1,728 matches
-
voce pe care n-o mai auzise de șapte ani și chiar și acum fu ca un cuțit răsucit într-o rană proaspătă, încă sângerândă. Capitolul 18 — Bună, Jack. Carrie stătea în pragul camerei de zi, cu ochii ei negri ațintiți asupra lui Jack. — Mă bucur să te văd. Nu te-ai schimbat deloc. Cu siguranță, ea era cea care nu se schimbase. Își păstrase frumusețea exotică, ochii mari și galeși care străluceau pe chipul ei delicat, pe care tunsoarea ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
dar lui îi stătea pe limbă să-i spună: „N-o face, tată“, fără a ști ce voia să împiedice de fapt. — Noapte bună, tată, noapte bună ă mamă. Pauza pe care o făcuse spunea totul, dar Carrie, cu ochii ațintiți asupra lui Jack și ușor amețită, nu păru să observe. — Noapte bună, dragule, spuse ea. Nu e minunat că suntem iar împreună cu toții? Ben mormăi ceva nedeslușit, continuând să evite privirea lui Jack, și, ascultător, își duse farfuria la mașina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
franceză. Gaston zâmbi iar. Deși nu știa deloc limba, lui Tomoe nu i-a fost greu să-și imagineze ce-i spuseseră. „Tipul ăsta nu știe nici măcar să se poarte“, gândi ea. S-a întors cu spatele și și-a ațintit privirea spre mare, prefăcându-se că-i ignoră pe Gaston și pe cei care-l fluieraseră. În soarele amiezii, nu mai era nici picior de om pe chei. Atât pasagerii, cât și cei care veniseră să-i întâmpine, plecaseră de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
acasă, spuse femeia. Bătrânul nu i-a răspuns. Și-a turnat în ceașcă un lichid negru dintr-un ceainic din lut și l-a sorbit zgomotos. După ce-au plecat femeile, a continuat să tacă, bându-și ceaiul, cu privirile ațintite asupra lui Gaston, studiindu-l atent. Într-un târziu spuse: — Nu ești american, nu? De unde ești?... Adică nu-i nevoie să-mi răspunzi. Ghicesc eu. Vino un pic mai aproape. Gaston a făcut ce i s-a spus, apropiindu-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
vă plac copiii? — Tacă-ți gura! — Vă plac? Nu-i puteți suferi? — Taci din gură! Nu știu. Șoferul s-a întors spre ei: — Omul e nebun. Știi tu cum să-i iei pe ăștia. Endō nu răspunse. Stătea cu privirile ațintite în jos. — Am ajuns în Ginza. Ploaia se oprise. Plumburiul norilor făcea acum loc albastrului și soarele strălucea atât de puternic, încât era chiar supărător pentru ochi. După ce s-a despărțit de fratele ei, Tomoe a traversat la intersecția Hibiya
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
mă ajuți să-l lichidez pe celălalt? — Nu, nu asta. Se schimonosi de ciudă că nu-și găsea cuvintele în japoneză ca să-i poată explica tot ce simțea. — Endō... tare singur... tare singur, așa că ție trebuie prieten. Ochii lui Endō, ațintiți asupra lui Gaston, scânteiau de ură. — Ticălosule! Piei dracului din calea mea! Nu pot să sufăr gunoaiele ca tine. A ridicat mâna cu intenția de a-l lovi iar pe Gaston, dar acesta s-a dat îndărăt câțiva pași. Luându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
însă repede și a mormăit: — Te așteptăm să treci pe la noi la întoarcere. Uitasem să-ți spun. — Mulțumesc. Gaston a dat din cap și a pornit mai departe. Tomoe s-a rezemat de o bară și a rămas cu ochii ațintiți pe peron. Ar fi putut să-l însoțească până la compartimentul lui și să aștepte la geam până pleca trenul, dar n-a vrut să facă așa ceva. Trenul s-a pus în mișcare, mâinile fluturau. Nu putea suferi în clipa aceea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
până la mlaștină. În cazul în care nu putea urca vreo pantă mai abruptă, îl punea pe uriaș să-l care în spinare. Gaston le mai putea fi de folos și la scoaterea lingourilor din mlaștină. Endō stătea întins, cu privirile ațintite la umbra lămpii de pe tavan. „A sosit, în sfârșit, momentul răzbunării pe Kobayashi“, gândi el. După ce vor găsi lingourile însă... Dacă iar îi pune prostul de Gaston bețe-n roate... ce să facă? Să-l omoare? Îi aruncă o privire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
Dickinson și chiar fără să le privesc, am știut că mă vor striga pe mine și mai știam că aveam să aud ceva Îngrozitor. — Ellie? spuse doamna Parker cu blîndețe. Doamna Dickinson trebuie să-ți vorbească. I-am simțit ochii ațintiți asupra mea În timp ce-mi strîngeam cărțile și mă Îndreptam către locul În care stătea doamna Dickinson și am Încercat să ignor mîna blîndă de pe umărul meu, În vreme ce mă conducea afară din clasă și Închidea ușa. Mergînd pe coridor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
un bărbat care se Încrunta la mine. L-am privit Întrebătoare, dar el nu și-a schimbat expresia, așa că m-am uitat În altă parte. Dar chiar În vreme ce mă străduiam să mă realătur conversației, Îi simțeam În continuare privirea Încruntată ațintită În ceafa mea și luptam cu tentația de a-mi Întoarce din nou capul. În cele din urmă, grupul plecă (trebuiau să ajungă acasă, la neveste și copii), iar cînd m-am ridicat să plec, am văzut că bărbatul era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
Într-o rochie Diane Von Furstenberg, amintind de anii ’60, din material imprimat, care-i dezvăluie coapsele cînd se așază. Trish și cu mine ne dăm ghionturi și chicotim ca niște școlărițe de fiecare dată cînd observăm privirile lui Michael ațintindu-se asupra picioarelor ei. Cu asta sînt șase, Îmi șoptește Trish, amîndouă cu ochii pe el. Din fericire, omul nu e cîtuși de puțin conștient de comportamentul nostru pueril. — Șapte, șoptesc și eu cînd socru-meu aruncă o ocheadă la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
în spatele mândriei și al curajului. Am ieșit învingători, fericiți chiar dacă în multe case de longobarzi se auzeau bocete și în multe cimitire din regat se înfigeau deasupra unor morminte goale numeroase prăjini, având în vârf columbe de lemn cu ochii ațintiți spre câmpurile de bătaie. Toată partea bizantină a Liguriei ne-a revenit nouă, plus Lunigiana. Nu pot trece însă cu vederea ce s-a întâmplat în orașul Porto Venere, așezat pe reciful dintre mare și munții abrupți, unde s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
străbătu Încăperea În vârful picioarelor. Când o deschise, ușa băii scârțâi din țâțâni. Își lipi fața de zăbrelele jaluzelei. Jos În parcare, sub bec, Antonio stătea În mașină. Era așezat pe locul șoferului, cu brațele pe volan și cu privirea ațintită În gol. Avocata ei Îi spusese că În lipsa altor delicte nu poate fi denunțată o persoană care stă În stradă. Dacă Îți violează domiciliul, Îl poți denunța, dar strada e domeniu public. Ar fi dificil să demonstrezi o agresiune, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
fel cărucior, o placă pe roți, așa se poate mișca. E foarte gras și are o fire veselă. Am să-i spun Falstaff. Elio Își scoase ochelarii și-i curăță cu șervețelul. — E frumos ceea ce faci cu câinii ăia, zise ațintindu-și privirea mioapă asupra lui Aris - inert. Nu voia să-i câștige recunoștința. Nu mai voia, de altfel, nimic de la fiul acela. Numai să nu moară printre boscheții de pe malul fluviului, cu un ac În venă. Să nu ajungă În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
se Întrebase dacă nu cumva și ăsta era un semn divin. Vă aduceți aminte unde ați prezentat denunțul? Întrebă sergentul. — La postul de poliție din Escquilino, dar am retras plângerea. Ajută-mă, salvează-mă, salvează-mă - Îi spuneau ochii ei, ațintiți pe uniforma neagră, pe chipul lui patern și binevoitor, pe imaginile din spatele lui. — De ce? suspină sergentul, ridicând brațele. Ce mai putem face pentru voi, dacă nu ne ajutați să vă ajutăm! — Nu puteam să pun să-l condamne, spuse Emma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
era suficient să apeși - trebuia să dozezi, altfel jetul putea să pară slab sau prea abundent, confuz sau ilizibil. Dar dacă reușeai să-ți controlezi mâna, vopseaua țâșnea de parc-ar fi fost benzină sau cerneală. Câteva clipe cu ochii ațintiți În Întuneric, Maja ezită, cu sprayul În mână, nemișcată În fața vagonului din capăt, unde povestea fără sfârșit a lui Aris se Încheia fără a concluziona nimic - pur și simplu din lipsă de spațiu. Apoi se hotărî și, Îndreptând sprayul spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
de apă. Luna de argint se oglindea în apa cristalină. O adolescentă privea fermecată peisajul mirific. Era frumoasă...părul îi era blond parcă poleit cu aur, aranjat într-un coc foarte ordonat și elegant, ochii, de un albastru superb, erau ațintiți asupra ceasului de la mâna, fața era albă, ca de porțelan și obrajii trandafirii, buzele fiind îmbrăcate într-o nuanță subtilă de roz care se potrivea perfect cu rochița albă pe care o purta. La gât îi atârna un lănțișor finuț
Antologie: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a. In: ANTOLOGIE: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a by colectiv () [Corola-publishinghouse/Imaginative/245_a_1227]
-
înfipt colții în gâtul ei. Simțeam cum viața fetei se scurge în corpul meu... iubeam aceasta senzație. Sângele ei era ușor amărui, dar tot irezistibil de bun. După doar câteva minute, am lăsat-o să cadă. Ochii albaștri erau acum ațintiți spre cerul întunecat, pielea ei era acum albă, nefiresc de albă, iar rozul din obraji dispăruse, părul, care s-a desprins din acel coc, era îmbibat cu sângele roșu ca focul, la fel ca rochița de mătase, fața îi era
Antologie: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a. In: ANTOLOGIE: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a by colectiv () [Corola-publishinghouse/Imaginative/245_a_1227]
-
întrebat. Atacă mereu noaptea, când nimeni nu este atent, atacă pe la spate, îi înjunghie și stoarce orice picătură de sânge din victimele lui, e foarte ciudat. Am plecat acasă. Când am ajuns, m-am trântit direct în pat cu ochii ațintiți în sus. Ahhh! Niciodată nu am avut o zi așa de plină, niciodată nu mi-am adus aminte de familia mea, după ce am devenit vampir, am încuiat tot trecutul meu undeva, acolo. Sunt vampir! Nu am emoții! Și dacă nu
Antologie: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a. In: ANTOLOGIE: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a by colectiv () [Corola-publishinghouse/Imaginative/245_a_1227]
-
nucleu ce aduna toată melancolia generațiilor, tablourile de pe pereți își pierdeau farmecul, deveneau deja vulgare iar lalelele, erau singurul punct briant din tot peisajul obscur. Clanța s-a mișcat, ceilalți s-au așezat la loc iute, iute. Suspansul împânzea privirile ațintite spre ușă. Brusc, profesorul a intrat, iar surprinderea mea a fost și mai mare văzând că și tu erai cu el. Te-ai așezat în primele bănci, aprobând cu gesturi mici, neobservabile, discursul pregătit de tatăl tău. Culmea! Pentru întâia
Antologie: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a. In: ANTOLOGIE: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a by colectiv () [Corola-publishinghouse/Imaginative/245_a_1227]
-
plecaseră la culcare. Liniștea este întreruptă din când în când de scârțâitul roților de car, de geamătul boilor și de cântatul cocoșilor care se aud în depărtare. Diii, Joian! Deși îl văzuse de mii de ori, Ion stă cu ochii ațintiți la bolta cerului. Era de un albastru închis, iar cele câteva stele rămase păreau niște perle galbene ce șopteau între ele asemenea copiilor din căruță. Tată! întrerupe el liniștea. Oamenii pot ajunge la cer? Nu știu, măi, Ioane! Or putea
Antologie: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a. In: ANTOLOGIE: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a by colectiv () [Corola-publishinghouse/Imaginative/245_a_1227]
-
de lungă și câteodată chiar adormeam în patul ei și mă trezeam dimineața înconjurată de mireasma hainelor ei. Încercam să fiu discretă, dar ea știa că o urmăream. Cu o seară înaintea plecării, Rahela mi-a surprins privirea, care era ațintită pe fiecare mișcare a ei. La început a părut supărată, dar apoi m-a privit într-un fel din care am înțeles că reușisem. Puteam s-o urmez. Ne-am dus la bamah, unde Zilpa stătea cu fața la altar, implorând zeii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637]
-
ne era frică că ne vor lua la întrebări și nu știam cum o să putem păstra secretul, pentru că mamele noastre vedeau pur și simplu prin noi. Dar când am ajuns, nimeni nu ne-a băgat în seamă. Toți ochii erau ațintiți asupra unui străin care stătea în fața lui Iacob. Omul vorbea cu accentul puternic din sud și primele cuvinte pe care le-am auzit din gura lui au fost „tatăl meu”. M-am furișat printre picioarele lor ca să-i văd fața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637]
-
năvălească în cameră: bucătarii și grădinarii, brutarii, copiii și doamna casei. Nakht-re și-a ridicat sora și a așezat-o pe scaunul lui, unde a început să i se facă vânt și i s-a adus apă. Toți ochii erau ațintiți asupra lui Re-nefer, care a luat mâinile fratelui într-ale ei și i-a spus toate detaliile poveștii, așa cum mi le repetase mie înainte. A povestit cum casa îi fusese călcată de barbari, că i se furaseră toate bunurile, că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637]
-
trecut pe lângă mine și a intrat în cort fără să spună o vorbă. Benia n-a putut să mă convingă să mănânc în acea noapte și, deși m-am întins lângă el, n-am închis ochii. Am stat cu ei ațintiți în întuneric și am lăsat trecutul să mă cuprindă la întâmplare. Mi-am amintit bunătatea lui Ruben și frumusețea lui Iuda. Mi-am amintit vocea lui Dan atunci când cânta și felul în care Gad și Asher îl imitau pe bunicul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637]