncat cu o voce puțin cam aspră: - Hai, am să-ți arăt ceva! Hai, n-o să-ți pară rău... Dacă s-ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
albăstrui al felinarelor părea pur și simplu blondă. Descoperisem practica aceea amoroasă doar de câteva zile. În furnicarul uman de pe pista de dans, vedeam formându-se grupuri - un vârtej de adolescenți lua naștere, zvârcolindu-se tot mai surescitat, și roia, plecând să se inițieze în ceea ce îmi părea când prostesc de simplu, când miraculos de tainic și de profund: dragostea. Probabil că s-a pomenit în plus într-una dintre companiile acelea. Băuse ca și ceilalți, pe ascuns, printre arbuștii care
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
expresie totodată disprețuitoare și neliniștită. Buzele i-au fremătat. - Ești bolnav sau ce-i cu tine? a spus ea tăindu-mi vorba pe tonul acela nazal cu care fetele de pe Muntele de bucurie îi repezeau pe pisălogi. Am încremenit. Ea pleca, urcând spre primele clădiri din port, și, în curând, s-a cufundat în umbra lor masivă. Începeau să apară muncitorii la ușile atelierelor. Câteva zile mai târziu, în învălmășeala nocturnă de pe Munte, am auzit conversația colegilor mei de școală, care
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
părăsit ungherul în care eram ascuns și m-am dus spre ieșire. M-au zărit. „Franțuzul! Franțuzul...”, șoapta aceea m-a însoțit un moment, apoi a pierit în primul val de muzică. A doua zi, fără să anunț pe nimeni, plecam la Saranza. 3 Mergeam prin orășelul acela somnoros, pierdut în mijlocul stepei, ca să distrug Franța. Trebuia să termin odată cu Franța Charlottei, care făcuse din mine un mutant ciudat, incapabil să trăiască în lumea reală. În mintea mea, această distrugere trebuia să
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
luam în fiecare vară ca să vin în orașul acela. Am ajuns la Saranza nu dimineața, ci seara. Iar convoiul, incredibil de lung, prea lung și prea masiv pentru gara aceea mică de provincie, s-a pus în mișcare și a plecat mai departe spre Tașkent - spre hotarele asiatice ale imperiului. Urghenci, Buhara, Samarkand, ecoul traseului mi-a răsunat în cap, trezind o tentație orientală, dureroasă și profundă pentru fiecare rus. De data aceasta, totul era altfel. Ușa era descuiată. Erau încă
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
frică să se întoarcă pe front și, în fiecare noapte, își rupea coaja de pe rană cu un burete. L-am surprins, am vorbit despre asta cu medicul-șef. I-am pus ghips peste rană și, câtva timp după aceea, vindecat, pleca din nou pe front... Vezi, pe atunci, toate astea îmi păreau atât de clare, de juste. Iar acum, mă simt puțin pierdută. Da, viața e în urma mea și, brusc, totul trebuie cântărit din nou. O să-ți pară prostesc, dar, uneori
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
să păstreze lumina apusului stins. Încremenit, o priveam pieziș, fără să pot să-mi întorc capul, să-mi schimb poziția brațelor, să-mi descleștez degetele încrucișate... - Mă duc să-ți fac patul, mi-a spus ea în cele din urmă, plecând de pe balcon. M-am îndreptat, am aruncat o privire mirată în jurul meu. Scăunelul Charlottei, lampa cu abajur turcoaz, bacanta de piatră, cu surâsul ei melancolic, balconul acela îngust atârnat deasupra stepei nocturne - totul mi-a părut dintr-o dată atât de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
trupuri mutilate... Charlotte a încercat să se apropie, dar lupta se dădea aproape jos, la pământ - ar fi trebuit să te târăști ca să te opui. Milițienii alergau deja încolo, fluierând strident. Spectatorii s-au dezmeticit. Unii s-au grăbit să plece. Alții s-au retras la umbra plopilor ca să vadă sfârșitul luptei. Charlotte a zărit o femeie care, aplecându-se, scotea un samovar din grămada de trupuri și repeta cu o voce plânsă: „Lioșa! Doar mi-ai promis că nu mai
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
ca să vadă sfârșitul luptei. Charlotte a zărit o femeie care, aplecându-se, scotea un samovar din grămada de trupuri și repeta cu o voce plânsă: „Lioșa! Doar mi-ai promis că nu mai vii pe-aici! Mi-ai promis!” și pleca de acolo, ducându-l ca pe un copil pe bărbatul schilodit. Charlotte a încercat să vadă dacă ciungul ei era tot acolo. Unul dintre milițieni a împins-o deoparte... Mergeam drept înainte, îndepărtându-ne de Saranza. Vacarmul orchestrei militare se
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
în sfârșit, eu însumi. O liniște profundă, amară și senină totodată, se răspândea în mine. Nu mai trebuia să mă zbat între identitatea mea rusă și cea franceză. M-am acceptat. Ne petreceam acum aproape toate zilele pe malul Sumrei. Plecam dis-de-dimineață, ducând cu noi o ploscă mare cu apă, pâine, brânză. Seara, profitând de prima adiere răcoroasă, ne întorceam acasă. O dată ce drumul ne era cunoscut, nu ni se mai părea așa de lung. În monotonia însorită a stepei descopeream o
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
fluieratul. Uneori, când așteptarea noastră devenea prea lungă, ne cățăram pe palierul deschis pe care-l aveau pe vremea aceea vagoanele de marfă și ieșeam de cealaltă parte a liniei. Acele câteva secunde erau pline de o agitație voioasă: dacă pleacă trenul, ducându-ne într-o direcție necunoscută, fabuloasă? De data aceasta nu puteam să așteptăm. Uzi cum eram, trebuia să ne întoarcem acasă înainte de căderea nopții. M-am cățărat primul, i-am întins mâna Charlottei, care a urcat pe scări
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
urmare, restaurantul se închide. Voiam deja să mă scol, dar Charlotte a insistat cu o politețe apăsată, care, prin formulele ei desuete, împrumutate din franceză, după cum știam bine, îi impresiona întotdeauna pe ruși. Bărbatul a ezitat o secundă, apoi a plecat, cu un aer vizibil descumpănit. Ne-a adus o mâncare surprinzătoare prin simplitate: o farfurie cu o duzină de rondele de salam, un castravete mare, murat, tăiat în felii subțiri. Dar, mai ales, a pus în fața noastră o sticlă cu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
din mijlocul stepei, în gara aceea pustie?” îmi spun eu și știu că nu am s-o fac. În seara îndepărtată de acum douăzeci de ani, Charlotte se ridică deja, își aranjează părul privindu-se în geamul ferestrei deschise și plecăm. Iar pe buzele mele, o dată cu acreala plăcută a vinului, se șterge o vorbă niciodată cutezată: „Iar dacă ea este încă atât de frumoasă, în ciuda părului alb și a atâtor ani trăiți, e pentru că prin ochii, prin trupul ei, transpar toate
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]