12,197 matches
-
ale mitului" Forma de exprimare Așa cum succint se exprimă J. Fontenrose (1971, p. 54), „pentru cercetătorul serios al mitului regula este următoarea: dacă nu există poveste, atunci nu există mit”. Ceea ce Înseamnă că mitul apare În constructe bazate pe mecanismele narative, constructe ordonate În jurul unei intrigi. Conform definiției clasice a lui Aristotel, o intrigă conduce la organizarea materiei (evenimente și personaje) Într-o structură care are Început, mijloc și sfârșit. Într-un asemenea construct, relația dintre un „Înainte” și un „după
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
zei) devine motorul pentru Întâmplările ce urmează a fi povestite și cauză pentru deznodământul din final (oamenii duc o viață plină de suferințe pentru că Pandora, păcălită de Zeus, a lăsat să iasă din cutie toate relele). În cazul mitului, mecanismul narativ este În așa fel organizat Încât Între acel „Început” și deznodământ să existe Întotdeauna o distanță enormă, dată nu de acumularea a sute și sute de episoade (ca În cazul epopeii), ci de ideea unei rupturi fundamentale: „Începutul” se plasează
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
orală, dar există și numeroase mituri care ne-au parvenit pe suport scris (miturile din Vede, Iliada, Cartea Morților, Enuma Elish). Cu toate acestea, este mai mult ca sigur că textele În cauză nu sunt altceva decât transcrieri ale unor narative care circulau prin viu grai. Oralitatea presupune, așa cum o arată numeroase cercetări asupra culturilor folclorice: a) caracterul tradițional al conținuturilor: mesajul transmis este considerat ca având autoritate datorită faptului că provine de la generațiile anterioare. Prin aceasta, el reprezintă un patrimoniu
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
care celelalte povestiri nu au dreptul sau prestigiul să le istorisească. Această poziție, susținută mai ales de erudiții cercetători ai mitologiilor comparate, este contestată de antropolgi, care, pe baza cercetărilor de teren, afirmă că toate formele de a povesti (genurile narative) ale unei colectivități au acces la aceste conținuturi și că statutul de mit, departe de a fi conferit de monopolizarea anumitor teme, este rezultatul unei poziționări sociale - colectivitatea decide circumstanțele În care o poveste este mit și cele În care
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
colectivități au acces la aceste conținuturi și că statutul de mit, departe de a fi conferit de monopolizarea anumitor teme, este rezultatul unei poziționări sociale - colectivitatea decide circumstanțele În care o poveste este mit și cele În care aceeași schemă narativă funcționează ca poveste obișnuită. Primul punct de vedere subliniază, constant, faptul că substanța mitului (și nu „atitudinea” impusă de societate) este generatoare de sacralitate. Numele cel mai des citat pentru a susține această poziție este Mircea Eliade: La modul general
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
de alte criterii: credința (liliu sunt considerate ca transmițând „adevăruri”) și funcțiile sociale (vezi pe larg A. Von Hendy, 2002, pp. 209-212). Pornind de la investigațiile lui William Bascom, care arată că populațiile Yoruba din Nigeria disting Între două tipuri de narative, Itan și Alo, Dan Ben-Amos (1976, p. 232) sintetizează: Itan este o formă verbală artistică asociată cu ritul sau politica, este narată de bătrâni sau de cei care practică divinația, se referă la zei sau oameni cu statut de eroi
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
acțiuni (modificând destinul În tragedie, fără efecte existențiale majore În comedie) sau a unor regimuri ale limbajului și familii de figuri literare (elevat vs comun, figuri ale tragicului vs figuri ale umorului). Din această perspectivă, Între mit și celelalte forme narative (legende, cântece epice, basme, fabule sau povestiri cu animale etc.) ar exista mai multe deosebiri (M. Eliade, 1968, p. 1134; J. Fontenrose, 1971, p. 55; G.S. Kirk, 1970, pp. 39-40; P. Smith, 1968, vol. XI, p. 527; E. Voegelin, 1949
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
un timp Îndepărtat, al originilor. Timpul celorlalte povestiri este fie nedefinit, fie contemporan; d) În mit, spațiul este conturat În mod precis, este legat de regiuni și locuri bine cunoscute, cu o Însemnătate aparte pentru acel grup. În celelalte structuri narative este vag, neasociat unor locuri cunoscute sau semnificative pentru acea societate; e) În mit, eroii sunt zei și oameni cu puteri divine, În celelalte oameni obișnuiți sau animale. Eroii din mit sunt bine individualizați, prin prezentarea exactă a familiei din
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
pentru termenii de la capetele unui continuum alcătuit din forme culturale diverse (legenda, epopeea, cântecul epic, povestirea cu animale): mitul, pe de o parte, și basmul, de cealaltă. Aceste „genuri” au conținuturi și moduri de prezentare aproape antitetice, În timp ce celelalte forme narative par a fi conglomerate eterogene, care Înglobează când caracteristici specifice mitului, când note specifice basmului. Ideea deosebirilor formale a fost reluată, din altă perspectivă teoretică, de Claude Lévi-Strauss. Fidel unui principiu fundamental al lingvisticii (distincția dintre structura de suprafață și
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
practice sau unor evaluări raționate, argumentative, ci unei „decizii” valorizatoare, transmisă din generație În generație. Această atitudine (pe care unii cercetători o numesc „religioasă”) oferă criteriul prin care atât membrii comunității studiate, cât și antropologii diferențiază mitul de alte forme narative - mythos-ul grec, adaox, liliu sau itan se deosebesc de basme, cântece epice, legende, fabule și alte forme de povestire, oricum ar fi ele numite, nu printr-un conținut aparte, ci prin funcții sociale aparte. Credința În ele nu este altceva
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
oricum ar fi ele numite, nu printr-un conținut aparte, ci prin funcții sociale aparte. Credința În ele nu este altceva decât o formă socială de consacrare a acestor funcții, un mod de a codifica și transmite recunoașterea capacității acestor narative de a răspunde, mai bine decât altele, unor nevoi umane fundamentale. Mitul este versiunea (considerată) „sacră” a unei teme narative, care, În alte circumstanțe poate apărea ca „basm”, „poveste cu animale” sau chiar „poveste comică”. Ceea ce Înseamnă, pentru a folosi
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
altceva decât o formă socială de consacrare a acestor funcții, un mod de a codifica și transmite recunoașterea capacității acestor narative de a răspunde, mai bine decât altele, unor nevoi umane fundamentale. Mitul este versiunea (considerată) „sacră” a unei teme narative, care, În alte circumstanțe poate apărea ca „basm”, „poveste cu animale” sau chiar „poveste comică”. Ceea ce Înseamnă, pentru a folosi formula lui Clyde Kluckhohn (1998, p. 315), că Într-o colectivitate pot circula, simultan, „forma esoterică și exoterică a aceluiași
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
numeroase alte clase, uneori distincte, alteori Întrepătrunse. Formele și tipurile de mit sunt diferite, poate eterogene. Dar În clasa miturilor nu pot intra poveștile, legendele, baladele, romanul - chiar dacă acestea implică elemente de conținut (teme ori personaje) sau de formă (tehnici narative) considerate identice sau foarte asemănătoare cu cele din mituri. În cazul ritualului, nici granițele globale și nici granițele fiecărei clase nu sunt clar delimitate. Terminologia și criteriile de clasificare nu sunt omogene, tipologiile universului ritual nu se bucură de unanimitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
calendaristice pot genera un complex simbolic unitar; așa cum observă J. Hoskins (2004, p. 69): Riturile care au loc de-a lungul ciclului unui an formează o parte importantă a moștenirii culturale a multor societăți importante; aceste rituri sunt articulate de narative ale originii, idei ale Întemeierii și autorității, hărți spațiale și moduri ritualice de a utiliza obiectele. Nașterea și moartea unor oameni de excepție sunt comemorate prin rituri calendaristice. Asemenea rituri, În egală măsură calendaristice și politice, sunt cele care marchează
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
legitimarea ierarhiilor politice sau construirea unui sistem coerent de reprezentări despre lume. Istorici religiilor insistă asupra legăturilor cauzale și temporale: pe urmele lui Robertson Smith, Întregul curent „ritualist” va susține că miturile cosmogonice nu sunt altceva decât o versiune (Îmbogățită narativ, dar sărăcită În planul semnificațiilor simbolice) a riturilor calendaristice legate de schimbarea anului. În schimb, cercetătorii inspirați de modelul fenomenologic cred că riturile calendaristice constituie o punere În scenă a miturilor cosmogonice. În termenii lui Mircea Eliade (1978, p. 41
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
ele pot da o anumită formă acțiunilor, În situații sociale critice (1977, p. 74). Așa cum vom vedea, pe durata stării de communitas, participanții la ritual pot efectua diferite experimente simbolice, pot realiza combinări neașteptate ale acestor rădăcini paradigmatice, pot crea narative mitice neașteptate și contestatoare, toate contribuind la o Îmbogățire simbolică a sistemelor culturale. La terminarea ritului, etapa de dezmembrare și de liminalitate Încetează, iar societatea intră Într-o perioadă de reconstituire a sistemelor ei fundamentale (re-membering). După cum lesne se poate
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
ț La aceasta se adaugă caracterul tranzitoriu specific comportamentului pelerinilor” (S. Coleman, 2002, p. 358). În ultimele decade ale secolului XX, numeroasele descrieri etnografice au dezvăluit faptul că pelerinajul funcționează ca un sistem compozit, care amestecă credințe religioase, figuri și narative mitologice, unități ritualice (sacrificii, acte magice, componente ale riturilor de trecere, elemente de sărbătoare și chiar carnaval), reminiscențe și constructe de literatură populară și cultă. În plus, pelerinajul a generat numeroase creații arhitecturale, monumente de sculptură și pictură, creații muzicale
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
mâncăruri tradiționale, care se prepară numai cu ocazia unei anumite sărbători și al căror consum implică ideea unor forme de comunicare cu duhurile strămoșilor; g) dramatizări ritualice: În diversele spații consacrate sărbătorii au loc puneri În scenă (de obicei) ale narativelor mitice de Întemeiere. Prin aceste dramatizări, comunitatea retrăiește, cu o intensitate sporită, momentele sacre ale Începuturilor, faptele, suferințele, sacrificiile, miracolele și victoriile zeilor și eroilor civilizatori; h) rituri de schimb: acestea pot lua diferite forme: 1. transferurile reciproce de daruri
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
cu riturile de inițiere masculină și cu confreriile de războinici (vezi, Între alții, G. Dumézil, 1929, 1939, 1942; M. Eliade, 1992, 1995; H. Jeanmarie, 1939; P. Vidal-Naquet, 1985). Dar ele nu sunt o simplă povestire a scenariilor ceremoniale. Unele elemente narative pot fi asociate cu acțiuni rituale: retragerea În natură și imitarea Înfățișării (prin acoperirea cu blană) și a comportamentului unui animal carnasier, metaforă a vânătorului și războinicului (prin consumul de carne crudă, vânătoarea fără arme sofisticate, atacarea satului); răgetele Înfiorătoare
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
și divinități, ierarhii generatoare de echilibre sau de dezechilibre (vezi analizele din M. Coman, 1980, 1983). Această clasificare, fragilă ca orice taxonomie globalizatoare, se Întemeiază pe elementele-cheie ale modelelor structurale: structura logică și de profunzime și operatorii care susțin transformările narative și simbolice. Dacă acceptăm faptul că mitul este un instrument de gândire a realului prin povestea concretă (și nu prin raționamentul formal al logos-ului), atunci clasificarea de față ne arată că gândirea mitică (pe care s-ar putea Întemeia
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
că gândirea mitică (pe care s-ar putea Întemeia mitologia folclorică) utilizează patru tipuri principale de operații pentru a ordona și semnifica lumea: actul cosmogonic, trecerea, facerea /desfacerea și Înfruntarea. Acestea generează o constelație de scheme epico-simbolice, dinamizate de operatori narativi (metamorfoza, blestemul, binecuvântarea, lupta, vânătoarea) și articulată de numeroase figuri și categorii de figuri (de la divinități creștine la animale, de la plante la locuri personificate, de la stihii și astre la micii demoni benefici și malefici). Coerentă și mobilă, În ceea ce privește structurile ei
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
proza și dramaturgia generațiilor ulterioare. Consecutivitatea feluritelor aspecte ale operei caragialiene în creațiile ficționale postcaragialiene era reperabilă în viziunea lui Paul Zarifopol prin prezența peremptorie a unui "semn" special, "semnul lui Caragiale", recognoscibil în reiterarea elementelor constitutiv-indisociabile: limbaj, tipologie, registre narative, interferența genurilor ș.a. Exceptând comsemnarea unor aspecte parțiale, diseminaea "semnului" caragialian în literatura autohtonă nu a fost analizată exhaustiv până la apariția acestui volum. Fără a înlătura prezența "semnului", Loredana Ilie îi diminuează imprecizia semantică, integrându-l în conceptul operațional de
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
o relație sintetizatoare"-, menită să imprime noțiunii trăsăturile constitutive și maleabilitatea unui precept tehnic. În consecință, atribuie "caragialismului" o dublă definiție globală. Sub aspect sincronic, imaginarul caragialian are structura unui mănunchi de constituienți textuali, dizolvați în substanța reprezentării scenice și narative, la confluența ariei tematice cu originalitatea tipologiei și expresia artistică, în texte inconfundabil personalizate. Pe dimensiunile diacroniei, "caragialismul" definește descendența "atitudinală și estetică a spiritului tutelar caragialian". Reconstituirea descendenței a impus, în prealabil, decodarea "cărții de identitate" a comicului, concept
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
necesară pentru a distruge atât formele civilizației autohtone, dar și pentru a "demasca" dușmanii "vechi și noi" ai proletariatului. "Urmele genealogice" ale creației lui Caragiale, reluate, revalorificate și amalgamate în creații artistice postcaragialiene sunt selectate din reprezentările ficționale, scenice și narative, prin criterii felurite. Reiterarea constituienților specifici "amprentați" comic se îmbină cu tehnica resuscitării intertextuale și a relațiilor transtextuale: hipotext, hipertext, metatext. Principiile literaturii comparate: concordanțele omologice reproductive, interferente și analogice, recurențele tipologice, dependențe și paralelisme situaționale sunt folosite alături de confirmările
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
Caragiale și-a subliniat indirect singularitatea creatoare. A receptat aspectele realității extralingvistice, din care și-a extras lumea lui imaginară, ca pe o inepuizabilă scenă a lumii. Printr-un complex registru stilistic s-a distanțat de umanitatea ficțională creată. Vocea narativă folosește un stil elevat, personalizat prin procedee gramaticale și expresivitate stilistică. În schimb, personajele epico-dramatice create "vorbesc și argumentează așa gândesc! într-un mod profund defectuos comenta Marta Petreu -; "erorile lor nu sunt simple greșeli de vorbire", ci "erori de
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]